În fiecare an e greu de prevestit cum va arăta palmaresul de la Cannes, dar în acest an a fost și mai greu, pentru că juriul era format aproape numai din regizori și era imposibil de știut după ce criterii va decide – dacă va lua în calcul doar valoarea filmelor, dacă se va uita cu mai multă atenție (înțelegere chiar) la autorii lor, dacă va considera și importanța politică a producțiilor.
Nu în ultimul rând, nimeni n-avea habar ce gusturi au jurații. Nici văzând palmaresul nu poți înțelege pe de-a întregul cum au lucrat președintele Alejandro González Iñarrítu, cineastul & artistul francez Enkil Bilal, cineastul francez Robin Campillo, actrița și cineasta senegaleză Maimouna N’Diaye, actrița americană Elle Fanning, cineastul grec Yorgos Lanthimos, cineastul polonez Paweł Pawlikowski, cineasta americană Kelly Reichardt și cineasta italiană Alice Rohrwacher.
Ce se poate remarca la prima vedere e că dintr-o listă de 21 de filme pentru care cele șapte premii păreau puține, juriul care a avea în componență trei francezi a dat până la urmă nouă premii (unul ex-aequo și o mențiune inventată) la nouă filme, dintre care patru (co)producții (majoritar) franceze și două coproducții minoritar franceze. Altfel zis, Franța a luat cele mai multe premii. Cred că asta e politica cea mai clară despre care se poate vorbi și care în acest an mi s-a părut mai intensă decât până acum. Au fost foarte multe filme franceze și în secțiunile paralele (Quinzaine des Réalisateurs și Semaine de la Critique). Pe undeva, e de înțeles această politică, din moment ce festivalul e finanțat din bani publici, dar e totuși un festival internațional – cel mai important din lume! –, nu unul național.
Din ce a spus Iñarrítu la conferința de presă de după anunțarea premiilor, decizia ca Parasite să primească Palme d’or a fost luată în unanimitate, ceea ce nu e greu de crezut. Filmul lui Bong Joon-ho a fost proiectat spre sfârșitul festivalului și l-a detronat pe Dolor y gloria, al lui Almodóvar, în topul din „Screen Daily“, alcătuit din importanți critici străini. Sud-coreeanul abordează lupta de clasă într-un mod inedit, care e în egală măsură cinema de calitate și entertainment, printr-un thriller care devine pe măsură ce trece timpul tot mai amenințător și mai irațional. Membrii unei familii sărace se infiltrează într-o familie foarte înstărită fără a-i anunța pe angajatori că sunt rude între ei. Schimbând subsolul insalubru pe o vilă superelegantă (deloc opulentă sau kitsch), aceștia vor ajunge să semene tot mai puțin cu ce credeam despre ei.
Sărăcia nu e neapărat echivalentă cu cinstea. Bogații sunt pe cât de bogați, pe atât de naivi.
Parasite (al cărui titlu e intenționat ambiguu) e la fel de subversiv ca filmul care a câștigat anul trecut la Palme d’or, Shoplifters, al japonezului Hirokazu Kore-eda (cu care a și fost comparat) pentru că demonstrează într-o manieră elegantă și jovial-cinematografică că în epoca actuală scara de valori e puțin răsturnată și că sărăcia sau bogăția nu mai sunt indicatori corecți pentru valorile morale. Dincolo de releveul social, filmul e foarte bine dus și n-am găsit o singură persoană dintre jurnaliștii cu care am vorbit la Cannes căreia să nu-i fi plăcut foarte mult.
Palmaresul arată oricum ciudat
Dolor y gloria mi s-a părut la fel de bun, dar cu totul altă mâncare de pește – apropo, Sylvester Stallone, care a venit și el pe Croazetă, a spus că nu înțelege cum poți compara filmele între ele (se referea la Premiile Oscar). Are dreptate. Filmul lui Almodóvar e un film de Almodóvar, dar melodrama e acum foarte personală. Mă așteptam ca regizorii din juriu să vibreze la acest portret al artistului la bătrânețe, care găsește în vechile amintiri energie să meargă mai departe. Speram să-i dea lui trofeul, mai ales că spaniolul are 69 de ani și nu l-a luat când a trebuit. Faptul că i-au dat lui Antonio Banderas Premiul de interpretare masculină poate să însemne și că Banderas a fost cel mai bun actor din filmele din Competiție (și a cam fost), dar și că juriul a considerat că filmul nu era la fel de bun încât să ia un premiu mai important – Grand Prix, de pildă, care s-a dus la Atlantique (de Mati Diop) despre care n-am fost singura care s-a întrebat ce caută în Competiție.
Palmaresul arată oricum ciudat, cu excepția trofeului și a altor două premii. Pe de o parte, e bine că juriul a reținut un film mai deosebit cum e Bacurau, de Kleber Mendonça Filho si Juliano Dornelles, care e și cinema de calitate, și comentariu politic (o combinație de western și distopie cu americani bogați care vânează brazilieni săraci), dar e bizar că au dat același premiu, Prix du Jury, și lui Les Misérables, un film fără prea mari virtuți artistice, dar animat de dorința de a face cunoscută dificultatea de integrare a celor care, asemeni regizorului Ladj Ly, au crescut ca negri musulmani în Montfermeil sau alte suburbii pariziene, dar nu li s-a permis să se integreze. Ladj Ly a reușit să scoată capul datorită unor cursuri de cinema ținute în Montfermeil. A început prin a face scurtmetraj, apoi documentar, mai ales despre suburbia sa și despre relațiile complicate dintre locuitori și poliție, pentru ca acum să gonfleze unul din aceste scurtmetraje într-un lungmetraj.
E regretabil că juriul nu l-a reținut în palmares și pe Corneliu Porumboiu, care demonstrează în La Gomera că e un regizor inteligent și subtil, care trece dincolo de codurile cinematografice folosite cu eleganță, pentru a ajunge într-o zonă cu presiune mai scăzută, unde orice tip de comunicare e un cod. La Gomera e genul de film pe gustul cinefililor, deci e cu atât mai surprinzătoare lipsa lui din palmaresul unor cunoscători de cinema. Mai multe publicații îl dădeau ca favorit pentru Premiul de scenariu. În plus, și La Gomera e coproducție minoritar franceză. ☺
Frații Dardenne au intrat din nou în palmares
Premiul de scenariu a rămas în Franța la Céline Sciamma, scenarista și regizoarea lui Portrait de la jeune fille en feu, despre care presa (nu doar franceză) a scris foarte de bine. Plasându-și acțiunea în secolul al XVIII-lea, filmul exploatează de fapt tema contemporană a emancipării femeii și descrie împrejurările în care ia naștere pasiunea dintre o pictoriță (aproape anarhistă pentru epoca ei) și modelul ei – o tânără ieșită de la mănăstire pentru a se mărita cu italian pe care nu l-a văzut niciodată. Întreg acest proiect vorbește despre emancipare și reprezentare. Sunt aproape numai actrițe pe ecran, directorul de imagine e, de fapt, o directoare, regizoarea spunând în interviuri că a abordat filmul ca pe o poveste feministă. Pentru că am văzut doar 30 de minute din el, nu pot spune că filmul e bun sau prost, deși da, nu mi-a plăcut că intențiile lui politice erau evidente de la început și cumva subliniate (inclusiv de interpretarea protagonistelor Noémi Merlant și Adèle Haenel).
Nu am văzut nici Little Joe, primul film cu care austriaca Jessica Hausner a intrat în Competiție la Cannes (am povestit săptămâna trecută despre ce program superb de proiecții am avut), dar filmul a avut o primire călduță din partea criticii și nimeni nu se aștepta la vreun premiu. Little Joe vorbește despre o ingineră agronom care obține o plantă (sinistră) care le poate aduce oamenilor fericirea, trimițând de fapt la dependența oamenilor de antidepresive. Din ce filme am văzut în Competiție, nu am găsit altă actriță care să merite Premiul de interpretare mai mult decât Debbie Honeywood din filmul lui Ken Loach Sorry We Missed You, doar că Honeywood avea mai puțin de jucat decât Emily Beecham în Little Joe.
Surpriza și mai mare a fost că frații Dardenne au intrat din nou în palmares. Adevărul e că și-au șlefuit stilul (lansat de ei) atât de bine, încât nu mai pot da rateuri. După două trofee deja obținute la Cannes (pentru Rosetta, în 1999, respectiv L’enfant în 2005), după un Grand Prix (pentru Le gamin au vélo, 2011) și un Premiu de scenariu (pentru Le silence de Lorna, 2008), multă lume nici nu se mai aștepta ca Dardenne-ii să mai fie luați în Competiție. La fel ca britanicul Ken Loach, belgienii au suficiente selecționări și premii la Cannes cât să le ajungă pentru cinci vieți. Mie mi-a plăcut Le jeune Ahmed, dar m-am mirat că a fost preferat altor filme mai îndrăznețe și mai elaborate. Plus că nu prin regie excela, ci printr-un scenariu aparent simplu care, cu cât încerca să se apropie mai mult de erou, cu atât mai ușor îl scăpa printre degete, tocmai pentru a arăta cât de greu de înțeles e fanatismul religios.
Una peste alta, n-a fost o ediție rea
Altă surpriză a fost că Once Upon a Time in Hollywood, de Quentin Tarantino, cel mai așteptat film al ediției, inclus în Competiție pe ultima sută de metri, a fost snobat de juriul lui Iñarrítu. Cine poate ști de ce? Filmul nu e doar hollywoodian – și semnat de unul dintre cei mai iconici cineaști americani ai ultimelor două decenii, dar vorbește despre Hollywood și despre fascinația cinematografului. Dacă juriul a decis de la bun început să sprijine producții care au nevoie să fie sprijinite (vezi filmele debutanților de culoare Diop și Ly), de ce a ales să-i premieze și pe Dardenne-i, care sunt deja o instituție?
În fine, o Mențiune Specială a fost inventată de juriu pentru It Must Be Heaven, primul film pe care palestinianul Elia Suleiman îl face în 10 ani. Suleiman a fost la Cannes și cu precedentele filme ale sale, pe care acesta le continuă ca stil, deși acum cineastul călătorește din Nazareth la Paris și New York. Umorul à la Jacques Tati nu mi se mai pare că funcționează natural. Călătoria transcontinentală a cineastului-personaj în propriul film, care se întâlnește cu un producător francez (jucat chiar de producătorul filmului, Vincent Maraval) sau cu o producătoare americană pe care prietenul său Gael García Bernal (as himself) încearcă s-o sensibilizeze pentru următorul proiect al palestinianului sunt insule de umor & ironie într-o poveste inegală compusă din scheciuri cu puțin dialog (Suleiman nu vorbește aici) despre ciudățeniile lumii de azi. Dacă în curtea casei din Nazaret vecinul îi ia în stăpânire lămâiul (aluzie clară la conflictul israeliano-palestinian), la New York, printr-o mică exagerare, toți oamenii poartă câte o armă de gât, inclusiv copiii. Filmul a luat și Premiul FIPRESCI, acordat de Federația Internațională a Criticilor de Film.
Har Domnului, n-a intrat în palmares Mektoub, My Love: Intermezzo, de Abdelatif Kechiche (distins cu trofeul la Cannes pentru La vie d’Adèle în 2013), un film voyeurist de patru ore (reduse la trei jumate în timpul festivalului), incluzând și o scenă de cunilingus de 15 minute. La conferința de presă, ochelarii cu umbrar nu i-au putut ascunde lui Kechiche dezamăgirea când jurnaliștii au început să-l încolțească. Filmul a fost introdus în Competiție în chip de sămânță de scandal, dar rulând în ultima zi de proiecții, când lumea ori pleca, ori era deja obosită, n-a stârnit decât o furtună într-un pahar cu apă.
Una peste alta, n-a fost o ediție rea, deși anul trecut țin minte că au fost mai multe filme foarte bune. Acum au fost doar mai multe filme bune și puține foarte bune.
În palmaresul de mai jos vedeți și țările care au produs filmele premiate.
PALMARES 72 – Competiție
La Palme d’or – Parasite (Coreea de Sud), de Bong Joon-ho
Grand Prix – Atlantique (Franța, Senegal, Belgia), de Mati Diop
Prix du jury (ex-aequo) – Les Misérables (Franța), de Ladj Ly, și Bacurau (Brazilia, Franța), de Kleber Mendonça Filho si Juliano Dornelles
Premiul de regie – Jean-Pierre și Luc Dardenne pentru Le jeune Ahmed (Belgia, Franța)
Premiul de scenariu – Céline Sciamma pentru Portrait de la jeune fille en feu (Franța), de Céline Sciamma
Premiul de interpretare feminină – Emily Beecham pentru Little Joe (Austria, Marea Britanie, Germania), de Jessica Hausner
Premiu de interpretare masculină – Antonio Banderas pentru Dolor y gloria (Spania), de Almodóvar
Mențiune Specială – It Must Be Heaven (Franța, Qatar, Germania, Canada, Turcia, Palestina), de Elia Suleiman
FOTO: Festival de Cannes