Ajuns în Iași în cursul lunii trecute, pentru lansarea volumului său de debut, Xanax, Liviu Iancu și-a dezbrăcat haina de jurnalist călit ani buni prin agenții de presă bucureștene și reviste de nișă în domeniul turismului, și a îmbrăcat-o pe cea de povestitor. Relatările sale pline de umor, ajunse sub privirile publicului ieșean, n-au ieșit însă dintr-o carte amuzantă, cum s-ar crede, ci dintr-una pe care autorul o vede drept „o carte tristă, scrisă cu umor“ sau „o carte dură, scrisă cu tandrețe“. Un om al contrastelor, mereu pe fugă și cu un ritm al narațiunii alert, Liviu Iancu stă încă la granița dintre presă și literatură și cu fiecare răspuns și indiciu oferit pare că se apropie, ușor-ușor, de un prag al prozei după care tânjește.
Adrian Romila, într-o cronică a cărții tale, a spus că e „deopotrivă bildungsroman și album pretins autobiografic“. L-ai gândit ca pe un roman de formare al tău, al experienței de maturizare ori e pură autobiografie? Cum sunt dozate?
Eu am început cu sfârșitul și mesajul, am vrut să fie o carte care să vorbească despre cât de frumoasă e viața, indiferent cum ar fi de fapt – grea, ușoară, bună sau rea. Nu m-am gândit la ceva pretențios, ci am vrut să fie un roman care să placă cititorului. Degeaba o carte este foarte profundă, dacă omul nu o poate duce până la capăt. De exemplu, Faulkner este un autor extrem de bun, însă oamenii de astăzi sunt mai mereu ocupați și stresați, iar pentru ei cărțile lui sunt lecturi grele, pe care mulți nu le mai citesc și astfel ajung să piardă foarte mult. Eu nu sunt Faulkner (mi-aș dori să fiu, dar din păcate nu sunt) și nu-mi permit ca o carte la care am muncit zece ani să fie o carte necitită. La început, eu am plecat invers – direct cu ce vreau să fac; întâi cu forma, apoi cu fondul. Am vrut să fie ușor de citit și apoi am adăugat straturi pe schelet. Viața mi-a rezervat foarte multe povești, așa că n-a fost nevoie să inventez sau să pun foarte mult în plus.
Deci este și ceva în plus. Cât, aproximativ?
Să zicem un 5%-10%, aproximativ. În cartea mea, realitatea este ca o casă construită la roșu, care are pereți, acoperiș, ciment pe jos; dar tot ce am pus eu pe lângă ea sunt acele mici artificii – ferestrele, covorul sau televizorul. Și, până la urmă, asta face diferența între o casă și alta – detaliul.
Ai spus într-un interviu că „am vrut să public cartea fără nume, doar cu titlu, exact ca Biblia“. Într-un roman autobiografic, la ce-ar fi folosit îndepărtarea numelui, ce n-ai fi vrut să asociezi din ea cu numele tău?
Foarte mulți autori pe care-i citesc eu (citesc foarte mult, pentru că-mi place să citesc), suferă de o hipermetropie a ego-ului – toți vor ca numele lor să apară undeva în față și asta se reflectă foarte clar în ceea ce ei scriu; ei nu mai sunt atenți la ce e în jur, se văd doar pe sine. Și așa ies cărțile acestea complexe, de care ei sunt foarte mândri, dar de care se miră constant că nu sunt cumpărate, că nu le citește nimeni. Sunt foarte supărați ba pe editură, ba pe incultura publicului, ba pe piața de carte românească – numai pe ei nu. Ei nu-și dau seama că ei sunt cei care greșesc acolo.
Ai declarat că nu ai nici o tehnică anume de a scrie, pentru că nu ești scriitor. Cartea ta, totuși, nu e o specie jurnalistică sau științifică – e proză scurtă. Poți să te lepezi atât de simplu de titulatura asta?
Nu, eu voi fi scriitor atunci când voi merge la locul meu de muncă și voi spune: „Eu nu mai pot, domnule! Câștig mult mai mult de pe urma cărții mele și a precomenzilor pentru următoarea mea carte și nu mai pot să-mi pierd timpul scriind știri din domeniul turismului sau știri despre investiții; vin valurile de cereri din străinătate, n-am ce să fac, trebuie să-mi dau demisia“. Eu atunci o să mă numesc scriitor, când o să trăiesc din scris. E foarte greu să fii un scriitor citit astăzi – e o luptă permanentă.
„În momentul în care scrii pentru bani sau glorie, ai pierdut deja tot“
Scrisul cărții ți-a luat zece ani. Crezi că ai fi dat-o spre publicare mai repede, dacă ai fi fost beneficiarul unei rezidențe? Ar fi grăbit ceva parcursul cărții?
Zece ani a durat de la prima poveste până acum, da. E greu să te dedici numai acestui lucru, fără să ai ceva care să-ți asigure partea financiară. Poate dacă după Xanax ar veni atât de mulți bani, m-aș retrage undeva și aș mai scrie o carte, mai rapid – dar nu știu dacă ar mai ieși la fel de bună, la fel de vie și la fel de adevărată. În momentul în care scrii pentru bani sau glorie, ai pierdut deja tot. De aceea și foarte multe cărți bune sunt chiar cărțile de debut ale autorilor. Pentru că apoi au început să scrie pentru bani și cărțile s-au diluat.
Ți-e teamă că nu va fi cartea la fel de bună pentru tine sau pentru public?
Pentru mine. Eu nu mă ofilesc la propria-mi umbră deloc și nu vreau să dau drumul pe piață unor scrieri foarte slabe.
Tot într-un interviu ai spus, recent, că ai intrat în presă din greșeală în anul 2000, crezând că Mediafax e agenție imobiliară. În carte însă scrii ceva puțin diferit: „Băga-mi-aș, n-am știut că e vorba de o agenție. Nu vreau să lucrez agent imobiliar, ca Sandu. […] E o confuzie. Eu credeam că vin la un ziar, nu la agenție. Vreau în presă, i-am zis ferm“. Cum ai ajuns la Mediafax – voiai în presă, nu voiai? Știai de agenție, sau nu?
Nu știam că merg undeva să fac presă. Mi-a zis cineva să mă angajez la agenția Mediafax și eu chiar am crezut că e o agenție imobiliară. Nu mi-a plăcut deloc ideea, dar nu aveam de lucru și aveam nevoie de bani. Eram student, repetasem niște ani la facultate și chiar nu mă tenta deloc noul job. Trebuie menționat că eu pe vremea aia nu știam nimic – nici măcar cine e președintele țării, eram în lumea studenției, în care singurul meu contact cu ziarele era acela că mama îmi trimitea mâncarea de acasă înfășurată în ele.
„În Xanax, eu am fost un prieten de pahar care a povestit ce a văzut la masă“
Te-a ajutat în vreun fel faptul că scrisesei în presă înainte, sau ți-a îngreunat munca?
M-a ajutat, cred, jurnalismul – la știrea de agenție trebuie să fii foarte clar, concis. Dacă o întinzi prea mult, pierzi cititorul. Eu am fost ani de zile jurnalist de agenție de presă și cel mai mult asta am făcut. Trebuia să vii cu știrea, cu elementul concis – așa că astăzi toate poveștile mele din carte au un miez, un element concis, o țintă. Nu mă apuc să povestesc cum am venit eu de acasă, m-am dus la țară și nu s-a întâmplat nimic pe drumul ăsta. Ăsta e lucrul bun rămas de la presă – vreau ca totul să aibă o finalitate, să fie concis și să aibă impact.
Ce lasă jurnalistul de partea cealaltă a baricadei, când începe să scrie proză?
Chestiile la zi. În cărți, trebuie să te ferești să scrii de Dăncilă, de Dragnea – pentru că ce e azi la zi, mâine poate să fie perimat. Am scris de Elena Udrea pentru că acesta ilustrează cazul amantei unui președinte care, la un moment dat, acaparase toată țara – iar astea sunt subiecte eterne, s-au mai întâmplat. În rest, trebuie să știi să te ferești de lucrurile efemere. Proza e inversul presei. Presa trebuie să-ți aducă doar concizia și goana după miez, tu știi ce trebuie să iei din ea; mâine nu mai interesează pe nimeni nimic din ce ai scris tu astăzi despre Dăncilă – ba chiar sperăm toți ca ea mâine să nu mai fie.
Jurnalistul nu face dreptate, dar scriitorul are rol de actor civic în societate?
Are, dar se vede urât. Eu am încercat în Xanax să nu judec pe nimeni. Am prezentat întâmplările așa cum au fost ele – nu am atacat sau disprețuit nici un personaj. Oamenii își dau seama de cineva că e laș, din cuvintele pe care el le spune. Eu am fost un observator, un prieten de pahar care a povestit ce a văzut la masă.
Asta doar în primele două părți.
Da, pentru că n-am vrut să semene părțile romanului între ele. Cumva domnul Romila a lăudat cartea, dar a strecurat în cronica sa și câteva mici ironii – a spus că textele sunt inegale. Eu așa am vrut să fie, pentru că 500 de pagini, oricât ar fi fost ele de interesante, ar fi fost mult prea liniare. Altfel gândea însă un puști la 15 ani, altfel un tânăr la 20 și altfel un bărbat la 40 – am vrut deci să fie părți separate în carte. Mai povestise el, tot în recenzia aceea, că romanul meu nu abundă de autoreflecție. Or tocmai această autoreflecție întinsă pe 50-60 de pagini face ca un cititor român să aibă 500 sau 600 de exemplare vândute, nu mai mult. În Xanax e multă autoreflecție, dar e mascată.
Mi-a povestit un prieten faptul că Gheorghe Turda, cântărețul, de o vreme se duce la nunți și în loc să cânte începe să-i povățuiască pe miri – le spune ce crede el c-ar trebui să facă ei în viață sau ce să nu facă. Și-i zice lumea: „Băi, mai cântă!“. Gheorghe Turda nu se mai satură însă de dat sfaturi, pe banii lor. Așa mi s-a întâmplat mie și cu Tudor Gheorghe la câteva concerte; începuse el s-o cam dea în discuții politice. El ar trebui să facă ce știe mai bine – să cânte. În acest context, eu n-am vrut să scriu o carte în care țin cuiva morală, arăt cu degetul, sau mă ridic să tun și să fulger, ci o carte pe care oamenii să o înțeleagă și judece singuri.
Când ai știut că ai strâns tot, că ai scris destul?
Când mi-a plăcut mie cum arată. Eu am știut două lucruri: cu ce se va termina cartea (povestea cu baba de la final, cu câinele – s-a întâmplat acum șase ani) și ce mesaj va avea; numai apoi am început să construiesc. Nu știu cum mi-am dat seama, dar la un moment dat am văzut că s-a rotunjit tot textul. Atunci am simțit, când a început să-mi placă mie. Ca om care scrie o carte, procesul e ca și cum ai construi o mașină – vezi că începe să aibă parbriz, să aibă faruri și începi să îi mai pui tu sigla sau ceva la volan. Au fost foarte multe povestiri, mai multe decât sunt acum în carte, iar volumul risca să aibă vreo 700-800 de pagini. Oamenii de la editură mi-au zis, și pe bună dreptate, că dacă ar avea atât de multe ar costa undeva la 60 de lei, iar un român nu va plăti atât de mult pe cartea unui debutant. Atunci am mai scos cu greutate cam 100 de pagini. Le-am dat deoparte și cartea a rămas la 600 de pagini – tot era mult, numai că eu nu am vrut să mai tai nimic, sub nici o formă. Iar atunci am decis să facem scrisul mai mic. E o carte oricum destul de scumpă, însă am văzut că oamenii totuși au cumpărat-o.
Dacă primele două părți ale cărții mai seamănă între ele, prin povestirile scurte umoristice și lipsa de menajamente pe care le redai – fie că sunt din viața rurală, fie din cea a studentului bucureștean –, a treia se diferențiază grav. De ce ți s-a părut o idee bună să le îmbini? De ce Xanax, partea a treia, nu-i o carte de sine stătătoare?
Pentru că partea a treia e rezultatul primelor două părți. Până să ți se întâmple niște lucruri importante, treci ușor prin viață și ești puțin neserios. Nu știi, de multe ori, să apreciezi ce cadou minunat este viața. Tocmai de aceea am vrut să arăt și părțile de început – în plus, ele construiesc singure un personaj. O tipă cu care m-am și împrietenit a scris o carte în care a povestit că a fost prostituată. Dar atât, a spus doar că a trecut prin asta și atât, iar cartea chiar a avut succes. Dar mie mi s-a părut cam ciudat – cum poți să spui așa, dintr-odată, fără să povestești și cum a fost, cum ai ajuns acolo? Personajul care a devenit Liviu Iancu, la 30-40 de ani, nu putea să ajungă la vârsta aia fără toate cele dinainte – fără nebuniile din copilărie și din tinerețe. Mi s-a părut esențial să apară și asta.
Partea a treia are un narator devenit matur, care-și încheie prozele și cu scurte pasaje moralistice, cu un soi de învățăminte pe care le descoperă și el pe parcurs. Asta a fost intenția, de a împărtăși celorlalți din înțelepciunea – dacă nu e mult spus – adunată până atunci?
Nu, în ceea ce mă privește, tot timpul au primat poveștile, frumusețea textului și faptul ca el să fie ușor de citit și de înțeles. Apoi, chiar nu m-am gândit să moralizez. Cred doar că se termină așa pentru că o carte, în ciuda a tot, trebuie să aibă și mesaj. Un cititor îmi spusese cumva că mi-am pierdut muza spre final, pentru că el în primele două părți se amuzase copios. I-am zis că totuși asta nu e o carte de râs, nu e umoristică, ci e o carte tristă, scrisă cu umor. O carte dură, scrisă cu tandrețe. Umorul este un cârlig al cărții, pentru ca omul să poată citi mai ușor și ajunge mai rapid la mesajele mele.
„Nu merg după prepelițe pe câmp la patru dimineața, ci după anii mei pierduți“
Ai spus despre titlu că poate să însemne ceva diferit, pentru fiecare cititor în parte. Pentru tine ce înseamnă – lupta cu fricile?
Pentru mine Xanax înseamnă ceva de care să te legi, ca să-ți fie ușor să treci mai departe. Dacă tu ai sta să te gândești că uite, așa cum e viața asta, are un final până la urmă și oricum o să murim cu toții, te apucă pustiul și depresia. Dar atunci începi să te legi de micile bucurii. Xanax este tot ce-i trebuie unui om, să treacă mai ușor peste ceva – peste frici, indiferent că e frica de moarte, de eșec sau de bătrânețe.
Scrii în carte că „bătrânețea e cea mai cumplită temniță, indiferent cât ești de bogat. Degeaba urli, degeaba ceri ajutor. N-ai nici o șansă să scapi“. E asta cea mai mare teamă a ta?
Absolut, am o groază teribilă de bătrânețe. Cu cât înaintez în vârstă, dorm mai puțin și încerc să mai smulg niște ore din viață. Fiecărui om îi trebuie un Xanax, pentru a-și învinge spaimele – poate pentru cineva Xanax e alcoolul, pentru cineva serialele. Am o prietenă care s-a dus la 50 și ceva de ani la o altă facultate – se duce la școală mai regulat decât un student; poate așa trece ea mai ușor peste neîmplinirile ei. Eu, spre exemplu, sunt înnebunit după câinii de vânătoare – există un grup al oamenilor pasionați de asta. Oamenii ăștia se trezesc la trei dimineața, se duc cu câinii pe câmpuri – așa că fac și eu asta și mă întreabă oamenii de ce. Eu îmi răspund că e pentru a salva o tinerețe pierdută și poate și o copilărie așa cum n-am avut-o. Nu merg după prepelițe, pe câmp, la patru dimineața, ci după anii mei pierduți.
„Fiecare dintre noi ascunde un cadavru în curte. Mai devreme sau mai târziu, altcineva intră în viața noastră, sapă adânc și ni-l descoperă.“ Al tău care e? Ai încercat să ți-l descoperi singur, scriind Xanax?
Am încercat să descopăr cu romanul ăsta mai multe cadavre. Și pe unul dintre ele l-am descoperit și l-am făcut și să meargă – era faptul că nu las în urma mea nimic. N-am avut și până la vârsta asta, din păcate, nu mi-am dorit nici copii, așa că simțeam efectiv că nu las nimic după mine; peste toate însă, mereu am visat să scriu o carte. Dacă înainte de asta m-ai fi văzut singur la o masă, ai fi văzut un om cu o nemulțumire pe chip. Asta era, poate mult spus, durerea mea – că nu scrisesem o carte, că scrisesem doar știri care dispăreau după două zile. E foarte trist să fii ziarist și să conștientizezi asta. E ca și cum ai desena în nisip – e zadarnic. Am crezut că Xanax o să-mi aducă înapoi tot ce mi-a luat presa și, până în momentul de față, observ că ușor-ușor a reușit.