În cel de-al doilea lungmetraj al său (după Acasă la tata, 2015), Andrei Cohn revine la tematica primului scurtmetraj Înainte și după 22/12/1989 (2009) și, împreună cu coscenaristul Alexandru Negoescu, imaginează o poveste din perioada comunistă, pe nedrept considerată un subiect epuizat. Amintind de cazul Gheorghe (Babu) Ursu, ucis în 1985 în timpul detenției de la Securitate, filmul e construit pe relația inegală dintre un arhitect fictiv (interpretat de Alexandru Papadopol) și un bișnițar malefic (Iulian Postelnicu) cu care e pus în aceeași celulă pentru a fi maltratat și făcut să mărturisească vini imaginare.
Pe ecrane din 20 septembrie 2019, filmul vorbește nu doar despre comunism, ci despre absurdul și inumanitatea oricărui regim represiv, investigând mecanismul relațiilor de putere, transformarea oamenilor în monștri și psihologia victimelor.
S-a spus că s-au făcut destule filme despre comunism după ’89. Ești de aceeași părere sau crezi că cinemaul n-a epuizat procesul de confruntare cu trecutul?
Mi-e cunoscută perspectiva asta, dar nu pot să spun că o înțeleg când mă uit în jurul meu. Comunismul a trecut cu buldozerul peste tot ce a considerat că nu-i este prieten, dar noi nu am făcut același lucru cu comunismul. Politrucii, securiștii și torționarii nu au înfundat pușcăria, au condus România în ultimii 30 de ani, au devenit antreprenori de succes și-ți dau flashuri pe autostradă din limuzine negre, asemănătoare Volgilor de aceeași culoare de altădată. Nu sper ca cinemaul să ne rezolve toate problemele, dar în condițiile astea nu cred că subiectul este epuizat. Dacă toată discuția „Ne-am săturat de filme, emisiuni, cărți, despre comunism“ ne e indusă tocmai de cei care vor să se aștearnă liniștea și uitarea peste „primul milion“ de după ’89? Sigur că nu e așa, dar cui îi folosește batista peste țambalul comunismului românesc?
Și chiar dacă tot ce spun e irelevant, cred că dacă pe cineva încă îl mai chinuie subiectul înseamnă că pur și simplu nu este epuizat. Poate că mulți s-au plictisit de toate astea, dar nici nu-mi pun problema să distrez pe cineva.
Care e geneza filmului? Pare scris special pentru Alexandru Papadopol și Iulian Postelnicu.
Nu este scris pentru ei. Iulian Postelnicu chiar a apărut providențial după ce actorul la care mă gândisem multă vreme a renunțat brusc să mai joace în film. În plus, primul meu scurtmetraj, Înainte și după 22/12/1989, pe care l-am făcut în 2009, este despre o arestare din aceeași perioadă.
E un film gândit și lucrat la amănunt, începând cu scenariul foarte precis și dialogurile autentice și terminând cu coloana sonoră care umple spațiul limitat al celulei cu urlete, guguștiuci sau „Fiare vechi căutăm!“. Care compartiment al întregului proces te-a solicitat cel mai mult – scenariul, poate?
De departe lucrul cu actorii a fost partea cea mai grea din tot procesul. Este un film despre aspecte jenante din interiorul fiecăruia dintre noi și, ca să le livrezi, trebuie să le găsești valide. Să le înțelegi. Singurul mod în care poți să o faci este dacă le găsești, chiar și latent, în tine însuți – or asta e foarte greu. Toate sunt acolo, dar e mai greu să accepți. Discuția cu actorii are de multe ori nuanțe de confesiune sau de mărturisire pe fond de alcool, cu un nivel de sinceritate care face momentul să semene cu o ședință de terapie, iar asta trebuie să se întâmple zi de zi, câteva luni.
În plus, pentru mine baletul între încercarea de a-l justifica ba pe unul dintre personaje, ba pe celălalt, m-a obosit foarte tare. Cum mă simțeam mai sigur în barca unuia și dădeam cu pietre în celălalt, trebuia să sar repede în apărarea celuilalt și, oricât de disponibil aș fi, nu mi-a fost ușor să fiu prietenul lui Vali.
Cum ai scris scenariul împreună cu Alexandru Negoescu? Ați împărțit povestea, așa cum face trioul Muntean-Baciu-Rădulescu?
Nu l-am împărțit și nici nu am avut o altă metodă. Am discutat aproape în fiecare zi despre scenariu, dar nu numai – despre perioada aia, despre perioada asta, despre cum am fi gestionat momentul fiecare dintre noi doi. Am avut amândoi idei și sper că le-am ales împreună pe cele mai bune dintre ele. Eu am început să scriu scenariul și de aceea am continuat să scriu eu dialogurile, pentru că, fiind doar două personaje, diferențele de ton se simt imediat. A fost o colaborare superinteresantă și din perspectiva faptului că Alexandru e cu 10 ani mai mic decât mine și perioada aceea din perspectiva lui e chiar și mai absurdă. Cred că se simte în film.
Despre Papadopol și Postelnicu se știa că sunt foarte talentați, dar aici sunt formidabili, n-au nici o notă falsă. Cum ai ajuns cu ei la această performanță?
Mă bucur mult că ți se par așa. Pe lângă faptul că ei sunt talentați, au avut încredere în mine și le mulțumesc pentru asta, dar am și repetat aproape patru luni în fiecare zi.
Există vreo scenă în care au improvizat sau totul respectă litera scenariului?
Tehnic, scenariul e respectat cuvânt cu cuvânt. În spatele a ce se vede – bun sau rău, nu sunt eu în măsură să o spun – stă foarte multă muncă pe text. Dintr-o perspectivă convențională față de ceea ce înțelegem prin improvizație, există câteva lucruri în plus pe la sfârșitul unor scene, atunci când mi-a fost frică să spun stop și actorii au simțit nevoia să umple cu ceva. „O spui trist“ e un exemplu.
Altfel, într-un sens mai generos, dacă încerc să traduc întrebarea „este improvizație sau nu?“ înțeleg că se referă la curiozitatea legată de ce e controlat și ce e întâmplător.
Exact.
În sensul ăsta eu consider că cea mai bună dublă este improvizație. Ea conține acel cadou, despre care vorbesc și alți regizori, pe care îl primești când totul e pus la punct. Acel zâmbet sau o inflexiune a vocii la care nu te-ai gândit și care are șansa să apară când totul funcționează. Cred că „improvizația“, chestia aia, vine după ce munca s-a făcut.
Am citit în interviul pe care l-ai dat revistei „Variety“ că te simți vinovat că n-ai protestat la vremea respectivă împotriva comunismului. Erai foarte tânăr pe atunci. Te simți mai puțin vinovat acum, după ce ai făcut filmul?
Nu mă simt mai puțin vinovat. După război mulți eroi se arată. Este ca un punct tardiv pe care îl pun primei părți din viața mea. Sper că după ’89 m-am schimbat, cel puțin am încercat. Înainte nici nu prea îmi puneam problema, atât de organică era frica. Era normă, iar curajul era o chestie abstractă din Cei trei mușchetari. Cred că cei mai mulți dintre noi au un regret față de ratarea de a fi fost curajoși, care iese la suprafață în cele mai personale forme. Eu simt nevoia să afirm că am fost fricos, altul văd că-și cumpără o mitralieră și minte că a primit-o pe metereze în ’89. Fiecare face pace cu el însuși cum poate mai bine, trecutul nu-l putem schimba, oricum. Măcar data viitoare să știm pe cine contăm. Mă refer la noi înșine.
Această experiență te-a ajutat să afli lucruri noi despre relațiile dintre oameni? Vreau să spun, nu doar din perspectiva unui regim dictatorial.
Așa cum am mai spus, cred că „meritele“ pentru comunismul românesc al anilor ’80 trebuie împărțite între nemernici, fricoși și sistem. Astfel, ponderea cea mai mare în film o are relația dintre primele două categorii, lucru care cred că face povestea valabilă în orice alt sistem. Mai mult decât atât, vinovăția pentru crimă am să o pun de fiecare dată în spinarea individului care o face. Sistemul o favorizează, dar gestul îți aparține. Nu pot să accept varianta „am executat ordinele“. De aceea finalul filmului are rădăcini în zonele tulburi ale individului.
Am observat o coincidență: la un moment dat torționarul fredonează Eye of the Tiger, hitul trupei Survivor, pe care recent Viorica Dăncilă și-a anunțat candidatura la alegerile prezidențiale. Ce zici de asta?
Înseamnă că Rocky este un model și pentru doamna Dancilă, nu numai pentru Vali.
Care crezi că e cea mai urâtă moștenire a comunismului, boala cea mai rea care ni s-a transmis?
Instinctul de supraviețuire cu orice preț, lipsit de orice urmă de probitate morală. Îl găsesc ascuns în multe dintre carierele, averile, visele de astăzi.