Lungmetrajul de debut al lui Marius Olteanu, Monștri., e una din surprizele cinematografice ale anului. O poveste de iubire imposibilă, construită în filigran și cu multă grijă pentru personaje – Dana, o femeie care nu știe ce decizie să ia când soțul ei, Arthur, care o iubește, a înțeles că e gay. Filmul vorbește cu înțelegere despre intimitate și despre cum se negociază ea în societatea de azi, care are încă multe prejudecăți.
„Suplimentul de cultură“ a stat de vorbă cu cei doi excelenți interpreți ai filmului care a intrat pe ecrane în 27 septembrie 2019 – Judith State și Cristian Popa.
Monștri. e o coproducție românească între Parada Film și Wearebasca și a avut premiera mondială la Festivalul Internațional de Film de la Berlin 2019, în secțiunea Forum, unde a fost distins cu Premiul cititorilor publicației „Tagesspiegel“. Din distribuție mai fac parte Alexandru Potocean, Șerban Pavlu, Dorina Lazăr, Alina Berzunțeanu, Rolando Matsangos.
Judith State: „Munca la film a fost o constantă stare de siguranță“
Intimitatea e un subiect care nu (mai) e foarte bine definit (vezi rețelele de socializare). Cum vezi relația dintre onestitate, nevoia de intimitate și nevoia de acceptare?
După părerea mea, rețelele de socializare și sinceritatea nu prea merg împreună. De cele mai multe ori arătăm nu ce ceea suntem, ci ceea ce ne dorim ca ceilalți să perceapă ca fiind persoana noastră – o variantă mereu cosmetizată și accesorizată, hrănită de like-uri și inimioare. O falsă validare, care ne îndepărtează tot mai mult atât de ceilalți cât și de noi înșine și de propriul adevăr. Cred că ea vine de multe ori din nevoia de acceptare, de a simți că ești important, că ceea ce faci și ceea ce ești contează, dar de foarte multe ori, nu este nimic acolo!
Mi s-a întâmplat să mă apropii zâmbind de persoane cu care interacționez pe platforme, care s-au făcut că nu mă cunosc sau care au reacționat refractar la abordarea mea prietenoasă, și am rămas blocată. „Mi-ai dat inimi, mi-ai scris lucruri, cum să nu ne salutăm?“ Ce se întâmplă pe social media, rămâne pe social media, sau cum? ☺
Cred că de cele mai multe ori e o distanță imensă între ce e acolo și ce se întâmplă, de fapt, în viețile noastre și în noi. Iar pentru mine definiția intimității e destul de clară, țin la ea și mi-o respect – cred că e prima condiție ca și ceilalți să o respecte. Poți fi onest și fără a te etala pe pereții internetului, deși ține acum de limitele fiecăruia, evident, unde consideră că se termină publicul și începe privatul. Și cred că ține și de un anumit (bun) simț să acordezi ceea ce gândești cu ceea ce exprimi și nevoile pe care le ai, astfel încât să reușești să rămâi și fidel față de tine însuți.
Cum ți-a explicat Marius personajul? Cum te-ai apropiat de el? Ai făcut un fel de documentare?
Felul în care lucrez cu Marius, modul lui de a face lucrurile și de a comunica, sinceritatea și directețea cu care transmite ce are de spus și ce își dorește de la tine, toate acestea rezonează puternic cu felul meu de a fi și cu ce nevoi interioare am când vine vorba de lucru și de latura umană – că nu le pot separa. Tot ce a însemnat lucrul la Monștri. a venit din acest spațiu de încredere reciprocă, de deschidere și de lucruri asumate și spuse pe bune.
Drept urmare, totul s-a consumat într-o constantă stare de siguranță, iar din punctul meu de vedere ăsta este un lux. Am simțit foarte multă libertate în căutarea pe care am făcut-o, evident, împreună, iar Dana e un amestec de Marius și Judith. Nu am făcut nici un fel de documentare și nu știu nici dacă am făcut un traseu către ea sau dacă doar am scos-o la suprafață.
A existat un moment când ți-ai spus: „Eu aș fi făcut altfel decât Dana“?
Nu. Acum, că mă întrebi, îmi dau seama că nu am chestionat-o niciodată.
Care a fost scena cea mai grea? Care ți-a plăcut cel mai mult? Pe care ai reface-o?
Cred că scena de final a fost cea mai dificilă, am și refilmat-o. Inițial trebuia filmată într-un alt spațiu, Marius a făcut modificări și pe text, iar în ultima zi de filmare simțeam presiunea timpului, a faptului că trebuie să iasă, aici și acum, independent de tot.
Nu aș putea spune care secvență mi-a plăcut cel mai mult, mi-a plăcut totul, cu totul, și nu aș schimba nimic. Adică aș reface cu sensul de „aș mai trece printr-o experiență ca asta oricând, cu inima deschisă“, dar nu în sensul de a schimba ceva. E perfect așa cum e: imperfect.
Dă-le un sfat celor care se găsesc într-o situație similară cu cea de pe ecran!
Încerc să nu dau sfaturi.. nu știu.. Să aibă grijă unul de celălalt – ei știu cel mai bine.
Cristian Popa: „Nu mi-am luat nici un prag. Dimpotrivă“
Cum ai ajuns în proiect?
Simona Ghiță m-a chemat la casting. Cu o lună înainte mă chemase pentru un serial în care trebuia să joc un băiat la 30 de ani (eu am 40), care se dezbracă și are o scenă la bustul gol. I-am spus atunci Simonei: „Nu mă mai chemați pentru așa ceva! Am 40 de ani, am fire albe, nu mi-a plăcut niciodată să merg la sală. Vreau altceva“. La probă, unde am fost cu Marius și cu Simona, a fost o energie foarte bună. A fost foarte dens ce s-a întâmplat acolo. (Pe urmă am aflat de la Marius că Simona a insistat să mă vadă.) Castingul a durat ceva până când l-am întrebat pe Marius dacă sunt sau nu în film (credeam că actorul e în vacanță și n-are cu cine repeta). Rolul ăsta a apărut după ce făcusem Unchiul Vanea la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploiești.
Unde nu te dezbrăcai.
De fapt, mă dezbrăcam pentru că într-o secvență eram beat. Dar pentru mine însemna ceva. Poate că aș fi vrut să fiu la bustul gol, dar să simt că însemna ceva. La 40 de ani începe să te cam enerveze chestia asta.
Ce tip de actor căuta Marius, ce crezi?
Rolul a fost creat, s-a dezvoltat în timp ce lucram, în timp ce repetam. Inițial, Marius se gândise la alt actor (și în locul lui Judith alesese altă actriță), iar la casting am înțeles că a văzut 30-40 de actori. Ideea e că venisem la casting încărcat după Unchiul Vanea și am avut o secvență în care povesteam un vis. Atunci a fost momentul în care am simțit că între noi trei – eu, Marius și Simona – a fost ceva sau, nu știu, cuvintele alea au căpătat sens. Peste un timp m-au mai chemat o dată, pe urmă am făcut niște repetiții cu Ioana Flora (care era atunci în locul lui Judith) și cu Șerban Pavlu.
Aveai încredere în proiect?
Da, sigur, n-a fost nici un moment în care să nu am încredere. Îmi doream să fac asta. 90% din actori vor să facă film, deși e ceva cu totul diferit de teatru – cum se lucrează, pregătirea, repetițiile etc. Nu e ce se spune, că la teatru e mai gros, nu e asta.
Cum ai lucrat personajul, când stăteai acasă și îl pregăteai?
Cineva a spus că Arthur și Dana nu sunt personaje clișeu. Mi-a plăcut asta. Simțeam că aș fi fost restricționat dacă mi s-ar fi dat niște date despre el. Din scriitură nu erau foarte multe date care să contureze personajul, era mai mult partea emoțională care decurgea din dialog. A fost mai important ce s-a instalat în timpul repetițiilor și de aici s-a dezvoltat personajul, dintr-o anumită stare pe care o avea.
Nu știu dacă la București se folosește cuvântul „stare“ (eu am studiat la Iași). De pildă, la București am auzit expresia „a-ți lua prag“ în teatru (bănuiesc că se aplică și în film). Partenerul îți spune ceva și tu îți iei prag, arăți că reacționezi, iar replica următoare trebuie să arate asta. Deci nu mi-am luat nici un prag. Dimpotrivă, Marius mi-a spus că nu vrea să arătăm prea mult, pentru că în viața de zi cu zi tindem să ascundem lucrurile.
Deci nu se vede pragul, personajele erau descrise cât mai vag în scenariu, iar tu ai vrut să te simți cât mai liber, să nu intri în clișee.
Faptul că nu erau stereotipuri m-a ajutat să mă relaxez. Uite, se spune când dai o probă: „Ești un om de afaceri“, așa că trebuie să joci un pic superior. Dar aici n-a trebuit să jucăm chestii anume, ci să fim concentrați pe chestii umane.
Asta din cauza subiectului sau din cauza lui Marius?
A lui Marius, era vorba despre stilul lui.
Și povestea poate sugera această abordare, cât mai vagă, astfel încât să fii atent cu toate personaje și să-i dai dreptate fiecăruia în parte.
Da, dar în ambele variante e Marius. El a scris povestea și nu știi de la început ce e, cum e, și pe urmă e și stilul de lucru. Pe platou Marius e strict, dar asta e bine. Știe ce vrea. O secvență pe care am repetat-o și cu Ioana Flora, și cu Judith în timpul filmărilor, părea că funcționează, dar la filmare ceva nu ieșea cum ar fi vrut, dar a avut capacitatea să schimbe. Are capacitatea să se adapteze, în loc să spună: „Luăm pauză, mă duc acasă să mă gândesc“.
Sau ultima scenă, pe care am refăcut-o. Aceea a fost o scenă pe care am repetat-o așa cum mi-a plăcut mie, ca la teatru. Am mai făcut niște seriale unde învățai textul, intrai prin stânga, filmai și ieșeai. Am mai făcut și niște scurtmetraje, dar trei-cinci zile sunt prea puțin pentru a simți cu ce se mănâncă meseria asta. La teatru știi că ai o lună – o lună jumate de repetiții și, dacă ceva nu iese acum, faci mâine sau poimâine. Asta m-a bucurat, că am repetat. Am și întrebat colegii care au jucat în filmele de-astea de artă românești: „Măi, ați repetat înainte?“.
L-am întrebat și pe Marius. Eram la Berlin, când a avut filmul premiera mondială, și ne dusesem să cumpărăm niște apă, când i-am spus: „Auzi, sper ca filmul ăsta să fie văzut și să fiu chemat la casting pentru roluri care îmi plac. Dar ce mă fac dacă mi se dă scenariul și mi se spune că se filmează repede, fără multe repetiții?“. Și Marius a spus: „Ei, acuma depinde de fiecare cum vrea să iasă filmul“. Deci s-ar putea ca problema să nu fie la mine.
Lucrezi pe instinct?
Depinde de regizor. Un regizor de teatru mi-a spus că sunt o persoană cerebrală, iar câțiva ani mai târziu un altul mi-a spus: „Nici vorbă, ești senzorial“. Și mi-am dat seama că așa este. E suficient să îmi creezi senzația respectivă ca să înțeleg.
Ai emoții la premieră?
Nu, oricum m-am relaxat după gafa de la Berlin, când după proiecție m-au întrebat cât de greu a fost să interpretez un rol de gay și cum cred că va fi perceput filmul în Romania, iar eu am spus că am mai jucat gay și în teatru și că asta e meseria mea. Cei din echipă s-au supărat pe mine, poate și unii spectatori au fost puțin crispați. Aș fi vrut să dezvolt în sensul că noi, ca actori, muncim, asta e meseria noastră, să putem juca orice personaj.
Se așteptau poate să răspunzi la a doua întrebare, să te referi, de pildă, scena dintre cei doi bărbați gay (personajul tău și cel al lui Șerban Pavlu) care își dau întâlnire fără să se cunoască. E o scenă importantă pentru că vorbește despre două moduri de a trăi același lucru într-o societate plină de prejudecăți.
Pavlu făcea mișto în timpul filmărilor. „Iar facem scena aia!“ Am repetat-o în vreo trei locuri, erau niște apartamente pe care le avea Claudiu Mitcu (n.red.: producătorul filmului). „Mai are Mitcu multe apartamente în București? Ca să știm câte mai facem.“ Era foarte amuzant.
Pavlu e foarte bun în scena aia. Personajul lui trebuia să fie mai ofensiv.
M-a și ajutat mult. De la el am înțeles ce înseamnă generozitate din partea partenerului. De câte ori îmi spunea replica nu făcea decât să mă ajute să mă ridic pe replica lui. Niciodată n-a fost „care pe care“, din contră, aveam senzația că mă pot lega de replica lui în mod natural, fără să am senzația ca trebuie să simt ceva anume. Nici Marius nu ne-a spus ce să gândim. Lucrurile astea existau, dar într-un mod mult mai natural și mai subtil.
Cu Judith cum te-ai înțeles?
Foarte bine. A fost chimia aia care trebuia să existe între personajele noastre.