După douăzeci de ani de activitate, Camus se întoarce la primul său volum cu sentimentul că n-ai cum să te bucuri de tine însuți. Chiar dacă între timp el descoperă un drept fundamental, acela de a visa la singurătate ca și cum ar fi paradisul.
Fața și reversul apare în Algeria pe când debutantul avea 22 de ani și experiență meditativă cât să traverseze un râu visând la ocean. Lipsit de vitalitate, dar anticipând euforic, Camus își caută modelul în contraste biografiste de unde speră să declanșeze simplificările esențiale.
Deși minoră, nici o altă carte semnată de francez n-a întâlnit atâtea contradicții în spațiul autohton. Majoritatea interpreților se referă la ea ca la un roman. Ceea ce nu este. Mai degrabă proze scurte, toate având nuclee biografice. Organizate, așadar, ca o serie de meditații la interferența cu ficțiunea autobiografică, textele din Fața și reversul oscilează nehotărât spre zone ce pot acoperi jurnalul de călătorie și notele unui filosof prea timid pentru a trece dincolo de reverențe. Temător, Camus își ia măsuri de precauție; știe că exagerează, că nu are dreptate. Dar înaintează prin Europa căutând ceva ce să-l absoarbă din singurătate. Pentru că nu e altceva decât un tânăr deznădăjduit în căutarea antidotului.
Tânărul Camus adună în Fața și reversul interogațiile europene păstrând cordonul ombilical intact, conectat la Algeria natală. Mai bine zis, la soarele locurilor de unde provine. Ca și cum lumina lui îl ghidează într-o Europă elitistă, în care pătrunde ca un arheolog între ruine numai pentru a constata faptul că tot țărmul Algeriei face ca lucrurile să fie limpezi. Aș spune chiar că, încă atât de devreme, Camus are dorința secretă de-a se resorbi în pre-existență. Lumina la care revine în toate volumele trebuie înțeleasă ca o realitate arhetipală.
Acest Ulise-filosof nu face însă din călătorii o aventură. Dimpotrivă, el pornește cu gândul la asemenea vibrații, însă rămâne până la capăt un anti-erou. Camus îl aruncă peste bord pe Ulise la prima oprire revelatoare. La Praga e chiar în culmea disperării, senzațiile de sufocare, de neintegrare îl izolează mai abitir de sine însuși și de ceilalți. Șansa e fericita imunitate, cum o numește, moștenită din familie, ce exclude reacțiile viscerale întâlnite la tot pasul în societate. Se laudă cu lipsurile, vrea să-și creeze un confort din ele, însă imaginația, deși tratată local, n-o poate traduce decât prin bunătate. Tot la maturitate, îl privește pe tânărul care scrie Fața și reversul cumva contrapunctic. Un tânăr căutând cu ardoare să îndrepte firea prin morală, dar gustând dezordonat din viață și abandonându-se unor forțe obscure ale sufletului. Cât reușește în Fața și reversul rămâne de recitit.
Tânărul Camus așază conflictul dintre determinare și cauzalitate în slujba poeticului
Despre trei ipostaze ale bătrâneții citim în Ironia: un tânăr ce se grăbește cu prietenii la cinema crede că o bătrână infirmă trăiește o singurătate greșită în tovărășia lui Dumnezeu, iar un bătrân ce povestește tuturor isprăvi prin localuri face totul ca să nu se întoarcă acasă. Dacă tânărul are remușcări, bătrânul nu poate ieși din viciul lui, acela de a fi ascultat. Un alt tânăr crescut de bunică e sigur că boala bătrânei nu e altceva decât teatru; până și la înmormântare, când plânge doar de teamă că nu va fi sincer în fața morții.
Singurătatea, marginalizarea și moartea ce nu mai răscumpără nimic sunt ipostaze ale feței-reversului fiecăruia, pentru că moartea pentru toți, cum zice scriitorul, se manifestă individual. Camus gândește scenariile riscând tezist. Dar le salvează prin interogația poetică, la care ajunge fără efort. Naturalețea ipostazierilor aparține observației fugitive, aproape jurnalistice – cam ce a imitat după mult timp Octavian Paler.
Nu există lume pentru bătrâni, așa ar putea fi formulat verdictul camusian.
Dar lumea întreagă e moartea intermediată la vârsta de așteptare a bătrâneții. Distanța se simte gigantică. Ignoranța și îndoiala tinerilor confruntă certitudinea celor în vârstă. Sensul pragmatic al morții și protecția ignoranței sunt fața și reversul vârstelor de la care privim moartea. Bătrânii lui Camus știu că vârsta lor e definitivă, că moartea primește experiența și înțelegerea cu ironie. La fel cum tinerii tratează bătrânii, moartea și singurătatea.
Sătul să emită judecăți numai făcând apel la vechile fericiri, Camus se întoarce la singurătatea sărăciei. Între Da și Nu prezintă relația dintre o mamă infirmă, care nu știe să-și exprime afecțiunea, și fiul orfan de tată, care vede indiferență în singurătatea ei.
Scriitorul francez e atras de cazuri asemănătoare, în care infirmitățile sunt judecate fără întoarcere. Univoc, procesul îl eliberează pe unul și îl constrânge pe celălalt. Însă Camus nu e preocupat de erorile psihologice. El caută cu obstinație simplitatea paradisurilor pierdute și transparența vieții.
Totul e simplu, doar oamenii complică totul
Protagoniștii din Fața și reversul – mulți reluați în prozele celebre de mai târziu – trăiesc mai intens tăcerile decât viața. La urma urmelor, ei sunt niște rătăciți – în societate și în ei înșiși. Camus scrie despre familie ca despre moștenirea unei agresivități tăcute, în care se refugiază tinerii pentru a justifica o absență. Senzația lui Camus este că totul e simplu, doar oamenii complică totul.
Un jurnal de călătorie citim în Cu moartea în suflet. Cucerit de acedia, Camus vrea să preschimbe revolta în melancolie. De la Praga la Vicenza, naratorul e martorul unei morți în singurătate la hotel, este captiv în melancolia pragheză și se vindecă în peisajul Vicenzei. Deși debutează promițător, Dragoste de viață cade prea repede în amărăciunea pentru malurile Mediteranei. Numai Ibiza aprinde elanul care-i pune în palme lumea întreagă.
Proza care dă și titlul volumului problematizează absurdul la scară mică. O bătrână investește neașteptata moștenire într-un cavou. Și-l vizitează ca și cum ar fi moartă, de vreme ce, pentru lume, ea își dă seama că e moartă de mult. Pe de altă parte, autorul-narator caută să ajungă la sine însuși așa cum femeia se caută din viață în moarte. Ceea ce scapă amândurora e clipa, evadată asemeni picăturilor de mercur, spune el. Cum să separi un om care își contemplă groapa și unul lumea? Absurdul situației ar trebui tratat moralist. Însă îndoiala întrece curajul de a privi drept în ochi lumina. Ca până atunci. Camus se agață în asemenea momente de viață ca de o „tainică deznădejde“, făurindu-și propria morală.
Dar ce facem când înfățișăm scenarii ca cele din Fața și reversul? Spunem povești, iar lumea nu mai vrea, e sătulă, pentru că ele, poveștile, complică lucrurile. După Camus, noi ar trebui să privim destinul, ca absurdul, drept în față. Să înțelegem sensul transparenței lumii, în fața căreia nimic nu mai are însemnătate. Mă grăbesc să închei spunând că Albert Camus nu dialoghează cu nimeni. Unica gâlceavă e cu sine și cu lumea. În singurătatea lui prea-strâmtă, tânărul filosof nu are loc pentru nimeni altcineva.
Redimensionând memoria și clipa, Camus permite luminii și poeziei din soarele marin să-l invadeze. Încolo, mila pentru propria nefericire îi oferă sensul fericirii, iar ironia are succes în visul care este viața. Prelungind efortul romantic acolo unde-l avantajează, Camus idealizează moartea ca o tăcere fericită. Fața și reversul spune povestea rezistenței la absurd a unui vânător de emoții universale.
Albert Camus, Fața și reversul, traducere din limba franceză de Irina Mavrodin, Editura Polirom, 2019