Cum ti s-a parut, joi, la ICR?
Foarte frumos si neasteptat. Adica eu ma asteptam sa am vreo douazeci de oameni in sala. Am avut emotii.
Am observat ca te-ai sprijinit, defensiv, de perete. In general, vorbesti cu publicul dupa?
Mai degraba in cadru privat. Pentru mine e groaznic sa stau in fata publicului, sa simt citeva sute de ochi care ma tintuiesc. Nu pot sa zic ca imi displace cu totul, dar parca ma simt mult mai bine daca stau cu aceiasi spectatori in 3 sau 4, sau 5 si mai schimbam o vorba si mi se spune ce a fost ok sau ce nu le-a placut, pentru ca niciodata, in cadru oficial, publicul nu-ti va adresa intrebari sincere, ci standard, de tipul „de unde va vin idei”, „ce proiecte mai aveti”, adica intrebari la care chiar nu am raspuns (ride).
Dar sint si intrebari normale. Cum ti-au venit ideile in cazul fiecaruia din cele trei scurtmetraje?
Pai cel „cu becul” este un banc ofertant, din asa-numitul folclor urban, din fosta URSS, eu l-am intilnit si la Kiev si pur si simplu l-am dramatizat, am mai adaugat, am mai scos.
Nu ma pot abtine sa nu intreb… actorii, figurantii din film au bagat becul in gura??
Evident. (Ride)
Si l-au mai scos?
Nu. La filmari au fost pur si simplu cumparate becuri cu bulbul mai mic, altele erau o imitatie din plastic de inceput de bec.
Deci nimeni n-a incercat si nu se poate?
Ba se poate. Eu voiam sa am cadrul asta – cind introduce becul in gura –, pentru ca e un cadru-cheie si atunci am folosit dublura. Actorul care juca scena nu putea nici sa-l inghita, daramite sa-l mai scoata, si atunci am gasit pe cineva cu gura mare, ai vazut ca i se vede doar gura.
Dar ideea pentru cel cu cablul?
E o idee mai veche. Am un coleg si un prieten bun care e student la regie si imi tot spunea ca are nevoie de un scenariu si m-am apucat sa-i spun idei mai vechi si, dupa ce i-am povestit-o pe-asta, l-am intrebat: „Iti place?”. Mi-a zis ca da, e foarte misto. „Ei, daca-ti place nu ti-o mai dau, imi place si mie.”
Dar tot nu mi-ai zis de unde ti-a venit ideea.
Pai da, nu mai stiu. Ce pot sa-ti zic e despre titlu (Sasa, Grisa si Ion). Mi se pare genial, si sa-ti spun de ce: pentru ca sint niste nume comune pentru zona aia, si nu numai, iar lumea nu tine minte niciodata cum se numeste filmul. Spune: „Am vazut filmul ala cu Mite, Ghena si Ioan… Alex, Misa si etc.”. E incredibil cum functioneaza de fiecare data! Si la Institutul Cultural, doamna critic a anuntat: Sasa, Misa si Ioan! Iar cel de-al treilea film a pornit de la o imagine pe care am avut-o la un moment dat in cap, in urma unei povesti pe care mi-a spus-o careva, cum a prins giste din masina, o masina retro care sa-i permita sa prinda din mers. Si de aici incolo, am incercat sa dezvolt o poveste cinematografica, nu e neaparat o constructie fortata, doar una logica.
M-am gindit citeva zile la ea, cum as putea povesti cit mai laconic, cum as putea sa adaug zona de umor si, din contra, doza asta de tragic.
Ce fel de povesti te intereseaza? Spuneai in alte interviuri ca vrei sa spui povestile unei realitati? E valabil?
Eu as fi vrut sa exploatez caracterul asta estic al Europei, daca vrei.
Care este cum?
Este foarte sincer.
Personajele tale chiar par toate „bune”, doar ca pierd controlul la un moment dat, par expuse pericolului, fragile, si devin treptat tot mai personaje (fictionale), de unde spui ca pornesc din caractere realiste.
Pai e prostie reala, cu putin romantism si tragism. Si ei chiar sint buni. Si sint printre noi, ii vedem prin metrou, ne provoaca si un fel de dezgust cind ii vedem, fiecare poate gasi la ei ceva ce le displace puternic. Mie nu-mi plac, de exemplu, oamenii care vorbesc tare, in metrou, oriunde, ii urasc. Dar ma uit la ei si incerc sa ma amuz, sa gasesc zona asta de absurd in care traiesc ei, care pare uneori caraghioasa, dar frumoasa. Nu vreau sa speculez lucrurile care ne deranjeaza la ei, ma intereseaza mai degraba o refulare. Acum pot eu sa-i arat in asa chip incit sa rid de ei. Asta-i arma mea.
Lasa senzatia ca orice li se poate intimpla, regulile normale se anuleaza si intra in functiune unele facute dupa capul lor.
Culmea e ca astea normale pentru noi sint anormale in partea ailalta, si ma refer la Republica Moldova, dar si la periferia Romaniei. Zonele sarace au anumite reguli ale lor de functionare. Fel de-a fi si modalitate de-a supravietui, mai precis.
Exemplu.
Uite o chestie reala: niste moldoveni in Occident nu plateau caldura, undeva prin Elvetia, pentru ca, la contorizare, aveau niste aparate instalate la calorifer care te obligau sa arunci o moneda si in ziua respectiva aveai caldura 24 de ore. Si atunci baietii s-au gindit ca n-ar fi foarte ok sa plateasca atitia bani, si au venit cei cu verificarile sa scoata banii din aparate si si-au dat seama ca nu e nici un banut acolo si o caldura in camera si in casa incredibila. Au venit a doua oara, la fel, i-au intrebat ce fac, ei au zis ca nici nu s-au atins de aparatul cu pricina. De fapt, ce faceau? Luau forma unei fise (tre sa gindesti treaba asta, nu e simplu, sa stii…) din plastilina, turnau apa, puneau in congelator, raceau o fisa din gheata, o foloseau, aveau caldura 24 de ore, apa se evapora. Astea-s lucruri condamnabile, bineinteles, din punct de vedere social, economic etc., eu admir, in schimb, inventivitatea lor. E o forma de supravietuire… pina la urma destul de pasnica.
Revenind la personajele tale (si la sursa lor, careia pari sa le fi priceput foarte clar mecanismele), cit te detasezi si cit te-ar interesa totusi un personaj, mai onest fata de tine, care e si un pic in interiorul lumii lor si inca si mai mult afara?
Ce spui tu este subiect de film acuma. Dar… ce spui tu… io nu sint hot, sint om ok, sa stii… Eu nu seman cu ei (la betie poate, nu stiu). Desi probabil ii imit foarte bine, ii inteleg foarte bine, imi plac, pentru ca nu sint prefacuti si sint inofensivi, in definitiv.
Reformulez, te-ai gindit vreodata sa ai un element de contrast printre personaje, unul care sa nu fie ca ei?
Da. Tocmai acum am un proiect, tot de scurtmetraj, in care exista un singur personaj „pozitiv”, un compozitor adica, in sensul in care este din lumea asta infiltrat in lumea „lor”. E omul care nu se simte niciodata bine intre ei, dar e obligat sa stea toata ziua intre ei (ei sint toti coristi).
Si noi o sa simpatizam cu el sau cu ei? Ai putea sa fii atit de pervers, incit sa ne faci sa-l renegam pe el?
Nu. In mod cert o sa-l simpatizam pe el. O sa-l simpatizam, dar eu sint absolut convins ca toata chestia asta o sa ne lase o nota amara…
In ce stadiu e?
Am scris scenariul abia. E in faza incipienta, daca vrei, de obtinere de bani.
Cum se cheama?
O denumire temporara, de lucru, ar fi Andrei are talent.
Cine e Andrei?
E un copil gras si absolut neinteresant, pe care tata-sau, tot gras si neinteresant, il aduce sa-l dea la cor si el are 8 ani si e afon. Si bineinteles ca exista un personaj pozitiv care refuza sa ia un copil care nu stie sa cinte: compozitorul. Si mai ales daca ati auzi ce cinta…
Ce cinta?
Cinta ce-i place lu’ ta-su. Dar ce-i place lu’ ta-su dac-ati sti…
Ce-i place?
Are el un gen… absolut special… Un tata din asta care e ok in principiu… probabil are o afacere profitabila, are o masina super, are o geaca misto, dar e de o prostie incredibila…
??
Nu vreau sa-l ofensez, dar probabil ca va fi ceva asemanator cu Stratan.
Pe cine nu vrei sa ofensezi? Pe ta-su sau pe Stratan? Unde-l filmezi? Tot acolo?
Pai da, acolo am toate mijloacele, actorii moldoveni…
E un actor „fetis” al tau, care apare in toate cele trei scurtmetraje…
Da, un baiat, Sergiu Voloc. Va aparea si in urmatorul, desi va fi retrogradat… Si-a cam luat nasul la purtare si-i voi da un rol asa mai secundar.. Dar il voi pastra, vorba aia, e talismanul filmelor mele.
Dar ce-a facut?
Nu, glumesc. Ideea filmului nu presupune un personaj care sa i se potriveasca. Personajele principale sint copii mici, mai e maturul pozitiv. Dar are si el o secventa sau doua chiar, cind apare si, in general, nu intelege… el umbla toata ziua prin casa asta de cultura. E muncitor de scena si e mai tot timpul… nu neaparat beat… dar cu doua-trei pahare de bere la bord – cum sint ei, de fapt, nu e un secret –, si are niste replici vizavi de o pagina cu note muzicale… problema lui e cum naiba se intelege ce scrie acolo.
Referitor la planul enuntat la ICR, de a face un lungmetraj dupa Simion liftnicul al lui Petru Cimpoesu. E sigur? Cum faceti? Scrii tu, contribuie si el, scrie doar el?
Eu scriu deja la el, dar, de fapt, situatia sta asa: fiecare scrie scenariul lui si imi lasa mie autoritatea asupra variantei finale. Am decis ca, dupa ce fiecare va termina versiunea lui, sa ne retragem, boem, amindoi, in munti, o saptamina-doua, la o minastire, spre exemplu… Si acolo sa facem din doua o singura versiune.
La o minastire?
Dumnealui zicea… hai la o minastire.. am eu si niste cunostinte pe-acolo, prin Moldova… Si asa rupti de lume, n-o sa avem alta treaba decit sa lucram la scenariu. Prin mai.
Si va fi filmat in Romania?
Depinde foarte mult de finantare. Un lungmetraj are nevoie de o finantare foarte serioasa. Eu am gasit ceva in Moldova, dar e absolut insuficient. Am sa incerc sa mai discut cu unul-doi-trei-patru producatori de aici. Nu cred ca va fi o problema. Nu stiu daca ma crezi, dar deja cind citesc ce am pina acum, rid de ma stric, rid singur, si e un ris sanatos.
Si actorii, de aici?
Moldoveni. Toti pe care i-ai vazut deja. Povestea este de asa natura ca nu exista erou central, cu exceptia, fireste, a lui Simion. Si in film vor exista doua personaje importante: personajul colectiv – blocul, care are citeva familii, iar noi vom incerca sa urmarim povestea fiecarei familii si interactiunile lor, si al doilea personaj – Simion. Iar pe Simion il vad intr-un anume fel, mai special, dar nu spun.
Ce regizori iti plac?
Ma uit la cinematografia ruseasca. Dar ca preferati ii am pe Mihalkov si, culmea, pe Spielberg, care e total diferit, dar este un maestru al suspansului si, daca te uiti atent la el, ar trebui sa vezi ceva. Apoi mai sint Kieslowski, Danelia din cinematografia georgiana, Kusturica a fost foarte mult timp un mare indragit al meu, dar nu mai este, nu de cind cu Underground. Apoi, desigur, fratii Cohen, Woody Allen, Jim Jarmush.
Si dintre cei romani?
Imi place Mungiu. Imi place si Puiu. Cred ca astia mai noi si mai tineri. Si din aia mai batrini sint citeva personalitati in film: uite, Nicolaescu. Este, sa stii! Nu in sensul ca mi-ar placea ce a facut, ci pentru cit a facut. Facea doua-trei filme pe an. Acuma, ca le facea cu ajutorul sistemului, asta e alta discutie, dar trebuie sa ai nerv, trebuie sa ai rezistenta. Sa faci doua filme pe an e foarte greu, incredibil de greu. Discutam intr-o zi cu Porumboiu si el imi spunea ca nu crede ca va mai face ceva doi ani, adica e efectiv atit de istovitor, incit vrei o pauza. Apoi Pintilie. Si dintre documentaristi, Thomas (Ciulei).
Asa, n-am vorbit despre documentarul prezentat joi.
Documentarul e mai degraba pentru televiziune, e mai nepotrivit pentru ocazii artistice, si la ICR era nepotrivit, dar cum am facut doar trei scurtmetraje, a mers sa arat ce a facut Cobileanski pina acum. E facut in ’99, cam asa gindeam eu atunci. Dar nu am vina si energie pentru documentar.
Care-s cele mai misto comentarii pe care le-ai auzit la adresa filmelor? Sau cele mai bizare?
Exista unele deplasate. N-am sa dau nume, neaparat, dar am sa spun un lucru: dupa aparitia Becului, undeva intr-un articol pe Internet, apare un baiat foarte sincer care decodifica filmul…
Cred ca ti-a placut chestia asta… E cea mai adecvata reactie la asa un film.
Da, da, ma lauda si-mi gaseste simboluri la care niciodata nu m-am gindit, si nu-s doua, e o pagina intreaga.
Ce fel de simboluri?
Tot felul. Becul e intr-adevar codificat asa, dar el imi gaseste multe, si mai multe.
Si in ce zona ajunge cu interpretarea?
Zona era lupta impotriva comunismului. Eu am devenit prietenul lui, cum ar veni. Asta a fost, probabil, cel mai misto comentariu. Cind l-am citit, l-am sunat pe Thomas: „Thomas, ia uite ce mama de articol!”.
Pai si vrei sa spui ca nu este? Nu este becul un simbol pentru „Jos comunismul”?!
El are ceva, fara indoiala. Plus ca din film lipseste un cadru in care stateau toti sub o pancarta sovietica cu un text despre sanatatea poporului si viitorul natiunii. Dar am scos acel cadru, pentru ca asa ar fi devenit limpede un film despre lupta impo triva comunismului.
Dar hermeneutul tau n-a avut acces la acest cadru, nu?
Nu, el doar a intuit. A simtit ceva, si a simtit mult, adica a vazut toate comisiile europene care vin in Moldova, reprezentantii ONU, incapacitatea structurilor sindicaliste moldovenesti de a… nu mai tin minte acum…
Si becul?
Becul functiona ca simbolul comunist-Leninist pe care-l inghitim noi, moldovenii… Iar mesajul e, de fapt, ca medicul e reprezentant al structurilor europene si e trimis ca sa strice moldovenii, ca sa taie… E trasnet! E un articol pe care il puteti gasi, in principiu, pe Internet.
Si ai legat un dialog cu omul cu pricina?
Nu, din pacate nu.
Asta e cel mai misto sau cel mai horror?
Pentru mine e misto. Evident, informatie nu gasesti in articolul ala. Ar mai fi o reactie…
Misto sau horror?
Cam asa. Am mers intr-o seara sa-mi iau tigari. Si, linga chioscul de tigari, am vazut trei persoane care erau un pic bete si se uitau tinta la mine. Si m-au si masurat asa din cap pina-n picioare. Eu am intuit ca s-ar putea sa existe un conflict in urmatoarele clipe. Imi cumpar tigari si, in urmatorul moment, unul dintre ei, foarte serios, se apropie de mine si zice: Sasa, Grisa si Ion. Zic: „Da, ce-i cu ei?”. „Noi sintem de la Moldtelecom”, si in clipa urmatoare ceilalti doi incep sa rida si eu mi-am dat seama ca, de fapt, atmosfera e cu totul alta si el incearca sa faca o poanta, probabil. Ei erau de la Moldtelecom, au vazut filmuletul cu moldtelecomistii si s-au bucurat ca am facut un film cu personaje ca ei. Si-mi zice: „Sa mai faci un film! Mie mi s-o intimplat fix asa, numai ca cu scara”. Zic: „Cum?”. „Aveam un cablu pe care trebuia sa-l unesc, am pus scara si am trecut cablul prin scara. Exact la fel am facut!”
Un lungmetraj dupa romanul Simion liftnicul
Regizorul de film Igor Cobileanski s-a nascut in 1974, la Chisinau. In copilarie a jucat in mai multe filme (a avut rolul principal in filmul Durerea, realizat dupa scenariul lui Emil Loteanu). A absolvit Facultatea de Regie si Film a UNATC Bucuresti in 1995. A revenit la Chisinau, unde a inceput sa regizeze videoclipuri (sase numai pentru Zdob si Zdub), spoturi publicitare si filme documentare (Murind pentru Madrid, Rasaritul Baltilor, Legendele Tipovei, in intervalul 1999-2000).
In urma cu doi ani, a regizat primul sau scurtmetraj de fictiune: Cind se stinge lumina (2006). Dupa el, au urmat: Sasa, Grisa si Ion (2006) si (Plictis) si Inspiratie (2007), care au devenit celebre pe Internet, ulterior fiind invitate la festivaluri internationale si la diferite „saptamini ale filmului romanesc” la Toronto, Londra s.a.
In 2008, a debutat in regie de lungmetraj (fictiune). Este vorba despre comedia Tache, dupa un scenariu scris de Mara Nicolescu. Urmatorul pas ar fi sa regizeze un lungmetraj dupa un scenariu propriu. Un scenariu e deja gata: Afacerea Est, pentru care a incercat, in mod repetat si fara succes, pina acum, sa obtina finantare de la CNC. In paralel lucreaza la scenariul pentru un lungmetraj dupa romanul Simion liftnicul de Petru Cimpoesu si la un scurtmetraj de fictiune, al carui nume de lucru e Andrei are talent.
Cel mai recent scurtmetraj al sau, (Plictis) si Inspiratie, e inscris in competitie la Festivalul B-EST IFF 2008 care va incepe la Bucuresti pe 14 aprilie, dar si la Festivalul NexT care se desfasoara pina pe 13 aprilie, la Bucuresti.
„Am crescut pe platoul de filmare”
Cind te-ai decis pentru regie? Si de ce? Mai stii?
Treptat. Eu am crescut, practic, pe platoul de filmare. Am jucat mult cind eram copil. De fapt, pina cind mi s-a schimbat vocea…
Si de ce nu te-ai facut actor?
Pai nu-mi placea, imi placea atmosfera de la filmari, oamenii aia care munceau non-stop, de foarte dimineata, in frig, le ieseau aburi din gura… Ar fi un moment de care-mi amintesc ceva mai bine… Fiind actor si, mai ales, copil ai impresia ca esti in centrul atentiei pe platou. Si cam tot ce se intimpla in jur are legatura cu tine. Si a aparut pe platou, la un moment dat, un tip intr-un fis portocaliu, cu niste ochelari mari si cu o servieta, dar caraghios rau saracu’. Si statea cu masinistii, o zi, doua trei, patru, o saptamina, doua saptamini, o luna, unde se instala echipa de filmare, in 20 de minute era si el. Lumea se obisnuise. Era de-al nostru. Intreba seara unde vor filmui a doua zi, i se spunea unde… La un moment dat, n-a mai venit si unul dintre baietii cu care comunica el mai des ne-a zis: „Daca ati sti voi ce are el in servieta… El a fost undeva in nord, in Rusia, pentru a munci si a cistiga bani. Si a cistigat o suma enorma, avea nevoie pentru familie, sau ceva de genul asta. Cind a venit acasa, sotia era deja intr-o buna relatie cu altcineva si n-a putut sta acasa, a plecat si umbla pe drumuri, cu servieta aia, iar servieta era doldora de bani”. Si n-avea ce face cu banii, dormea la hotel si avea nevoie de comunicare cu oamenii. Aveam vreo 14 ani atunci. Pe mine omul asta m-a emotionat mult si s-ar putea si de-aici sa-mi fi venit ideea ca daca povestesti lucrurile astea in film, ele sint frumoase de fapt, iar pentru asta nu trebuie sa te faci actor, ca degeaba. Actorii sint instrumente pina la urma, bune sau rele. Trebuie scenariu sau/si regie.