La un prim nivel, chiar daca ne permite constatarea ca de la Ceausescu incoace n-a existat in Romania un om atit de prezent, ar trebui sa-l admiram pe presedintele Basescu. Si, ametiti de aerul pe care-l respiram, chiar o facem in procente covirsitoare. In fond, meritul e al lui, si-a respectat promisiunea ca va fi un presedinte jucator si este chiar foarte convingator in sensul asta.
La un al doilea nivel insa, e de observat ca inflatia de Basescu pe care a reusit s-o impuna l-a schimbat serios pe omul care ne cucerea voturile la finele lui 2004. Joaca sa de-a Constitutia in privinta lui Atanasiu (dar nu numai), faptul ca a ajuns sa discute la Potcoava (dar nu numai) treburi ce tin de interesul statului in auzul publicului, la care se adauga joaca sa internetistica si telefoanele date la televiziuni din postura de simplu spectator – toate acestea sint semne ca presedintelui a ajuns sa-i pese mai putin de reactia si interpretarile pe care le pot avea cetatenii care l-au votat. Nu, Basescu n-a devenit mai putin populist, dimpotriva: pare tot mai sigur pe el si tot mai convins ca strategiile de a pacali electoratul sint infailibile. Si tocmai aici e paradoxul: prin asta, a ajuns nepasator tocmai fata de electoratul real, atent, care-si pune probleme. Mai simplu spus, presedintele pare sa fi trecut in stadiul in care crede ca-si poate permite orice, intrucit cetatenii ar fi prea naivi, iar o gafa, de orice tip, va fi oricum sufocata in scurt timp sub alte si alte actiuni populiste.
La un al treilea nivel, si mai grav, putem observa ca pe presedinte il cam doare-n paispe, din pacate asta e expresia care se potriveste cel mai bine, de celelalte partide, de Parlament, de orice altceva in afara propriei grandomanii. Nu-l mai intereseaza ca, aproape in fiecare zi, lezeaza interesele si orgoliul principalului aliat al sau in 2004, ma refer la PNL. Nu da doi bani pe eventuale frustrari care ar putea aparea in PD, ca urmare a faptului ca acest partid a devenit un fel de extensie a presedintelui, aproape de ceea ce inseamna PNG in raport cu Gigi Becali. PSD-ul e ignorat total. Iar de celelalte partide nici nu mai are rost sa vorbim. In acest fel, Traian Basescu dovedeste ca nu mai e deloc politician, ci, imbatat de propria glorie, se considera, iar regret expresia, dar se potriveste, un fel de buric al pamintului. Singurul care hotaraste. Poate, in curind, singurul care dicteaza.
Nu stiu cum priveste U.E. asemenea actiuni, dar am o banuiala. Cu adevarat trist e insa faptul ca romanii, daca ne ghidam dupa diversele sondaje, par a nu avea nici o problema cu acest stil al presedintelui. Explicatii ar fi. O sumedenie. Dar una pare sa aiba cistig de cauza: prin comportamentul nostru, prin felul in care ne-am raportat la stat in anii postdecembristi, am aratat permanent ca suferim de nostalgia unui tatuc veritabil. Ion Iliescu oferea doar o boare vaga de tatuc, suficienta pentru a ne sustine nostalgia. In 2004 insa, imbracat in jeansi si cu un comportament de rocker batrin, tatucul s-a intors. Iar noi inca sintem coplesiti de bucurie.