Cartea lui Willard van Orman Quine și Joseph Silbert Ullian, Țesătura opiniilor, apare pentru prima dată în traducerea românească a lui Mircea Dumitru la Polirom, în 2021. Pentru un cititor de filosofie, ea reprezintă un reper indiscutabil: o lucrare despre articularea raționalității pornind de la un context marcat de pragmatism, analiză logică a limbajului și holism epistemologic. Mai mult, este o sinteză a gândirii lui Quine, apărută în 1978, care sistematizează idei și teme anterioare ale sale și care deschide în același timp probleme care vor fi dezbătute ulterior.
Pentru un cititor iscusit, dar nu neapărat filosof, cartea propune o altă perspectivă. Această variantă are un antecedent în 1970, sub forma unui curs introductiv de filosofie pentru un program universitar de literatură engleză. Miza ei anterioară a fost, așadar, una mai largă, aceea de a arăta modul în care se construiește o „opinie rațională“. Nu problema precis circumscrisă filosofic a raționalității este din acest punct de vedere interesantă, cât modul în care se poate formula un demers argumentat, întemeiat și clar în orice demers științific. Așadar, cartea poate fi citită și sub forma unui ghid al limpezimii în contextul unei „resurgențe a iraționalismului“ (p. 12) și, s-ar putea adăuga astăzi, a unei invazii a imposturii academice.
În fine, lucrarea lui Quine și Ullian mai poate fi citită și ca descriere a modului în care funcționează o minte sănătoasă în genere, una care caută certitudinea și pentru aceasta este, în mod esențial, dispusă să își schimbe constant convingerile (credințele) și să își găsească temeiuri pentru ele. Deja în 1877, Ch.S. Peirce căuta să arate cum are loc statornicirea unei convingeri (Fixation of Belief), o problemă importantă nu doar din punct de vedere teoretic, ci mai ales practic, întrucât „convingerile ne călăuzesc dorințele și ne modelează acțiunile“. După un secol, Quine și Ullian reiau problema, pentru a găsi criterii (despre care chiar autorii spun că nu sunt infailibile și nici sistematice) „prin care opinia rezonabilă poate fi deosebită de cea nerezonabilă“ (p. 19). Prin urmare, cartea nu va dezvolta o teorie a adevărului și nici nu vorbește, în jargonul încâlcit al filosofiei, despre fundamentele cunoașterii. Ea se oprește, capitol cu capitol, asupra opiniei, observației, evidenței, ipotezei, mărturiei, inducției, confirmării, explicației sau persuasiunii, pentru a arăta cum se construiesc ele în mod clar și cum este posibilă o atitudine critică față de propriile gânduri.
Soliditatea solului unui sistem de enunțuri
Punctul de plecare, anunțat chiar în titlul cărții, este că „ceea ce conferă caracter științific este sistemicitatea, oricare ar fi conținutul“ (p. 13). Opiniile noastre nu sunt izolate, ci creează, de fiecare dată, un sistem (o „țesătură“), astfel încât o schimbare într-un punct al acestei rețele duce la modificări semnificative în alte puncte ale ei. Mai mult, orice cercetare a adevărului depinde în mod practic de cunoștințe prealabile, de „achiziții epistemice“ ale comunității științifice sau de accesul la resurse tehnice. Figura cercetătorului solitar, transformată de Descartes în VIP al modernității, este din acest punct de vedere implauzibilă. Țesătura opiniilor nu poate fi susținută printr-un astfel de demers singuratic.
Pe lângă sprijinul comunității și al cunoașterii prealabile, cel care caută adevărul mai are nevoie și de o „minte sănătoasă“ care să articuleze coerent ansamblul schimbător de cunoștințe și consecințele lor. Câteva exemple din carte pot fi de folos.
Mai întâi, propozițiile de observație, care stau la „contactul“ dintre limbaj și realitate și, mai mult, creează temeiul încrederii în adevăr. La baza sistemului de opinii stau așadar propoziții care nu sunt cu mult diferite de propoziția „pisica stă pe covor“. Dar, atrag atenția autorii, această formulare nu este expresia unei simple senzații: „pe scurt, o propoziție de observație este ceva asupra căruia putem să ne așteptăm ca alți martori să cadă de acord în momentul în care are loc evenimentul sau situația descrisă“ (p. 39). Acordul intersubiectiv este esențial în momentul în care formulăm o astfel de propoziție, ceea ce face și diferența dintre „pisica stă pe covor“ și „pisica mea stă pe covor“. De unde să știe ceilalți că este pisica mea? Criteriul intersubiectivității observației face ca solul empiric al oricărei cunoașteri să nu fie unul strict senzorial, subiectiv. Selectarea acelor enunțuri care să poată întruni un asentiment colectiv ține așadar de soliditatea solului unui sistem de enunțuri și face, în același timp, diferența între o știință veritabilă și una care își învăluie premisele cu un fals văl ezoteric.
Credințele funcționează ca unelte
Un alt exemplu, oarecum legat de acesta, este cel al „mărturiei“. Ea permite accesul la observații pe care nu le putem face direct, dar în care putem crede, plecând de la relatarea care ni se face. Cunoașterea se îmbogățește și prin credință, iar Quine și Ullian vorbesc pe larg despre criteriile și mecanismele de detectare a credibilității: pluralitatea surselor care susțin același lucru, autoritatea sau caracterul comun al unei mărturii. Ele nu sunt însă suficiente, autorii invocând un proverb care spune că „4 × 107 francezi nu pot greși, dar acest lucru devine posibil, dacă toți iau de bun ceea ce le spune un francez care greșește“ (pp. 84-85). Însă, mai mult decât certitudinea absolută cu privire la un adevăr imuabil, contează mai degrabă coerența țesăturii opiniilor care încadrează o anumită mărturie. Multe credințe, precum cea a geocentrismului, au funcționat secole de-a rândul și, similar, multe dintre credințele actuale, validate drept „cunoaștere comună“, vor fi în viitor invalidate. „Lecția nu este una a disperării, ci a umilinței“, comentează autorii. Credințele funcționează ca unelte, în limitele unei rezonabilități temporare, iar cunoașterea nu poate să tindă la mai mult decât atât.
Un caz particular îl constituie credința religioasă, mai ales cea radical exprimată de Tertullian prin „cred pentru că este absurd“. Cum este cu putință așa ceva, se întreabă Quine și Ullian. Mai mult decât atât, pare și mai de neînțeles modul în care cineva „încearcă“ să creadă, în ciuda unor dovezi contrare. Dar autorii, deși recunosc stranietatea credinței religioase în raport cu credințele (opiniile, cum alege inspirat să traducă Mircea Dumitru, pentru a înlătura orice confuzie) cotidiene, găsesc totuși o legitimare pentru astfel de atitudini. Ea revine tot la a aduce în discuție sistematicitatea cunoașterii noastre: „absurditatea este o chestiune de grad; unele enunțuri sunt mai absurde decât altele. Și ceea ce este mai important, absurditatea unui enunț poate varia sub presiunea și tensiunea unor opinii înrudite“ (p. 91). Prin urmare, atât încrederea în apariția unor dovezi deocamdată inaccesibile, dar și integrarea, mai slabă sau mai puternică, a unor credințe considerate „absurde“ în țesătura opiniilor noastre pot face ca și mărturiile religiei să devină, în cunoașterea cotidiană, funcționale.
Cartea lui Quine și Ullian vorbește despre astfel de criterii ale felului în care dobândim cunoaștere și ne articulăm un sistem de opinii rezonabile despre lume. O face clar și fără a recurge la nume grele din istoria filosofiei, construind exemple și situații, cu încredere în valoarea supremă, nu doar teoretică, ci și morală, a adevărului.
1 Trackback