Actualitate  -  Constantin Pistea  -  

Zeruya Shalev s-a născut acum 61 de ani în kibbutzul Kinneret din Israel. Are un masterat în domeniul studiilor biblice, a lucrat ca redactor de carte și, chiar dacă a scris și un volum de poezii, ca și o carte pentru copii, a ajuns foarte cunoscută datorită celor cinci romane ale sale, foarte apreciate de critica literară și de cititori. Scriitura ei mizează pe analiza relațiilor de cuplu și pe durerea care se ascunde în spatele lucrurilor pe care nu ni le spunem. De asemenea, Zeruya Shalev, folosind finisaje potrivite contextului sociocultural din care provine, analizează fragilitatea umană, incapacitatea de a lua decizii și felul în care, deși pare că raționăm, ne lăsăm de cele mai multe ori ghidați de emoții.

Cum și unde se duc zilele

Citind Fărâme de viață (Editura Polirom, 2012, traducere din limba ebraică de Ioana Petridean), am ajuns să privesc existența ca pe un soi de oglindă pe care cineva, neglijent, o scapă din mână. Oglinda se sparge și se împrăștie în zeci, sute de bucăți, cioburi, margini mai mult sau mai puțin strălucitoare, fragmente imposibil de repus în ordinea inițială. Chiar dacă ai pune la un loc bu­cățile mai mari, sigur vor fi unele foarte mici care pur și simplu au dispărut – și chiar dacă va găsi până și bucățica cea mai infimă de oglindă, tot se vor observa pe su­prafața ei linii intersectate ca niște vase de sânge, ramificându-se fără nici o logică, în afara celei impuse de accidentul în sine.

Hemda Horowitz, născută și ea într-un kibbutz, are aproximativ 80 de ani și zace în apartamentul ei din Ierusalim, gândindu-se la propria viață așa cum cineva ar recunoaște fragmentele dintr-o oglindă spartă și ar încerca să le așeze la locul lor. În viață, Hemda mai mult a pierdut decât a câștigat. A eșuat ca fiică, soție și mamă, și pare că nici prea mult timp nu mai are ca să pună ceva în locul acestor eșecuri. Îndepărtată de cei doi copii, Avner și Dina, Hemda retrăiește prin ei propriile dureri, încercând să realizeze cum și unde s-au dus „zecile de mii de zile care au trecut peste trupul ei precum furnicile peste trunchiul unui copac“. Avner este un avocat neîmplinit nici profesional, nici în căsnicie, iar Dina are, la rândul ei, frustrări greu de tratat, provenite din relația cu soțul și cu fiica ei. „Numai după intensitatea tristeții se poate măsura adevărata intensitate a iubirii“ stă scris undeva în această carte, despre care este imposibil de spus dacă se situează pe un mal optimist, al iubirii, sau pe marginea unei prăpastii, din care se aud tânguiri.

„Parcă nu s-a mai simțit niciodată atât de aproape de începutul vieții ei, când trupul îi era micuț și închis, iar mintea nu i se deșteptase încă, ascunzându-se singură și aproape indiferentă în cochilia ei, ascultând sunete înfundate, neconectată încă la vreo altă minte din această înlănțuire clocotitoare și dureroasă. Oare acolo ne este dat să ne întoarcem, se întreabă, cu ultimele fărâme de viață, cu ultimele puteri, după efortul uriaș de a-ți întemeia o familie și de-a avea grijă de ea, după ce copiii noștri cresc, soții noștri îmbătrânesc și părinții noștri trec în lumea cealaltă, să ne întoarcem la existența aceea de cocon, egoistă și închisă, oblojindu-ne în tăcere rănile provocate de trădările pe care le-am suferit și de abandonurile de care am avut parte, când strângând bandajele, când desfăcându-le? Dar în copilărie ținem în brațe o sferă plină, sfera mare și strălucitoare a viitorului, în timp ce acum mâinile ne sunt goale și se pare că lucrul ăsta s-a întâmplat dintr-odată, în doar câteva luni viitorul ni s-a dezintegrat, risipindu-se ca praful în vânt.“

Am ales să redau acest fragment mai lung pentru că aici mi se pare evident felul în care Zeruya Shalev nu doar că își pri­veș­te scrisul, ci îl și tratează pe spațiul unui singur paragraf. Scrisul, așa cum spunea ea cândva într-un interviu din revista „Dilemateca“, „nu ar trebui să mângâie, ci să încerce să provoace o adevărată revoluție în universul em­oțional al cititorului, o revoltă născută din identificare, opoziție sau reflecție“. Astfel, folosindu-se de locul de joacă oferit de un singur paragraf, Zeruya Shalev ne prinde între paranteze o viață de om, cu speranța de la început și deznădejdea de la final, cu atâtea pârghii de care poți trage când te naști și cu imensitatea golului din apropierea finalului.

Pentru că în același interviu scriitoarea mărturisea că uneori plânge în timp ce compune destinul personajelor sale, din cauza gradului înalt de identificare cu sentimentele lor, ne-o putem ima­gina plângând în timp ce o descrie pe Hemda la capătul unei vieți eșuate. Fărâme de viață, pentru care Zeruya Shalev a primit Premiul Femina Étranger (2014), poate fi privit chiar așa: ca un roman despre durere și neîmplinire, dar și despre zbaterea de a mai repara câte ceva. Cum ar veni, de a pune la un loc niște cioburi care în veci nu vor mai reface luciul inițial, speranța copilului cu mii de opțiuni și de ferestre deschise. Tot încercând și tot eșuând, ajungi să te mai și tai, iar din Fărâme de viață pare că străbate un strigăt de deznădejde care urcă înlănțuit dinspre Hemda, Avner și Dina, fiecare cu propriile nemul­țumiri și neîmpliniri, fiecare cu propriile neajunsuri care le transformă viețile mai degrabă într-un maldăr de cioburi decât într-o formă netedă și strălucitoare.

Fiecare greșeală e o lecție importantă

Vârsta protagonistei coboară în romanul Durere (Editura Polirom, 2016, traducere din limba ebraică de Gheorghe Miletineanu), de la cei 80 de ani ai Hemdei la cei 45 de ani ai lui Iris, o directoare de școală marcată, de asemenea, de sentimentul eșecului. Iris a trăit în copilărie episodul extrem de dureros al pierderii tatălui, dublat de nevoia de a-și ajuta mama în creșterea fraților gemeni. Ulterior, Iris, abandonată de cel pe care avea să-l iubească toată viața, se refugiază în plasa unei căsnicii care-i va aduce doi copii, însă nu și împlinire. Pe deasupra, ea este victima unui atac terorist (asemenea scriitoarei Zeruya Shalev), care cade peste viața ei ca un moment menit să reașeze lucrurile. Atacul terorist o aduce tot mai aproape de același bărbat care o iubise cândva, în timp ce ea încearcă să-și recalibreze sistemul de apreciere a lucrurilor cu adevărat valoroase din viață.

Și aici avem de-a face cu relația dintre mamă și fiică, una măcar la fel de puțin armonioasă ca în Fărâme de viață: Al­ma se află sub influența unui guru spiritual care o manipulează. „Bineînțeles c-o să asculte cu dragoste, fără s-o judece și fără s-o critice, o s-o asigure că toți facem greșeli la începutul vieții, fiecare greșeală e o lecție importantă.“

Iar când vine vorba de greșeli, nu ai cum să scapi de vinovăție. În sensul acesta, este surprinzător felul în care atentatul terorist căruia îi supraviețuiește Iris ajunge sursă de vinovăție în relația de cuplu dintre ea și soțul ei, Miki, sau între ea și copiii săi, Alma și Omer. Dacă Omer n-ar fi stat atât de mult în baie… Dacă Alma n-ar fi vrut o coadă de cal falsă… Dacă totul ar fi fost puțin diferit într-un anumit moment din viața ei, poa­te că Iris chiar nu ar mai fi fost de față la acel atentat terorist care avea să-i schimbe viața. Dar poate că oricare dintre noi, dacă am fi urmărit o cu totul altă cale într-un punct important al vieții noastre, am fi ajuns astăzi într-o si­tuație cu totul diferită. Poate că atacuri teroriste există în viața fiecăruia dintre noi, iar de unele trecem fără să ne dăm seama, deși ele ne schimbă fundamental evoluția. La asta ne îndeamnă să ne gândim Zeruya Shalev în romanul Durere, după ce, prezentă la Festivalul Internațional de Literatură de la București (2013), ne-a învățat că fericirea înseamnă să transformi viața în cuvinte, să schimbi realitatea mizerabilă în ficțiune.

Cum de poate un om așa ceva?

Cum reușește? Cum de poate să transpună durerea în frumusețe estetică, cum de modul profund în care empatizează cu fiecare dintre personajele sale se transformă în cărți magnetice, în care intri ca vrăjit odată ce te prinde muzicalitatea și eleganța frazelor? Sigur că, analizând interviurile sale, nu vom găsi răspunsuri detaliate, pentru că nici scriitoarea nu le deține, însă aflăm cum procedează când scrie și care îi sunt sursele de inspirație. Și astfel, punând cap la cap informații, ne putem imagina o scriitoare care se izolează dimineața în fosta cameră a fiicei sale, una asemănătoare unui subsol neaerisit și prost luminat, recitind ce a scris în ziua precedentă și încercând să readucă totul la muzica pe care a descoperit-o cândva, când a făcut trecerea de la poezie la proză.

„Îmi amintesc cum începusem să scriu o poezie și, dintr-o dată, mi-am dat seama că propozițiile sunt tot mai lungi și, după zece pagini, am înțeles că, de fapt, scriam proză“, i-a mărturisit Zeruya Shalev Silviei Dumitrache, într-un interviu publicat de Bookaholic.ro.

Apoi, așa cum a declarat în foarte multe rânduri, un rol major în scriitura ei îl are educația primită în cadrul kibbutzului în care s-a născut: cu tatăl expert în studii biblice și critic literar, într-un mediu rigid, în niște vremuri din care lipseau multe mijloace moderne de distracție, timpul liber însemna doar plimbări lungi, privitul norilor și inventarea de povești. Este foarte probabil ca astăzi, retrăgându-se într-un spațiu mic și lipsit de elemente tulburătoare, Zeruya Shalev să retrăiască emoțional momente din propria copilărie, realimentate de energia anilor în care a suportat stresul orașului mare, Ierusalim, și de felul în care a evoluat viața sa de familie (ea însăși a dezvăluit că are o comunicare diferită cu copiii săi, băiatul fiind mult mai introvertit decât fiica).

Gelozie, durere, renunțare

De altfel, viața de familie este esența oricăreia dintre cărțile ei, în care povestește fie pe marginea relației dintre soți, fie pe seama legăturii dintre părinți și copii. Se întâmplă acest lucru și în trilogia din care fac parte romanele Viața amoroasă (1997), Soț și soție (2000) și Thera (2005). De pildă, în cea de-a doua carte din această trilogie, Soț și soție (Editura Polirom, 2008, 2012, traducere din limba ebraică și note de Ioana Petridean), pro­tagoniști sunt Udi și Naama, care au crescut împreună și au o fiică, pe Noga, însă comunicarea dintre ei este afectată de tot felul de probleme, bănuieli și feluri greșite de a înțelege relația de cuplu. Naama este în centrul luptei dintre așteptările și emoțiile sale și se vede blocată în relația dificilă cu soțul ei, iar romanul, care impresionează prin forța poetică a frazelor migălos construite, se situează în centrul de greutate dintre trei elemente: gelozie, durere și renunțare.

Și în Thera (Editura Polirom, 2010, traducere din limba ebraică și note de Any Shilon) avem un personaj feminin solid, atent construit și manevrat, care prin propriile experiențe de viață demonstrează cât de fragili și de nehotărâți suntem, dar în același timp și cât de puțin capabili ne dovedim în momentele cheie ale vieții să luăm deciziile cele mai bune pentru noi și cei din jurul nostru. Ella Müller își părăsește viața de familie pentru a experimenta libertatea și indepen­dența, însă după ce se vede condamnată de cei apropiați, ajunge să aibă remușcări și să tânjească după siguranța și liniștea familiei pe care, prin fugă, le-a ruinat.

Jocul perspectivelor

Am găsit reacții diverse la romanele scrise de Zeruya Shalev, reac­ții pe care le pot înțelege și accepta, pentru că în postura de cititori suntem foarte diferiți. Zeruya Shalev le va plăcea celor care sunt atrași de psihologia de cuplu și de toate detaliile care fac din fiecare familie un microcosmos diferit. De asemenea, o vor găsi fascinantă și cei care au bucuria de a descoperi muzicalitatea frazelor lungi, în care alternează vocile și mintea trebuie să-ți fugă de la perspectiva unui personaj la cea a altuia. De acest joc al perspectivelor scriitoarea se folosește ca de un anestezic. Odată ce-și face efectul asupra ta, e greu să mai lași deoparte cartea, nu te poți desprinde de ea decât la final, când coperta acoperă ultima pagină precum ușa închide lumea complicată a unei locuințe din care tocmai ai ieșit zbuciumat.

Galerie foto