Interviu  -  Alina Vîlcan  -  

Bogdan Răileanu și-a publicat prima carte, Tot spațiul dintre gândurile mele, în 2017, și de atunci nu a lăsat să treacă nici un an fără un nou volum, cel mai recent roman al său fiind Să nu lași moartea să te găsească, apărut în 2020, în plină pandemie de coro­navirus. Despre viața secretă a gândurilor, dar și spații ca Veneția – oraș unde poate încăpea toată literatura lumii –, o întâlnire cu un interlop într-un cinematograf bucureștean sau scrisul pentru oameni care nu mai există, despre toate acestea și multe altele ne vorbește în rândurile care urmează autorul născut la Buftea, care își petrece aceste zile finalizând o nouă carte, biografia romanțată a lui Marin Preda.

Să nu lași moartea să te găsească (Polirom, 2020), amintind de o faimoasă baladă, e o carte mult diferită față de ceea ce ai publicat până acum. Care este povestea din spatele microromanului? Și apoi, ne-ai dat un titlu cum nu se poate mai potrivit pentru toată această perioadă de pandemie, cum te-ai oprit asupra lui?

Povestea din spatele microromanului este ascunsă în viața secretă a gândurilor care se tot petrece în mintea mea. Este o formă de paranoia de care cred că sufăr și prin care ajung la tot felul de întrebări, la tot felul de frici și anxietăți. În fe­lul acesta cred că am ajuns să mă întreb la un moment dat dacă resemnarea ciobănașului în fața morții este o chestiune plauzibilă sau nu având în vedere complotul celorlalți. Mi se părea prea puțin pentru un ciobănaș tânăr. De ce nu se revoltă? De ce nu fuge? Pe de altă parte, m-am întrebat cine ar putea să fie autorul acestei balade și poate că aici s-a strecurat acel diavol pe care îl poartă fiecare creator cu el, să scrie despre sine atunci când pare că scrie despre alții. E o tentație. Și am săpat în jurul acestei tentații de a insinua în textul baladei experiența personală a autorului. Cine e acest autor popular și ce l-a făcut să scoată la iveală această baladă? Aici mi s-a părut un teritoriu fertil pe care merita să îl speculez.

Dincolo de aceste întrebări, stilistica și tonul acestei povești au fost foarte influențate de pandemia de coronavirus și de frică de moarte care s-a petrecut anul trecut. Este cel mai întunecat text pe care l-am scris și am pus în el la rându-mi o parte din propriile frici și ex­periențe. Titlul a venit ca o incantație. Imediat ce l-am auzind formulându-se, am știut că va rămâne. Speram să fie adevărat acest titlu și să nu las moartea să mă găsească, pentru că erau zile în care trăiam pandemia la cote înalte și tot ce îmi doream era să scap, să apuc să mă vaccinez și să ies în afara acestei probleme. Nu e un titlu prietenos, dar e un titlu care se potrivește cu anul trecut și mă bucur că nu m-am lăsat pă­gubaș cu scrisul.

În 2019, publicai romanul Teoria apropierii (Humanitas), plasat în decorul Veneției. De ce Veneția, de ce ți-ai dus acolo protagoniștii, un jurnalist și un preot?

Am trăit cu impresia că un autor nu poate scrie cu autenticitate decât despre locurile în care s-a născut, că specificul lui național nu poate fi păcălit, că nu poate ieși în afara granițelor, iar dacă ar face-o s-ar simți imediat. Dar am scris o serie de povestiri acum câțiva ani a căror acțiune se întâmpla în Mexic sau în Austria, iar lucrurile au funcționat foarte bine, chiar dacă în Mexic nu am fost niciodată. De fapt, specificul național călătorește. Majoritatea personajelor mele sunt personaje românești, dar îmi place să introduc în text și străini. Străini celebri de obicei. În Teoria apropierii acest lucru este explorat din plin, există o scenă care îmi place mult cu o discuție amuzantă între Salma Hayek și Damien Hirst. Este o tentație căreia nu pot să îi scap, să intru în viețile celebrităților și să le cobor la nivelul unor personaje obișnuite din cărțile mele. Dar am ales Veneția și ­datorită unor întâmplări prin care am trecut în acest oraș în ado­lescență. Teoria apropierii este ușor autobiografică și am păstrat multe coordonate, printre care și orașul. Iar Veneția este o destinație excelentă pentru un scriitor. Cred că în acest oraș poate încăpea toată literatura lumii, fiecare piatră, fiecare canal, barcă și încăpere din acest oraș ridicat pe trunchiuri de copaci îngropate în mâlul lagunei poate adăposti un început de roman. Este un teren fertil Vene­ția, exotic.

Iar în romanul Dinții ascuțiți ai binelui (Humanitas, 2018) faci să se întâlnească două lumi aflate, aparent, la poli opuși – cea interlopă și cea monahală. Dincolo de dihotomia bine-rău și de felul în care răul și binele se întrepătrund adesea în maniere nebănuite, povestește-ne cum ai documentat acest roman, cum te-ai familiarizat cu universul cămătarilor și cu cel al călugărilor (încă un protagonist din sfera religiosului, de ce, ce te atrage spre zona asta?), ce știai despre acestea când ai început să scrii cartea?

Acest roman a început să se scrie în mintea mea după ce am fost la cinematograf acum câțiva ani împreună cu un prieten. Am mers la un film cu spioni și în sală eram doar eu cu prietenul meu și câteva rânduri mai sus Sile Cămătaru și fiul său. Tușea Sile în timpul filmului și mă gândeam că e din cauza condițiilor din închisoare. După ce s-a terminat filmul, Sile Cămătaru a ieșit și s-a uitat înapoi la mine și la prietenul meu și ne-a zâmbit. Am înghețat. Probabil a crezut că suntem vreun filaj de la poliție. Dar după aceas­tă întâlnire mi-a rămas foar­te puternică figura acestui om în minte, am citit multe articole în care apăreau stenograme și înregistrări cu el, povești și legende locale despre cămătari. Am vrut să merg și la închisoare să discut cu un cămătar adevărat la un moment dat. Dar portretul lui Maldini deja se construise destul de bine în roman. Am făcut mult research direct în Google Maps, am călătorit prin București, Ferentari, pe strada Eternității unde crește Maldini, apoi prin munții de pe lângă Vălenii de Munte și mi-am configurat o geografie. În ce privește cealaltă jumătate a cărții, partea monahală, acolo nu am făcut nici un fel de research în legătură cu limbajul. Cred că îl aveam absorbit în mine undeva, de fapt nu e foarte greu să închi­puiești acest limbaj monahal, ușor afectat, distant și plin de ascun­zișuri ale sensurilor.

Și ajungem, iată, și la prima ta carte, volumul de proză scurtă Tot spațiul dintre gândurile mele (Polirom, 2017), cum îți amintești azi de zilele în care ai scris povestirile de aici? Cum ai început să scrii literatură?

Am început să scriu prin anii 2000, dar nu m-am ținut. Aveam altele de făcut. Aveam de iubit, de băut, de fumat. Nu regret, nu mă jelesc, nu strig, cum ar spune poetul. Iar literatura am început s-o scriu prin poezie. Cincisprezece ani mai târziu am început să scriu proză scurtă și cred că lunile în care am scris povestirile din Tot spațiul dintre gândurile mele au fost cele mai intense din punct de vedere creativ. Simțeam că merg pe idei, pe imagini tot timpul. Ascultam tot ce se întâmpla în jurul meu, notam, absorbeam și transformam în literatură. A fost foarte plăcut, ca o ploaie de vară răcoritoare după ani de secetă. O ploaie care mai durează și zilele astea, dar s-a transformat în showers, cum ar spune londonezii. Nu mai e același debit, dar la diminuarea acestui entuziasm creativ au contribuit pandemia și unii oameni din lumea asta.

Lucrezi în publicitate, dar scrii și ficțiune. Unde se întâlnesc acestea două și, bineînțeles, unde se despart?

Se întâlnesc pe tastatură. Folosesc același computer. Degetele mele bat aceleași taste la fel de repede și când scriu pagini întregi de propuneri, și când scormonesc după personaje sau situații în vreun text literar. De regulă literatura nu își are locul în publicitate, dar publicitatea își găsește ușor locul în literatură. De fapt, literatura poate cuprinde orice, asta e fascinant aici, libertatea asta care uneori te strivește. Chiar poți să scrii orice, hârtia suportă orice. Dar poți să scrii orice?

Ești născut la Buftea, în ’80, cum a arătat copilăria ta și cum a început atracția ta pentru literatură, ca cititor?

Atracția pentru literatură s-a declanșat în copilărie, când ar fi trebuit să fac mai multe treburi prin curte decât să mă joc și preferam uneori să citesc romane. Citeam tot ce îmi cădea în mână. Multe povești. Și într-o zi am primit de la o verișoară un volum de povestiri de Mircea Eliade (Secretul doctorului Honigberger). Am citit în vacanța de vară dintre clasa a V-a și a VI-a. După ce am citit câteva povestiri s-a produs o schimbare în percepția mea despre scris și literatură. Era o di­ferență între ce citisem până atunci și volumul ăsta al lui Eliade. Iar diferența asta era magică. Nu reușeam să consum cu adevărat acele povestiri, dar aveam o supapă deschisă prin care căpătam o stare aparte. Așa a început atracția pentru literatură ca cititor.

Dincolo de Să nu lași moartea să te găsească, cum l-a ajutat (sau cum l-a încurcat) perioada de pandemie pe autorul Bogdan Răileanu? Cum ți-ai petrecut aceste luni, ce a fost diferit?

Pandemia mi-a făcut numai probleme. Majoritatea psihice. Mi-a scăzut mult tonusul mental și încrederea în minte. Au crescut ipohondria, frica de moarte, anxietățile de tot felul. Am navigat printre morți, bolnavi, panică, prostie, precauție paroxistică și uneori mă simțeam singur în barca asta. A fost greu. Nu pot de­cât să îmi imaginez cum era pe vremea ciumei. Deși atunci nu exista internet și oamenii erau mai puțin expuși isteriei și acestei frici induse de știri și fake news.

Cât de ofertant ți se pare timpul pe care îl trăim azi pentru un scriitor? Cum te raportezi la timpul și la spațiul în care trăiești atunci când îți alegi temele cărților?

Problema cu timpul de astăzi pentru scriitori e că, în lumea de astăzi, oamenii nu mai sunt făcuți pentru scriitori. Totul se consumă repede, fără noimă. Mainstreamul înseamnă o mediocritate feroce. Cititul a devenit o artă pierdută. Scrisul este doar o dorință a multora de a se numi scriitori. Piața de carte a scăzut. Educația este în cădere liberă. Scriem pentru oameni care nu mai există. Pentru mine realitatea imediată era o temă foarte importantă. Scriam cu fața către lume, către momentul acum, asta mă interesa, dar observ cu cât înaintez în vârstă (și încep să mă întreb chiar și eu dacă nu cumva sunt un scriitor veleitar, așa cum numea Manolescu generația asta întârziată de autori fertilizați în atelierele de creative writing din București) că pune mâna pe mine o nostalgie feroce față de trecut, de adoles­cență, de momentele în care m-am simțit fericit și bine și liber, mai liber ca azi în orice caz.

Într-adevăr, literatura pierde tot mai mult teren în fața altor atracții și în consecință tot mai mulți cititori în întreaga lume, cu atât mai mult în România, plasată de mulți ani pe ultimele locuri în Europa la consumul de carte. Cum e pentru tine să fii scriitor într-o țară în care aproape că putem considera cititul o activitate pe cale de dispariție?

Ah, cum spuneam, murim încet ca scriitori. Vor fi niște scriitori care vor scrie despre moartea scriitorilor și pe urmă, probabil, nu va mai fi această specie. Poate se va numi vorbitor sau conceptualizator, pentru că lumea nu mai stă să citească cuvinte scrise. Dar care este nivelul real al literaturii române azi? Dincolo de Cărtărescu. Învie cineva proza românească? Suflăm în plămânii unui tuberculos. Așa simt.

De la debutul tău din 2017, ai publicat în fiecare an un nou volum. Cât timp îți rămâne pentru a-ți scrie cărțile, cum de reușești să ții acest ritm având și un job și, bineînțeles, ce planuri ai pentru 2021?

E din ce în ce mai greu. Deja ritmul ăsta mă obosește. Pentru 2021 sper să închei o carte la care lucrez de aproape un an deja, biografia romanțată a lui Marin Preda. Simt iarăși că am uitat să scriu, iar asta e bine pentru că înseamnă că o să învăț iarăși și o s-o termin până la urmă. Pe urmă mai am de terminat un volum de povestiri și niște romane care doar plutesc în aerul gândurilor.

FOTO 1: Andrei Pungovski

Galerie foto