Carte  -  Constantin Pistea  -  

Despre John Williams am auzit cu toții odată cu Stoner. Un editor cu intuiție a readus în atenție acest roman la câteva decenii de la prima apariție și a dat lovitura, acest titlu devenind bestseller internațional. Dar și celelalte romane ale acestui scriitor sunt cel puțin la fel de puternice.

Sunt deja șapte ani de când Stoner a apărut în traducere românească, la Editura Polirom, datorită Ariadnei Ponta (respectabilă tra­ducătoare, care a adus în limba română până acum trei dintre cărțile lui John Williams). Șapte ani în care entuziasmul de după Stoner, de care vorbeau toți cititorii pasionați și criticii cu patalama, s-a diminuat treptat, precum undele care se îndepărtează de punctul în care o piatră lovește suprafața apei.

Celelalte apariții ale volumelor lui Williams în limba română nu au avut același impact, păstrând reacțiile pe care cărțile acestui scriitor le-au avut și în alte țări. Stoner a rămas pilonul, referința principală la John Williams, deși citind și alte titluri nu ai cum să nu remarci versatilitatea și forța acestui scriitor, care păstrează unele linii comune, dar știe și să varieze de la o carte la alta.

O bijuterie estetică și o probă de măreție scriitoricească

Să mă explic. Am citit Stoner (Editura Polirom, 2014, 2016) la puțin timp de la apariția în limba română, deși nu chiar în primul val. Fusesem descumpănit de entuziasmul general, de felul în care, cronică după cronică, se ridica un piedestal într-un loc în care înainte nu se aflase nimic. Williams îmi părea un fel de echipă occidentală de fotbal cumpărată de un fond de investiții arab. Era acolo o impresie de artificialitate care mă îndepărta, drept pentru care am așteptat o domolire a părerilor de bine și foarte bine, pentru a-mi contura propria imagine despre acest roman care câștiga orice cititor, așa cum o echipă formată din superjucători poate câș­tiga orice meci dacă are la conducere un antrenor priceput. Iar John Williams chiar părea un astfel de antrenor, în ochii altor cititori.

Așadar, în Stoner am regăsit povestea unui tânăr țăran care se duce la școală să studieze agricultura, dar, pentru că nu se regă­sește în așa ceva, renunță și se deschide total către literatură. Simplu și concis, acesta este traseul de început al lui Stoner, care citește enorm și ulterior devine un cadru didactic remarcabil datorită principialității sale. Descoperă dragostea dincolo de 40 de ani, însă și în viața personală, și în cea profesională pare că se lasă condus de inerție, deși analizează cu luciditate fiecare moment prin care trece. E mai degrabă la el un soi de blocaj în privința reacțiilor, care au parte și de o excepție: constrâns să accepte promovarea la doctorat a unui student, nu re­nunță la opinia sa, chiar și cu riscul de a fi îndepărtat.

În romanul acesta, personajul principal este urmărit în devenirea lui, în felul în care îmbă­­trâ­nește aproape pe nesimțite, după ce aproape toată viața n-a făcut alt­ceva decât să studieze. De pildă, este interesant modul în care, cu vârsta, i se schimbă perspectiva asupra iubirii: „Când era extrem de tânăr, Stoner credea că iubirea e o stare absolută a ființei la care, dacă ai noroc, poți accede; la maturitate, ajunsese la concluzia că iubirea e paradisul unei religii mincinoase, spre care omul ar trebui să privească cu neîncredere amuzată, cu disprețul blând al celui care a încercat-o pe pielea lui și cu nostalgie jenată. Ajuns la mijlocul vieții, a început să în­țeleagă că nu e o stare absolută, dar nici o iluzie; o vedea ca pe o devenire cât se poate de omenească, o stare inventată și modificată clipă de clipă și zi de zi prin voință, prin inteligență și cu inima“.

Sunt multe secvențe din care ești provocat, prin Stoner, să-ți valorizezi propria viață și, odată cu acest personaj, să constați dacă și cum te-ai schimbat de-a lungul anilor. Dacă, într-adevăr, totul a trecut pe nesimțite, dacă anii s-au dus fără să-ți dai seama și odată cu ei au plecat de lângă tine cei dragi, urmând ca și tu să te duci, pentru a face loc altora și pentru a lăsa în urmă un mare semn de întrebare cu privire la sensul tuturor lucrurilor. Iată o parte din trăirile lui Stoner de după înmormântarea mamei sale: „S-a întors spre cimitirul golaș, fără un co­pac, în care odihneau și alții asemenea părinților lui, și a privit peste întinderea netedă de pământ în direcția fermei unde se născuse, unde mama și tatăl lui își duseseră zilele. S-a gândit la pre­țul pe care-l cerea, an după an, pământul; și totuși rămânea exact cum fusese – poate ceva mai sterp, ceva mai zgârcit. Nimic nu se schimbase. Viețile lor se consumaseră în trudă, fără nici o bucurie; spirite frânte, minți amorțite. Acum ajunseseră în pământul pentru care își trăiseră viața; și încet, an după an, pământul avea să-i consume. Încet, umezeala și putreziciunea vor mânca sicriele de brad; încet, vor ajunge la carne și în cele din urmă vor isprăvi și ultimele rămășițe ale ființei lor. Și atunci nu vor mai fi decât o părticică neînsemnată din pământul neînduplecat căruia i se dăruiseră cu multă vreme în urmă“.

Pentru felul în care l-a surprins pe Stoner, împietritul Stoner, în diversele momente ale vieții, m-am îndrăgostit asemenea multor altor cititori de John Williams odată cu acest roman, la care însă am constatat și liniaritatea, și previzibilul în privința personajelor secundare. Stoner este un roman de personaj, istoria de multe ori paradoxal de statică a unui singur ins amortizat.

De ce a plăcut atât de mult? Poate pentru mecanica frazelor lui John Williams și pentru potrivirea excelentă dintre formă și fond, dintre felul de a fi al lui Stoner și detașarea calculată a textului. Stoner este o bijuterie estetică și o probă de măreție scriitoricească, la care John Williams a ajuns trecând mai întâi prin Nimic, doar noaptea, romanul lui de debut, și filtrând anii deloc ușori – înțelegem și printre rânduri din romanele sale – de război mondial.

Un roman matur, surprinzător de bine articulat pentru un debut

Înrolat în aviația Statelor Unite în 1942, Williams a petrecut doi ani și jumătate ca sergent în India și Burma. Aceea a fost perioada în care a început să scrie la un ro­man, cel care avea să devină Ni­mic, doar noaptea, debutul său, publicat în 1948.

Și dacă Stoner, care avea să apară inițial în 1965, surprindea un om de-a lungul a câteva decenii, aici, în Nimic, doar noaptea (Editura Polirom, 2020, traducere de Ariadna Ponta), avem de a face tot cu un singur personaj important, Arthur Maxley, care însă este urmărit pentru o foarte scurtă perioadă și este dezvăluit mai degrabă prin prisma amintirilor și a viselor sale. Maxley, un tânăr de 24 de ani, este urmărit de un episod tragic din copilărie și, asemenea tatălui său, trăiește într-o „harababură de viață“, într-o fugă continuă de acel moment (de)formator.

Există diferențe și asemănări între lipsa de reacție a lui Stoner și felul în care-și trăiește prezentul acest Arthur Maxley, există o similitudine clară în senzația de amorțeală a amândurora, dar și o diferență clară, la finalul romanului Nimic, doar noaptea, din punctul de vedere al felului în care Maxley se revoltă față de sinele său anesteziat de acel episod din trecut. „Locul prin care umbla el era un deșert betonat și fără sens, plin de niște configurații stranii și neveridice care îl împresurau și reprezentau o vagă amenințare.“

Nimic, doar noaptea este un roman matur, surprinzător de bine articulat pentru un debut, un roman în care ni se cere să ne racordăm la vocea interioară a unui suferind. Copilăria aparent normală, afectată de un moment extrem de violent, poate da într-o maturitate suspendată, într-un corp dezarticulat, imobil, dar revoltat până la implozie.

Fără să se întâmple mare lu­cru – în sensul acelor atât de insipide remarci de pe unele coperte, de genul „o carte pe care nu o poți lăsa din mână“ –, debutul lui John Williams surprinde prin­tr-o tensiune care crește încet, dar continuu, transformând izbucnirea din final într-un moment eliberator. „Apoi, dintr-odată, a avut convingerea că orice ar fi să i se întâmple până la sfârșitul vieții, lui nu i s-ar putea atribui nici o vină. Căci nu acționa și nu ac­ționase niciodată din proprie inițiativă. O forță fără nume îl împingea dintr-un loc în altul, îl făcea să meargă pe drumuri pe care nu avea nici un chef să le parcurgă, să intre pe uși necunoscute, pe care nu avea nici o dorință să le descopere. Totul era întuneric fără nume și prin întunericul acesta pășea el.“

Aproape că ți se cere, ție, cititor, un oarecare sentiment de milă și de înțelegere față de agresiunea la care recurge Arthur Maxley. Aproape că ți se sugerea­ză că orice moment, fie el și teribil de inuman, are o justificare. Aici s-a jucat fru­musețea acestui ro­man, deloc mai jos ca înălțime a scriiturii față de Stoner, care însă s-a bucurat de ceva mai multă promovare și de ecouri mai puternice.

Volumul documentar uriaș gestionat cu măiestrie

Și parcă nici Augustus, romanul publicat la șapte ani după Stoner, nu a avut același impact. Rod al unei burse de care John Williams a beneficiat în 1963, când a călătorit în Italia, Augustus (Editura Polirom, 2017, traducere de Ariad­na Ponta) este total diferit atât de Nimic, doar noaptea, cât și de Stoner, coborând în timp, în lumea împăratului Caius Octavius.

Suntem în Roma antică, iar la începutul cărții Caius Octavius află că unchiul său, Iulius Cezar, a fost ucis și că el este principalul său moștenitor. Pe de altă parte, la sfârșitul cărții, Octavius are 76 de ani, iar Roma pe care o lasă el moș­tenire este cu totul alta față de cea pe care o primise în grijă. De-a lungul acestor decenii de viață zbuciumată sunt multe lup­te pentru putere, multe trădări și intrigi, mul­te hotărâri aparent de neînțeles, luate fie în interesul cetățenilor – cum este cazul celor ale lui Octavius –, fie în cel al unor caste dornice să-și păstreze privilegiile.

Augustus surprinde ca formă și ca stil de scriere, pe mai multe voci, folosind numeroase mărturii din scrisori, rapoarte ori ordine militare. Cu trei părți și cu vocea personajului principal care se face auzită doar în ultima parte, Augustus impresionează prin volumul documentar uriaș gestionat cu măiestrie de un scriitor pe care, până la acest titlu, l-am văzut preocupat mai degrabă de universul interior al personajelor sale mari. Aici e o întreagă lume, cu barbaria și cruzimea ei, cu regulile ei primitive, cu influențe și jocuri de putere, în care a schimba ceva la nivel social presupune o luptă și o îndârjire continue.

Spre deosebire de celelalte ti­tluri ale lui Williams, aici, pentru a surprinde cuprinzător lu­mea, firul narativ de rupe și se întinde în mai multe direcții, iar personajele secundare au voci mai puternice și sunt mult mai bine conturate. Marcus Agrippa, Mecena și Salvidienus Rufus, Mar­cus Antonius și Sextus Pompeius sunt nume puternice în acest roman, în care un rol important îl joacă și personajele feminine, fiicele lui Octavius, Iulia și Roma („cealaltă fiică“).

Jurnalul Iuliei, exilată ani buni tocmai pentru a o salva de la moar­te, ar fi putut constitui o carte separată, atât este de plin de conținut și de emoție: „În lumea din care vin totul era putere și totul conta. Chiar când iubeai, iubeai ca să ai putere, iar sfârșitul iubirii devenea nu propria sa bucurie, ci multitudinea de bucurii ale puterii“.

Deși este mai degrabă despre putere și despre veșnicele lupte de interese de la conducerea oricărui stat, Augustus este strâns legat de Stoner și de Nimic, doar noaptea prin felul în care, spre finalul vieții sale Augustus se simte deznădăjduit. Bărbatul de aici, liderul de atâtea decenii, conștien­tizează că, dincolo de împlinirea pe care a trăit-o datorită exis­tenței fiicelor sale, este doar un înveliș, un om singur. „Am ajuns să cred, scrie Augustus, că în viața fiecărui om intervine, mai devreme sau mai târziu, un moment în care înțelege, dincolo de toate lucrurile pe care mintea sa le-a pătruns și indiferent dacă poate sau nu să exprime ce știe, realitatea înspăimântătoare a faptului că este singur și izolat și că nu poate fi altceva decât făptura tristă care e el însuși.“

Destin și încorsetare

Deși diferite, romanele lui John Williams – din biobibliografia sa mai face parte Butcher’s Crossing (1960) – au comună starea de revoltă a omului în fața inutilității sale.

Williams, care a fost și poet, și doctor în literatură engleză, și care a obținut National Book Award for Fiction pentru Augustus, a murit la 71 de ani, în 1994, și a lăsat o operă extrem de valoroasă despre destin și încorsetare, despre revolta interioară și modul în care încolțesc în noi traumele.

Stoner este, într-adevăr, un roman mare, însă ar fi o nedreptate să-l amintim pe John Williams doar pentru acest titlu, în condițiile în care și celelalte sunt cel puțin la fel de valoroase.

Galerie foto