Vlad Pojoga este redactor-șef al „Z9Magazine“, asistent de cercetare în Departamentul de Studii Romanice din cadrul Universității „Lucian Blaga“ din Sibiu, doctorand, editor al revistei „Transilvania“, organizator al Z9Festival și traducător literar. Într-un interviu pentru „Suplimentul de cultură“, Vlad Pojoga a vorbit despre procesul traducerii, pandemie și despre traducerea volumului Big Sur, de Jack Kerouac (Editura Polirom, 2021).
Traduceri, un doctorat, munca la universitate și la două reviste. Simt că am omis, fără să vreau, ceva important despre viața ta profesională. Ce anume?
De menționat ar mai fi numai Z9Festival, maratonul anual de poezie care strânge tineri scriitori din nouă țări la Sibiu și care e unul din momentele mele preferate de fiecare dată când se întâmplă, dar și faptul că, de câteva luni, am preluat, alături de Alex Văsieș, Editura ULBS (n.r. – Editura Universității „Lucian Blaga“ din Sibiu), unde încercăm să construim un proiect destul de mare, care ne entuziasmează.
Uitasem tocmai de festival! Omisesem deci ceva foarte important! Vlad, pare că sunt foarte multe pălării pe care le porți uneori în același timp. Cum te descurci cu toate aceste roluri?
Chiar n-aș ști să-ți spun. Cred că pur și simplu fac ce urmează a doua zi sau în următoarea săptămână și o iau de acolo. Bine, de fapt, în timp ce răspundeam, am realizat că-mi place destul de mult să fac tot ce am de făcut, iar asta ajută. Și ar mai fi și faptul că, așa cum mi-a zis cineva la un moment dat, sunt „expert în întârzieri“.
Ai tradus din engleză în română mai multe romane (printre autori se numără Sherman Alexie, Chuck Palahniuk, Ayn Rand, Sean Penn sau Jack Kerouac), dar și multă poezie (câteva exemple: Frank O’Hara, W.S. Graham, W.D. Snodgrass). Lista nu e nici pe departe completă. Pe cine mai adăugăm?
Am început recent o colecție de poezie în traducere la OMG Publishing, Z9 × OMG, care a debutat toamna asta cu două volume, unul de Emily Berry și celălalt de Sam Riviere. E un tip de control cu care nu sunt obișnuit și pe care nu l-am avut până acum, acela de a alege eu cărțile pe care le traduc, de a face selecția. Cred că e ceva ce mi-am dorit dintotdeauna. Mai mult, e și prima colecție coerentă de poezie tânără în traducere din România. Vrem să scoatem cel puțin două antologii de genul ăsta pe an. Același sentiment îl am și cu noua colecție de teorie de la Editura ULBS, unde publicăm toamna asta Fredric Jameson, Postmodernismul sau logica culturală a capitalismului târziu, pe care îl traduc alături de Alex Văsieș și care ar fi trebuit să apară de mult timp în română, printre altele. Dintre prozatorii pe care i-am tradus și au apărut deja în volum, nu cred că ai uitat pe prea multă lume, poate doar pe Tao Lin, Elan Mastai și Gregory Scott Katsoulis. În ceea ce-i privește pe poeți, aș spune doar câteva nume ale căror texte mi-a făcut enorm de multă plăcere să le traduc: Richard Scott, Oli Hazzard, Ada Limon, Crispin Best.
Care e prima carte pe care ai tradus-o?
Chuck Palahniuk, Apocalipsa. Eram în clasa a doișpea, aveam o bursă Erasmus de trei săptămâni cu mai mulți colegi la Leipzig, îmi plăcuseră în anii de dinainte Fight Club, Sufocare și Bântuiții, așa că, intrând într-o librărie și văzând noua carte a lui Palahniuk, am luat-o instantaneu. Mi s-a părut, atunci, foarte tare vocea ironică a lui Maddy Spencer, naratoarea, o fetiță de treișpe ani. Tradusesem deja ceva poezii și m-am gândit că ar fi cel puțin interesant pentru mine să traduc vocea aia. Așa că Radu Vancu m-a pus în legătură cu BAS (n.r. – Bogdan-Alexandru Stănescu), care întâmplător cumpărase drepturile pe carte, dar nu alesese încă un traducător. I-am trimis o probă, a fost OK și am tradus-o în câteva luni, chiar înainte de Bac.
O carte tradusă și care ți-a adus provocări?
Cu toate că nu e nici pe departe preferata mea din ce-am tradus și că e un artefact narativ extrem de ciudat, chiar fără sens pe alocuri, punctual cel mai complicat a fost să traduc Sean Penn, Bob Honey care face și drege. E plină de aliterații, cuvinte care încep cu aceeași literă, referințe obscure și e foarte greu să vezi the bigger picture în timp ce o traduci. Are poeme cu rimă, repetiții ciudate, termeni specializați și uneori inventați.
O carte pe care visezi s-o traduci?
Visez, și sper să nu o mai fac pentru chiar atât de mult timp, să fac și să traduc o selecție din poemele lui Frank O’Hara. Volumul apărut în 1980 în colecția Poesis a Editurii Univers e prea puțin, din punctul meu de vedere, pentru cât merită O’Hara.
Ai o rutină de tradus?
Mi-ar plăcea foarte mult să spun că da, dar având atât de multe deadline-uri suprapuse mereu, traduc efectiv pe unde și cum apuc. Cel mai mult îmi place, oricum, dimineața, dar nu neapărat pentru că mi-ar plăcea mie să mă trezesc devreme, ci pentru că mă simt excelent când se face 12-1 și am un număr de pagini sau un capitol și am ajuns deja la jumătatea volumului de muncă din ziua respectivă sau chiar am depășit-o. Nu-mi iese foarte des, dar când îmi iese e așa cum mi-aș dori să fie mereu.
Bănuiesc că ai întâlnit mulți autori pe care i-ai tradus, probabil poeții veniți la Z9Festival. Cum ți s-au părut experiențele de felul acesta?
Da, i-am întâlnit pe toți poeții pe care i-am tradus pentru Z9Festival. Dintre prozatori nu i-am întâlnit încă pe nici unul (deși mi-ar fi plăcut să-l traduc pe Irvine Welsh, de exemplu, care a fost la unul dintre evenimentele noastre de la Sibiu, sau pe Gary Shteyngart, la un eveniment al căruia am fost la Edinburgh și care are un simț al umorului excelent). În general, colaborările mele cu poeții de la festival pentru traduceri nu au fost neapărat complexe, mai comunicam doar în cazul în care chiar nu reușeam să găsesc soluții sau chiar nu înțelegeam anumite referințe sau construcții. Cred că, fiind un festival pe care îl și organizăm, munca noastră de traducători trece în spate și interacționăm cu invitații din perspective mai degrabă diferite – de gazde, de amici, poate chiar de prieteni, în cazul unora.
Cea mai recentă carte pe care ai tradus-o este Big Sur, de Jack Kerouac (Editura Polirom, 2021). Cum a fost pentru tine acest proces de traducere?
Procesul în sine a fost plăcut. Neplăcut a fost că nu am putut să mă concentrez doar pe carte. Ăsta e unul din lucrurile care mă deranjează la multe traduceri, că nu pot să le fac doar pe ele și atât, că mai am multe alte task-uri în fiecare zi. Dar bănuiesc că aleg să fac asta, așa că în final e OK. A fost, însă, și cred că asta intră tot la capitolul proces, prima carte la care am lucrat pe text cu două persoane, atât cu Radu Pavel Gheo, care e redactorul ei, cât și cu Dan Croitoru, care a făcut o lectură finală a textului. Din punctul ăsta de vedere, a fost cea mai bună experiență pe care am avut-o până acum, iar sugestiile și mențiunile lor au fost extrem de utile pentru produsul final. E o instituție care cred că ar trebui să fie mai vizibilă în industria de carte românească, pentru că e una esențială.
Sunt curioasă: ești fan Jack Kerouac? Alegerea de a traduce cartea a fost o pornire venită din pasiune sau… așa s-a întâmplat?
E unul dintre scriitorii secolului XX care îmi plac, îmi plac naturalețea și felul în care își construiește personajele în corespondență cu cele din realitate, e evident fascinantă mișcarea în sine și modul în care beatnicii au modificat peisajul literar din State și, apoi, modul în care au influențat literatura în general. Dar n-aș putea să spun că am fost sau sunt fan Kerouac, e un cuvânt cu prea multe implicații și pe care pot să îl aplic, în momentul ăsta, unei singure scriitoare: Elena Ferrante.
Care au fost momentele complicate în ceea ce privește traducerea cărții lui Kerouac?
Pentru mine mereu cele mai complicate momente sunt primele 30-40 de pagini, până când prind vocea. Mi se pare cel mai greu și, de fiecare dată când recitesc traducerile, acolo găsesc cele mai multe probleme. Îmi e dificil să nimeresc din prima, dar după ce încep să recunosc construcțiile, cuvintele repetitive, după ce cunosc personajele (și nu e tipul de cunoaștere al lecturii, ci cel al traducerii, cu totul diferit) și încep să am o idee despre ce ar spune și ce nu ar spune ele, devine mult mai simplu. Am de multe ori ideea asta că unele personaje nu ar spune ceva în română, chiar dacă echivalentul cuvântului din engleză e foarte clar, și îmi bazez asta mereu pe imaginea pe care o am eu asupra personajelor respective. Nu știu dacă e sau nu OK, dar efectiv nu mă pot debarasa de faptul că în mintea mea personajele respective nu ar spune niciodată asta.
Și tot legat de provocările cărții lui Kerouac, cât de complicat sau de amuzant a fost să găsești variante de traducere pentru cuvinte care nu există („clingoroare“, „mări băltipleoscăind“)? Dar în ceea ce privește frazele care durează pe pagini întregi?
Chiar dacă aparent e problematic să traduci cuvinte inventate sau să le compui, e cam una dintre cele mai ușoare chestii. N-ai nici o constrângere, poți fi efectiv cât de creativ vrei sau crezi, nu ai prea multe variante greșite. Și ai niște alegeri de făcut: ce vrei să păstrezi, sensul aproximativ? Muzicalitatea? Poți să le păstrezi pe amândouă? Îți dai seama că există, oricum, nenumărate variante de traducere la textele și cuvintele care au sens propriu, ce să mai vorbim de cele care au un sens inventat sau suprapus. Iar pe mine frazele care țin pagini întregi nu mă deranjează, mi-am adus aminte acum că are Hrabal o carte care e o singură frază, nu are nici un punct în tot parcursul ei, și țin minte că am terminat-o de citit și am avut impresia că am citit literalmente o singură propoziție în care era concentrată toată materia narativă a textului. Mi-a plăcut mult.
Poate fi citită cartea Big Sur de oricine sau e nevoie de o inițiere în acel univers al cărții și al perioadei?
Cu siguranță poate fi citită de oricine. Cine are insight-urile necesare citește o carte, cine nu le are citește altă carte. Dar eu cred că sunt două variante la fel de mișto și poate ar fi chiar o experiență interesantă să fie citită și fără insight-uri și după recitită cu.
O scenă din carte pe care ai povesti-o unui viitor cititor?
Aș povesti momentul în care Jack Duluoz, alter-ego al lui Kerouac, încearcă să facă autostopul din Big Sur spre San Francisco și dintr-odată nu-l mai ia nimeni. Merge și tot merge pe jos kilometri întregi, până își distruge picioarele, și aici e cumva un semn cât se poate de clar al felului în care se schimbau lucrurile în America și pentru personajul-scriitor care făcuse literatură din asta.
La momentul la care facem interviul (n.r. – început de septembrie), te pregătești să predai o variantă a doctoratului la care lucrezi. Îmi povestești mai multe despre doctorat?
E o lucrare despre narațiunile interactive, narațiuni în care cititorul (sau utilizatorul) are, la un moment dat, puterea de a alege calea pe care o ia. Sunt, în general, specifice mediului digital, unde e foarte ușor să se întâmple alegerea asta, pentru că poți să pui personajul s-o ia la dreapta sau la stânga, să mănânce una sau alta, să se îmbrace cu tricou sau cămașă și așa mai departe. Sunt multe tipuri de astfel de narațiuni, de la unele bazate pe text sau doar pe text până la unele cu imagini sau jocuri video. Studiile mele de caz sunt pe narațiunile în limba română și care din ele (și în ce măsură) pot fi considerate interactive.
Cum ai trecut prin începutul pandemiei?
Eu nu sunt o persoană care iese foarte mult, lucrez în general de la o masă, citesc pe o canapea sau fotoliu, nu mă deranjează să rămân în spațiul meu, așa că la început n-am resimțit-o ca pe ceva atât de consequential pentru mine. Cu cât a trecut timpul, însă, am început să resimt și eu izolarea. Din primăvară, după rapel, am început să ies tot mai mult și să încerc să mă readaptez unei vieți cu birou și alți oameni prezenți fizic. M-au ajutat cei apropiați, ai mei, cu care mă vedeam cel mai des, și prietenii, care erau mereu în telefon sau laptop, indiferent ce prostii aș fi avut eu de zis sau nu.
Cum au fost influențate proiectele tale de pandemie?
Am anulat anul trecut Z9Festival, pentru că era totul mult prea volatil, dar revista a mers foarte bine, au ieșit două numere speciale, unul pe Harlem Renaissance și unul pe Black Arts Movement.
Ce urmează? La ce lucrați?
Z9Festival se ține pe 8 octombrie, cu toți străinii intrând pe video (n.r. – interviul a fost realizat la începutul lunii septembrie; între timp, a avut loc și festivalul). În ceea ce privește „Z9Magazine“, Cătălina Stanislav, Ilinca Pop și Ruxandra Gîdei lucrează împreună la un număr pe literaturi migrante, care ar trebui să iasă în noiembrie și de care eu, personal, sunt foarte entuziasmat, dar care e gândit, proiectat și făcut în totalitate de ele. În rest, vom scoate din nou antologia Z9Festival ca număr special al revistei și vom continua colecția de la OMG la anul, cu alte două titluri.
Un erou personal din viața reală?
Asta e o-ntrebare foarte grea, pentru că e ceva care se schimbă și oamenii în sine se schimbă, pot apărea tot felul de lucruri pe care să le afli după, așa că încerc să mă țin cât mai departe posibil de ideea de erou și de idealizarea oricui, în exact același mod în care statuile ridicate oamenilor mi se par complet nepotrivite în 2021.
Într-un interviu acordat acum mai mulți ani (pentru sibiu100.ro) spui: „Literatura de calitate e azi peste tot, de la reviste la site-uri la Tumblr și Facebook, tot ce trebuie să facem e să vrem să ajungem la ea“. S-a schimbat ceva în percepția ta?
Da și nu. Pe de o parte, am descoperit comunități efervescente. Pe de alta, s-a schimbat postura din care vorbesc. Pentru că atunci am zis-o cumva din perspectiva publicului, dar acum cred că noi, cei din câmpul restrâns al studiilor literare, nu facem destule ca să ajungem la public. Și asta pleacă din școală. De prea multe ori prezentăm literatura ca fiind ceva care nu are în ea lucrurile din jurul nostru, lucrurile pe care le trăim noi. De exemplu, ficțiunile scrise de amatori pe Wattpad au milioane de vizualizări, fără nici o exagerare, și nu se vorbește aproape deloc despre asta. Exact dintr-un asemenea motiv, ceea ce fac, printre alții, vloggerii de carte, mi se pare esențial și cu un potențial impact mult mai mare, pentru că se adresează direct unui public tânăr, sunt extrem de autentici, împart unii cu ceilalți ceva ce le place, ceva ce e interesant.
Rămâi în România și în Sibiu?
Da. Am început să construim ceva și, cel puțin până când vom reuși să construim, voi fi aici.
Prima ta amintire?
Ceea ce cred eu că e prima mea amintire sunt eu căzând de pe un colțar de bucătărie. Habar n-am dacă mi-am fabricat-o sau nu, dar nici nu prea contează.
O întrebare pe care nu ți-a pus-o nimeni și la care ți-ar plăcea să răspunzi?
„Ce te-ai jucat cel mai mult pe calculator?“. Football Manager.
Ce face Vlad Pojoga într-o lume paralelă?
Nu e stresat. Nu are deadline-uri. Joacă baschet.
Un comentariu
Mi-a placut interviul, multumesc pentru postare!