Ștefan Manasia, poet, prozator și jurnalist cultural, a publicat romanul Cronovizorul în anul 2020 la Editura Polirom. Volumul reprezintă debutul în proză al autorului. Într-un interviu pentru „Suplimentul de cultură“, Ștefan a vorbit despre geneza primului său roman, trecerea de la poezie la proză, despre păsări, copilărie, provocări și lumi paralele.
Ai publicat șase volume de versuri, iar romanul Cronovizorul (Editura Polirom) reprezintă debutul tău în proză. Cum s-a produs trecerea de la poezie la proză?
Flirtul meu cu proza e îndelungat. Am scris de multe ori povestiri pe care le-am reasamblat ca poeme sau de la „poemhaș“ (când transcrii un vis matinal) am ajuns la o povestire arborescentă, aproape incontrolabilă, la care simțeam nevoia să revin, zi după zi, în fața laptopului, până când am știut că am Călătoria – pentru cine nu îmi cunoaște cartea „poliromă“, e chiar secvența din deschidere. Copil, am plănuit romane SF sau fantasy de care s-a ales praful: în loc să-mi luxez degetele pe stiloul chinezesc, am ales – logic – fotbalul. Dă, poate, măsura exigenței sau lenei faptul că am scris/ publicat, abia în toamna lui 2020, o carte de proză. Oricum, nu cred în dialectica genurilor, speciilor literare. Poate că scrisul unui volum de proză este mai… cronofag, necesită doze enorme de timp, sănătate și liniște. Poate că (și) de asta m-am expus doar acum. În rest, curios ca o pisică, experimentez/ metisez scriituri și lecturi. Ah, și ar mai fi ceva: înainte să debutez, prin 2003, cu Amazon și alte poeme, finisasem un volum de proză experimentală, Scene din viața unui grec printre napocani, pe care nu l-au văzut mai mult de opt ochi – la un moment dat o să mă folosesc de el, am promis.
Ce a fost diferit, în ceea ce privește procesul, experiența, la poezie vs. proză?
Uite, am simțit o ciudățenie. Că personajele și identitățile încapsulate în Cronovizor trăiesc… mai mult, evoluează încă, în replica asta de biotop pe care le-am construit-o. Apoi a trebuit să trag de mine, să creez linkuri, într-o manieră pe care poetul din mine, cel mai adesea, o refuză. Explozia unei voci, a unei perspective în poem – aceeași – e recontextualizată, amplificată, completată altfel într-o secvență romanescă sau într-o povestire. Cândva, o revistă îmi cere un „noooou“ poem epic; nu-l am și sunt blocat – nu mai scriu; am în schimb o povestire de care nu-s mulțumit ( și nu-i dau DELETE totuși); o transform într-un vast poem narativ, care apare în revistă „așeea“, pe urmă reiau povestirea (știu, în sfârșit, cum); e, probabil, una dintre piesele din volum de care sunt mândru.
Spui că ai simțit că personajele din Cronovizor trăiesc mai mult, evoluează încă. Te-a convins unul din personaje să îl scoți de acolo și să-l iei cu tine poate într-o altă poveste?
Despre Fa Ying simt că aș fi putut scrie continuu, că aș mai rătăci prin junglă, prin lunca mentală a unui Mekong căruia îi sunt proprietar. La fel, secvențelor din Sanctuar le-aș fi putut adăuga noi piese LEGO. Tentația de a duce mai departe personajele a existat, dar, dacă am să mai scriu proză, o să construiesc altceva. Eroii din Cronovizorul îi las aici, în textul-acvariu, cu luminile, temperatura, fertilizanții, oxigenul și dioxidul de carbon, cu nivelurile de violență, tandrețe, inocență, sexualitate, nesiguranță, ură și paranoia setate meticulos.
În 2017 îi spuneai lui Robert Șerban, într-un interviu, că poezia e superputerea ta. A rămas în continuare?
Am spus-o atunci, n-aș putea-o spune mai bine (nici) azi. Cred foarte mult în forța șamanică (dincolo de subtextele și contextele noului ev digital) a poeziei. Unii dintre noi avem superputerea asta pe care, din păcate, o văd adesea batjocorită, folosită – ca toate superputerile – în slujba unui agent ideologic perisabil sau a unei cariere (promiscue) sau… Adică, să ai superputerea, dar să fii un Wernher von Braun, să treci (impenitent) de la naziști la americani ambalând același rău și aceeași moarte, dezvoltându-le cu pricepere, cu geniu (care e superputerea ta)… Cred că trebuie să putrezești mult timp în dileme, în autoderiziune, să bâjbâi, să înoți ca somonii-n amonte, până-ți activezi – de-adevăratelea și benign – superputerea.
Am citit multe cronici laudative la adresa cărții. Am citit și comentarii care subliniau că este „un volum experimental, pe care nu orice cititor îl poate digera“ (Alex Goldiș), „despre orice crezi că ar putea fi vorba în această carte, nu, nu este despre asta! De ce? Pentru că este imposibil de fixat despre ce anume scrie Manasia în acest volum“ (Iulia Trăncuță). Sunt curioasă ce reacții ai primit de la oamenii din jurul tău.
Cred că volumul a fost și „ras“ de vreo două ori, la un mod violent/ visceral, așa cum au venit și unele aprecieri pe care nu contam (știu, par abulic ca un romancier dintr-un film francez). Genial e că mi-au scris cunoscuți (pe unii i-am redescoperit) și necunoscuți (cu unii m-am împrietenit, fie și virtual). Un prieten din studenție, activ acum ca astrolog lusitan, a fost unul din primii cititori ai manuscrisului, fascinat de injecțiile autobiografice; pe de altă parte, o fostă colegă de filologie napocană (n-o știam) s-a descoperit în paginile unde eu ficționam despre Cluj, a regăsit lumea aia pauperă, „funariotă“ a Mănășturului, pe care mă suspectam că poate am falsificat-o, după tipicul invențiilor borgesiene; m-am bucurat să aflu că nu; în schimb, această doamnă bruxelleză m-a și descris, pe mine cel din studenție, într-un mesaj emoționant, ca și cum ar fi (re)activat (și, poate, Dumnezeule, chiar a făcut-o!) Cronovizorul, ca și cum m-ar fi filmat mut sau ca într-una din bijuteriile dereglate ale lui Harmony Korine. Alții au pactizat cu Fa Ying, pescărița thai aruncată în decorul primitiv/ hitech, traversând agonic/ triumfal distopia zilelor, ba nu, vieților noastre…
În una din prozele din carte, Edi, cunoaștem niște puști aproape… nemuritori. „Vagabondam pe șantierele interminabile pe care, după ora patru după-amiaza, nu mai rămânea picior de paznic. Ne cățăram până la cabina macaralelor gigantice, urcam la etajele superioare ale blocurilor neterminate și săream într-o basculantă umplută cu nisip. Nimeni nu și-a luxat măcar o dată glezna. Pentru că eram indestructibili.“ Sigur, câteva pagini mai târziu, are loc „trezirea la realitate“. Te rog să-mi povestești un moment de „trezire la realitate“ din viața ta.
N-o să fac decât să reiau un pic din Ochi de păun. Cineva fixase cu un bold fluturele ochi de păun de o placă de spumă, îl urcase pe soba înaltă, la care să nu ajung; urcam pe scaun și ajungeam, totuși, cred că în prima copilărie, hrăneam ca un ilegalist fluturele muribund cu nectarul unor floricele roșii al căror nume l-am uitat; zbârnâia din aripi și îmi activa neputința, lașitatea, spaima de moarte, dezgustul față de om; descopăr latura christică a lumii, ascunsă/ revelată peste tot; pe urmă uit și îmi reamintesc asta (pesemne de sute de ori).
Volumul tău este o călătorie circulară peste timp și peste spațiu, peste glasuri, peste felurite dureri, anxietăți și tristeți, de la unele uriașe, la mici inconveniențe. Pornim la drum cu Fa Ying, pescărița thailandeză, aflată într-o călătorie spirituală alături de tărtăcuțele strămoșilor, iar la final ajungem la scriitorul din subteran, care, iată!, începe să scrie această carte. Suntem în meta, că tot e la modă cuvântul. Eu, cititorul, m-am bucurat la final să regăsesc drumul pe care am crezut la un moment dat că îl pierdusem. Cum a fost pentru tine, scriitorul, tot acest drum prin desiș? Ai văzut lumina de la capăt?
Drumul e oricum cel mai important și nu ai cum să te rătăcești – cel puțin tu, scriitorul. Imersezi în text ca o cârtiță, sapi și sapi și sapi, dai de ușița pe care scrie Sábato & Pynchon, go home!, sapi mai departe, atingând poate, stricând chiar subteranele altor cârtițe cu blăniță adamantină ca a ta, sapi ascensional, ieși în noaptea de vară urbană murdară, afânezi pământul cu plastic și cioburi. Gata, ai terminat cartea!
Care au fost totuși pentru tine cele mai mari provocări ale scrierii volumului?
Să prind deadline-ul fixat cu Adrian Botez, redactor-șef al editurii Polirom, pentru că nu sunt decât rar spre deloc mulțumit de ceea ce scriu. Să dau un text oarecum coerent, cât să nu mă fac de râs în fața lui Lucian Dan Teodorovici și a MNLR Iași, pentru că rezidența FILIT din vara lui 2017 acolo mi-a dat impulsul…
La începutul cărții ai și o notă, o trimitere la povestea călugărului benedictin Pellegrino Ernetti, care susținea că ar fi inventat un obiect fantastic, numit cronovizor, un aparat care ar fi capta imagini și înregistrări audio din trecut. Dacă Ștefan Manasia ar da peste acest cronovizor misterios și ar putea face o asemenea scurtă întoarcere la un singur moment al vieții sale, ce ar alege?
Presupun că doar un masochist ar alege să reviziteze o situație nașpa sau o situație care a avut mai apoi o serie de consecințe nașpa. Aș alege să revizitez câteva întâmplări misterioase din copilăria și adolescența care nu au dispărut cu totul, ci evoluează într-un univers sincronic, telescopând la infinit aceeași stare… Pe timpurile alea trăiam cu intensitate de nedescris explorarea unui fir de apă – adevărate microuniversuri pierdute și niciodată povestite din lunca Râului Doamnei, în care am copilărit. Paradisul meu e (semi)lichid. Sau mi-ar plăcea să revăd ceasurile oblomoviene în care descopăr, în biblioteca bunicului, pe Stendhal și pe Hemingway, Camus și poezia lui Ion Barbu. Ori, și asta ar fi o plăcere vinovată, să mă observ descoperind Praga la capătul unei săptămâni halucinante despre care n-am reușit până acum să povestesc. Andrei Ujică scria într-un text că, adolescent, New Yorkul îi era mai familiar decât Bucureștiul, grație marelui ecran; tot așa, Praga lui Hrabal pulsează în venele mele cu mult dinainte de 2012, când am colindat-o pe neașteptate.
Cum a fost pentru tine debutul pandemiei? Ce a ajutat?
Cartea am finisat-o într-un an covidian și ultimele fragmente pe care i le-am atașat au fost scrise în 2020. Retractil din fire, când lumea stătea, la ordin, acasă, n-am suferit deloc. Am călătorit fabulos prin biblioteca mea și prin arhiva de filme, mi-am cumpărat un binoclu și am practicat insațiabil birdwatching-ul. Apoi am redescoperit cartierul, parcurile, aleile, micul canal mustind de mizerie și viață – chestii pe care le practic, la o adică, de când mă știu.
Cred că multă lume s-a apucat de admirat păsări în perioada asta. La tine cum a fost?
La mine-i o poveste veche, o moștenire de familie. Taică-meu a fost elev la liceul silvic din Râmnicu-Vâlcea (același unde a studiat, cam în aceeași perioadă, și unul dintre scriitorii noștri speciali, Marius Daniel Popescu). Pasiunea pentru plante și animale de la el o moștenesc. Darurile de la tata, un mic atlas ornitologic – cu dinozauri înaripați de prin toată lumea – și o altă carte fermecătoare, Păsările în peisajele României, au fost doi dintre companionii mei constanți în copilărie. Sigur, acum recitesc, că tot e la modă, Geniul păsărilor de Jennifer Ackerman și sectorul biologie/ ornitologie crește anarhic în biblioteca mea. Dar lectura nici nu prefațează măcar întâlnirea – pe o zi aproape geroasă – cu pescarul ramolit, îmbrăcat în alb-cenușiu, de pe malul Colentinei, undeva între Plumbuita și Petricani, cu un Marin Moraru al bâtlanilor eșuați în delta urbană. Despre prietenia cu o bufniță, în schimb, doar în Cronovizorul – chiar dacă for the happy few.
Cum a fost experiența publicării unei cărți în pandemie?
Insolită. Am avut o singură lansare cu public, la Insomnia, în Cluj, pe terasă, unde am băut bere bună și am revăzut prieteni faini. Am prins la marele fix fanta între două interdicții ale unor astfel de evenimente culturale. Și mai trebuie să amintesc lansarea virtuală, pe pagina Cărtureștilor, moderată așa grațios de Alina Purcaru și unde a vorbit ca despre un frate literar Simona Popescu (iar asta m-a emoționat).
Știu că ai scris mai multă poezie în pandemie și aș vrea să te rog să-mi dezvălui un poem.
Am scris anarhic și extins, ca întotdeauna, cronici și recenzii pentru „Tribuna“, reportaje, scurte povestiri și poeme: da, e adevărat, de la cartea inventată pentru viitoarea mea soție, Irina, în 2017, adică de la Gustul cireșelor încoace, am adunat texte cât pentru un nou volum, pe care deja l-am anunțat: Sursele obscure. Savanții din creierul meu. Probabil că aici, onorată instanță, veți găsi și:
DUPĂ MUNCĂ
Seara, dau la o parte epiderma sintetică,
Știind că doar ea îmi protejează clavicula.
Iat-o cum se desprinde ușor,
Petală de lotus mutant în septembrie.
Iar acolo, în umăr, după ce polenizează palmierii anaerobi,
O dronă micuță vine și își hrănește larva.
Trag la loc epiderma. Inspir
Și expir. Sare, metal ruginit, mase plastice.
O carte pe care ai citit-o anul acesta și pe care ai recomanda-o oricând?
Am citit al doilea roman al Ralucăi Nagy, Teo de la 16 la 18, cu o rară încântare și având senzația că sub ochii mei se petrece mutația. Tot așa, noul eseu al Martei Petreu, Blaga, între legionari și comuniști, m-a făcut să conștientizez ce mult am tânjit după strălucitoare studii salubre. Și poate că trilogia SF a lui Liu Cixin, Amintiri din trecutul Terrei, e cea care mi-a pus inima în vibrație, la fel ca Philip K. Dick citit în adolescență.
O întrebare pe care nu ți-a adresat-o nimeni într-un interviu și la care ți-ar plăcea să răspunzi?
„Ce mai faceți? Ne deșertificăm.“ Și am reluat dintr-un poemaș mai nou.
Care e prima ta amintire?
Prima amintire sunt amintirile, puține la număr, dar cu atât mai prețioase, ale anilor unu și doi și trei petrecuți la etajul zece al unui bloc proletar din Pitești, pe terenul din jur – țin minte o pădure care desigur că nu mai există, prin care mă fugăreau bondarii (memorie falsă) și unde adunam, după ploaie, melcii într-o găletușă de plastic (amintire adevărată, mi s-a zis, aș fi vrut să-i culeg pe toți), tata și prima mea minge, mama și mirosul ei bun, basmele pe care mi le citea, picioarele pe care mă legăna.
Povestește-mi ceva despre tine care să nu aibă legătură cu literatura.
E greu să găsesc ceva în mintea asta meteosensibilă: afară e soare, ger, jilăveală nesănătoasă ca-ntotdeauna începând cu octombrie la Cluuuj. Dacă aș fi avut mai multă încredere în mine, aș fi lăsat baltă literatura și mi-aș fi construit o carieră în acvaristică, în aquascaping mai exact. Nume ca Hemianthus, Pogostemon, Eleocharis parvula, Micranthemum umbrosum activează și acuma epifania, aduc lumină și căldură artificială în mintea asta meteosensibilă: să urmărești ore în șir cum apar bule de oxigen pe frunzele de carnație supranaturală, sănătoase, cu infinite nuanțe de verde și roșu, hmmm!
Ce face Ștefan Manasia într-un univers paralel, în care nu este scriitor?
Face filme erotice, omologhează grădina paradisului în selva mentală (aia despre care a vorbit și Abel Posse), o barcă îl duce la plaja secretă de pe o insulă greu accesibilă și îl lasă acolo câteva luni, doar cu apă dulce îmbuteliată și conserve, între leandri, arțari și măslini.
FOTO 1: Irina Roxana Georgescu