Apărut anul acesta, noul roman semnat de Dan Lungu, Șoferul din Oz, propune o incursiune la firul ierbii în lumea politico-interlopă postcomunistă, spre începuturile capitalismului autohton. O imagine a lumii în care trăim, parte din ceea ce scriitorul preferă să numească panorama societății românești, în consonanță cu romanele sale anterioare. De altfel, romanul Sunt o babă comunistă! a cunoscut anul acesta o nouă ediție, aniversară, la 15 ani de la apariție. Despre acestea și multe altele, în dialogul de mai jos.
Cum ați descrie aventurile Șoferului din Oz, pe care l-ați numit chiar dumneavoastră șoferul postcomunismului românesc?
Cea mai recentă carte a mea, Șoferul din Oz, este un roman despre lumea politico-interlopă din România ultimilor 30 de ani. Căderea dictaturilor din Estul Europei deschide calea transformărilor radicale, trecând prin faza capitalismului postcomunist sălbatic. Lupta este acerbă pentru împărțirea „avuției poporului“ și privatizarea „proprietății colective“. Fosta nomenclatură a partidului unic, de toate rangurile, se întâlnește la împărțirea prăzii cu membrii fostei poliții politice, cu noii politicieni ieșiți din spuma revoluției și nu în ultimul rând cu clanurile de interlopi. Acesta este contextul în care se derulează aventurile lui Boss și ale lui Sergiu, bodyguardul și șoferul său, de-a lungul romanului. Boss este „fiul tatei“, fără o ocupație precisă, intrat în combinații financiare și trafic de influență, ceea ce-l pune mereu în pericol. Aflat în provincie, aspiră să-și extindă ocupațiile la București, la nivel înalt. În cele din urmă își convinge tatăl, acum pensionar, să vândă fabrica de zahăr al cărei patron devenise în urma revoluției din 1989, pentru o sumă îndestulătoare, plus un post pentru el, Boss, la București. Astfel Boss devine directorul Agenției de Prognoză și Dezvoltare, un post plătit regește într-o instituție fantomatică, destinată clientelei politice. Boss merge doar câteva zile la serviciu, după aceea fiind înlocuit de șofer, care alternează munca de birou cu activitatea la limita infracționalității. La București, Boss își continuă combinațiile, punându-l pe Sergiu în situații inedite: participă la traficul de țigări, folosind ambulanța cu sirenă în Bucureștiul aglomerat, merge la un concurs de mașini în iarna siberiană, ajută la evacuarea unei clădiri plină cu saci de bancnote și inundată ca răzbunare, este trimis la un curs clandestin de pregătire a spărgătorilor de manifestații publice contra guvernului ș.a.
Ce îl împinge pe Sergiu să facă toate aceste lucruri? E dorința de vreun soi de aventură sau o face pur și simplu pentru bani?
Sergiu este un băiat de cartier, cu o carieră de boxeur ratată, care nu-și dorește decât o viață liniștită alături de Oana, iubita lui din liceu, acum casieriță la supermarket. El face această muncă ingrată și periculoasă doar pentru a strânge bani să-și cumpere o casă, în care să-și ducă iubita și să-și crească viitorii copii împreună. Ar fi vrut să câștige acești bani dintr-o muncă normală și cinstită, dar își dă seama că în România ar fi trebuit să economisească timp de două vieți pentru asta. Ar fi fost dispus să emigreze temporar pentru munci grele și bine plătite, ca alți oameni din est, însă îl ține în România grija pentru o bunică paralizată, pe care o iubește enorm.
E fascinat în vreun fel, simte atracția acestei vieți sau e o ofertă cu termen limitat, știe că va trebui să se retragă?
Acceptă să i se alăture lui Boss doar pentru o perioadă determinată și făcând eforturi să nu afle mai mult decât trebuie să afle din afacerile lui. Este discret, evită să folosească forța și dezamorsează conflictele, pe care Boss – răsfățat, impetuos și cu înclinații bahice – le caută la tot pasul. Cu toate acestea, surprizele neplăcute nu lipsesc: îl salvează pe Boss de la o încăierare dintr-un bar în ultima secundă; îl escortează, dar îl pierde din ochi, la o nuntă de clanuri interlope, recuperându-l a doua zi de la o stână departe de oraș, unde fusese adus de niște ciobani care-l salvaseră dintr-un iaz unde fusese aruncat de doi interlopi. La București, Sergiu nu se simte deloc confortabil, iar lucrurile la care participă încep să treacă de limita pe care și-a impus-o. Vestea că Oana așteaptă un copil, plus evoluția lucrurilor, îl face să ia o decizie radicală: îl abandonează pe Boss fără a-i spune nici un cuvânt și ia trenul către provincie. La un moment dat, un personaj surprinde bine esența timpului său: „povestea vremurilor noastre este povestea averilor lor“.
Există unele aprecieri că Șoferul din Oz ar veni drept completarea unei trilogii, începută de Raiul găinilor și continuată cu Sunt o babă comunistă!, firul roșu de legătură fiind disecarea postcomunismul românesc. Sunteți de acord sau credeți că, mai degrabă, vorbim de volume aflate în același univers literar?
Nu i-aș spune o trilogie, fiindcă nu e o construcție amplă intenționată, gândită în părți, ci este mai degrabă o panoramă la care am fost condus de logica internă a cărților mele. Desigur, postcomunismul apare și în alte romane ale mele, fie că vorbim de Cum să uiți o femeie sau de Pâlpâiri, însă are un rol mai degrabă de context pentru alte teme, nu privesc schimbarea de sistem și percepțiile asupra acesteia. Dacă în Raiul găinilor și în Sunt o babă comunistă! asistăm preponderent la disoluția vechiului regim la nivelul vieții cotidiene și la emergența și manifestarea nostalgiei paradoxale după vremurile dictaturii, în Șoferul din Oz urmărim la firul ierbii nașterea noului capitalism postcomunist și interferențele dintre politică și lumea interlopă. În timp ce în primele două cărți personajele, dezamăgite, oftează și regresează în scenarii consolatoare, în Șoferul din Oz vedem cum se croiește noua lume și cum apar noile averi. Capilaritatea noii ierarhii sociale duce deopotrivă la banii și activele fostului regim, la vechile relații de încredere și la fabricile de diplome universitare care reșapează reputații intelectuale șifonate ori inventează fraudulos altele noi. Șoferul din Oz ne spune povestea convertirii diferitelor tipuri de capital și moștenirea acestora din tată în fiu. „Panoramă“ e un cuvânt potrivit prin sugestia de unghi deschis și ideea de privire generală, venite cumva dinspre arta fotografică, însă îi scapă ideea de mișcare, de proces. Oricum, e mai bun decât cuvântul „frescă“, ce presupune o încremenire. Țin la ideea de proces pentru că în fond realitatea este foarte moale în esența ei, presupune coexistența a două procese simultane: unul de destructurare și altul de construcție. Primul este îndreptat spre trecut, iar celălalt spre viitor. Realitatea prezentă este coexistența lor. De aceea vorbesc de complementaritatea romanelor mele și îmbinarea lor într-o panoramă. Raiul găinilor și Sunt o babă comunistă! focalizează procesul de degradare a realității și emoțiile care îl însoțesc, în timp ce Șoferul din Oz se concentrează pe construcția noii realități, pe semnele viitorului, cu bune și cu rele.
S-au împlinit 15 ani de la lansarea romanului Sunt o babă comunistă!, ați lansat recent chiar și o ediție aniversară a acestuia. Vă așteptați să aibă un succes atât de mare volumul dumneavoastră în momentul în care a fost acceptat spre publicare?
Nu doar că s-au scurs 15 ani de la apariția primei ediții, dar au fost 15 ani fabuloși. Ani în care pornind de la carte s-au realizat două filme, unul artistic și altul documentar, s-au montat mai multe piese de teatru, în țară, dar și în Olanda și Ungaria, s-a făcut un spectacol de balet și nu în ultimul rând au apărut foarte multe traduceri.
La Budapesta, spectacolul cu Judit Csoma pe scenă se joacă în continuare cu casa închisă. E un succes pe care nu l-am anticipat nicicum și care a făcut să primesc în mod repetat aceeași întrebare de la cunoscuți, cititori și jurnaliști: „De unde vine succesul acestei cărți?“. Greu de dat un răspuns simplu și convingător, deși am avut mai multe discuții private sau publice pe această temă.
Și totuși, de unde vine succesul acestei cărți? Mai ales într-o societate care a trăit atât de mult timp în comunism încât prima impresie ar fi că vrea să se descotorosească de acest trecut, nu să îi fie reamintit.
Aș începe cu o observație aplicată pe ediția aniversară a cărții: dincolo de ecourile critice, ea este însoțită de o serie fotografii din spectacole și de texte scrise special cu această ocazie de către traducători, regizori, actori sau manageri și funcționari culturali, persoane implicate în traseul cultural al acestei cărți. Toți acești oameni și mulți alții pe lângă ei au contribuit la ceea ce este Sunt o babă comunistă! în acest moment, adică mult mai mult decât era când a ieșit acum 15 ani din tipar. Dacă vorbim de succes, atunci o parte însemnată a acestuia li se datorează. Ideea care se impune cu evidență este că, de fapt, succesul este o construcție colectivă și nu un fenomen declanșat instantaneu de un autor care apare călare pe un cal alb. Cu cât persoanele care apar pe traiectoria cărții sunt mai profesioniste și mai creative, cu atât rezultatul este mai ieșit din comun, în sensul cel mai bun. Lanțul celor implicați este lung și el începe de fapt cu oamenii din editură, de la referenți și redactori de carte, până la „fetele“ sau „băieții“ de la grafică, promovare și vânzări. Romanul meu nu face excepție, bună parte din succes se datorează unor oameni profesioniști, de toată isprava, iar apariția multora dintre ei în ediția aniversară este o mare bucurie și o recunoaștere binemeritată a contribuției lor. Din păcate, într-o cultură focalizată pe autorul singular, adesea se estompează acest efect de construcție colectivă a întreprinderilor culturale, fie că vorbim de o carte, un film, un concert sau o expoziție, deși în cazul acestora din urmă caracterul colectiv este mai evident. O altă observație privește chiar modul cum este perceput „succesul“ unei cărți. Cel mai adesea el este raportat numărul de exemplare vândute, adică într-o perspectivă economică, legată de piață. Apoi se adaugă numărul cititorilor, deși metodologia de măsurare a lui este mult mai problematică. Desigur, se adaugă numărul cronicilor pozitive scrise de critici, jurnaliști culturali sau bloggeri, adică cititori profesioniști sau avizați. Sunt indicatori „obiectivi“ uzuali. Deși Baba comunistă nu stă deloc rău la aceste categorii, senzația mea este că succesul ei are și alte dimensiuni și că în general „succesul“ este un fenomen mai complex. E de despicat firul în patru pe această temă, dar nu e locul aici. În privința Babei așa adăuga la dimensiuni convertibilitatea ei în alte ramuri ale artei (teatru, film) și în alte spații culturale (traduceri), precum și capacitatea de a influența discursul pe o temă majoră. Nostalgia paradoxală a Emiliei Apostoae echilibrează, nuanțează, umanizează discursul despre comunism, fără a încerca în vreun fel să-i justifice atrocitățile. În momentul apariției romanului, efectul de nostalgie pentru trecutul apropiat nu era pomenit decât cu jumătate de gură și cu sentimentul culpabilității. A introduce o temă nouă relevantă în literatura contemporană și a ajunge în discursul public pe o temă majoră, de interes, sunt, cred eu, ingrediente ale succesului acestei cărți.
Dar la lansările de carte și în discuțiile directe pe care le-ați avut de 15 ani cu cititorii ce ați simțit, pe ei ce i-a motivat și i-a atras din nou către această lume?
Am multe dialoguri cu cititorii pe mail sau pe rețelele de socializare, nu doar la lansări sau lecturi publice. Așa se face că pot remarca o serie de recurențe în mărturisirile și reacțiile celor ce au citit cartea. Una dintre cele mai frecvente teme aduse în discuție de cei tineri, care n-au prins vremurile dictaturii sau erau prea mici pentru a-și aminti ceva, este că lectura acestui roman i-a ajutat să-și înțeleagă mai bine părinții și să le tolereze mai ușor nostalgiile care li se păreau absurde. E o funcție de facilitare a comunicării între generații, pe care, evident, n-am avut-o nici o clipă în minte în acest fel atunci când am scris povestea bătrânei Emilia. Din partea persoanelor în vârstă reacțiile sunt mult mai diversificate, dar una dintre cele mai pregnante și care pe mine m-a emoționat este aceea că se simt înțelese și nu judecate, că am scris ceea ce ele însele ar fi vrut să zică, că sunt bucuroase că astfel de lucruri sunt spuse cu voce tare. Nici funcția aceasta de reprezentare, de voce a masei perdanților revoluției nu am avut-o în vedere, deși perspectiva înțelegerii „din interior“ a nostalgicilor este una asumată. Într-o cu totul altă categorie intră mărturisirea unui angajat la o multinațională, care mi-a citit cărțile în traducere franceză înainte de a veni în România, pentru a înțelege mai bine mentalitatea locului. Din câte am înțeles, era o lectură recomandată de trainerul care le pregătea instalarea aici. Nici această funcție de facilitarea a imersiunii într-un spațiu cultural, de familiarizare a antreprenorilor cu contextul n-a fost în vreun calcul.
Putem vorbi despre Sunt o babă comunistă! ca fiind un roman care își depășește condiția și chiar menirea, transformându-se într-un fel de liant între generații?
Ceea ce mi-a devenit limpede este că o carte poate îndeplini o serie de funcții sociale, extraliterare, care o fac să circule, să fie dată din mână în mână, să fie recomandată, să intre într-un fel de folclor. Este o dimensiune importantă a succesului. În fond, popularitatea și vizibilitatea unei cărți nu au legătură cu valoarea estetică decât în mică măsură. Condițiile extraestetice sunt dominante atunci când este vorba de succes. Cu alte cuvinte, succesul este mai degrabă un fenomen social decât literar. Spunând asta, nu pierd din vedere faptul că orice creație literară aspiră la intrarea în canon, dar cred că acest proces îndelungat de consacrare nu poate și nu trebuie să fie judecat în termenii succesului, ci în cei ai procesului de ierarhizare a valorilor estetice și ai istoriei formelor literare. Piața, notorietatea și canonul se află într-o relație complicată. Un caz aparte este folosirea Babei comuniste ca armă simbolică în conflictele politice. Făcută cadou public adversarului, ca măr otrăvit, pentru a-l eticheta drept nostalgic conservator, inadecvat epocii, pentru a-l desconsidera și jigni, adică departe de intențiile cărții. Se știe, odată ieșite din mâna scriitorului, cărțile au propria lor viață, propriile traiectorii, imposibil de controlat. N-aș vrea să trec peste abundența de relatări primite de la cititori, privind emoțiile declanșate de carte, pasiunea cu care au citit-o, povestiri despre „babele comuniste“ din familie sau din proximitate ori mărturisirea francă „și eu sunt o babă/ un moș comunist(ă)“. O categorie interesantă o reprezintă motivele nostalgiei, mult mai subtile și mai ascunse decât ne apar la prima vedere, care pornesc de la clasicul regret după propria tinerețe și ajung la mecanisme de construcție a prestigiului în vremea dictaturii. Gama explicațiilor este largă și uneori surprinzătoare, sper să am timpul cândva să scriu un text dedicat subiectului, pentru că merită. Este impresionant pentru mine câți oameni obișnuiți au ținut să reacționeze în urma lecturii acestui roman și să-mi împărtășească diferite lucruri. În acest sens, da, cred că este o carte cu priză la public, care incită la introspecție și la dezbatere, care provoacă, declanșează amintiri și confesiuni, îndeamnă cititorul la spovedanie și interacțiune. E o carte care dincolo de discuțiile despre valoarea estetică intră în viața reală, îndeplinește funcții neprevăzute, modifică percepții, influențează la nivelul vieții cotidiene și al relațiilor dintre oameni, modifică discursuri și sporește toleranța. Sigur că toate acestea nu vin de pe planșa de lucru a autorului, doar le observ că se întâmplă.