Când am terminat de citit Ultimii copii din Tokio, am avut două regrete: primul, că povestea nu mai continuă. Al doilea, că nu voi avea niciodată ocazia să mulțumesc pentru cartea asta fabuloasă direct scriitoarei Yoko Tawada. Dar iată că ocazia s-a ivit! Permiteți-mi, deci, să profit de această întâlnire: domo arigato gozaimashita!
Aș putea spune ce înseamnă cărțile dumneavoastră pentru noi, cititorii. Dar mă întreb ce înseamnă scrisul pentru dumneavoastră. E un job? O misiune? Ceva care vă face să simțiți că trăiți cu adevărat? Sau poate e o corvoadă…
Nu știu exact… Spiritul cărților a pus stăpânire pe mine încă de când aveam doi-trei ani. Am văzut o carte, iar cartea a devenit universul meu. Așa că am vrut mereu să fac ceva care să aibă legătură cu cărțile: am vrut să le citesc, apoi să le scriu. N-am avut de ales! Cărțile mi-au populat lumea, așa că niciodată nu m-am întrebat: „Cărți, muzică sau altceva?“. Întotdeauna au fost cărțile.
Prezentul e foarte diferit de anii copilăriei, când scriam doar din plăcere, pentru propriul amuzament. Singura diferență e că acum public ceea ce scriu. Dar aș scrie oricum, chiar dacă n-aș publica. Iar faptul că îmi pot întâlni cititorii – oameni reali, care respiră, vorbesc și gândesc – e un lucru extraordinar. Mai ales că am cititori peste tot în lumea asta, nu doar acasă.
Ce fel de scriitor sunteți: care se simte eliberat sau dezorientat, după ce termină o carte? Fericit cu rezultatul sau gata să rescrie fiecare carte pe care-a publicat-o, deja?
În general, când termin o carte, sunt fericită. Nu simt nevoia să schimb ceva. Dar au existat situații, în anii trecuți, când am avut șansa de a rescrie lucruri și am profitat de ea! În timp ce scrii o carte, ești înăuntrul poveștii, o poți modifica, fiind o parte din ea. Odată ce-am terminat de scris, am ieșit din poveste, sunt doar un alt cititor al ei. Nu mai pot schimba ceva, fiind în afara poveștii. Chiar dacă e cartea mea, nu-mi mai dă voie s-o modific.
Ați scris vreodată doar pentru că alții se așteptau să faceți asta? Devine scrisul o obligație, pentru un autor de succes?
De fiecare dată când termin o carte, rămân pe dinafară o mulțime de idei. Așa că ele au nevoie de o carte nouă, în care să-și găsească locul. „Cer“ o carte nouă. Dar, uneori, a începe imediat lucrul la un alt volum ar fi prea mult pentru corpul meu, pentru sănătatea mea. Nu pot scrie atât de mult pe cât mi-aș dori. Omul e prea slab pentru scrisul la foc continuu. Creierul și imaginația sunt puternice, corpul nu poate ține mereu pasul cu ele.
Nu mă simt niciodată obligată să scriu o carte. Da, încep una, iar editorul mă întreabă „Când va fi gata?“. „Poate la anul…“ Dar editorul nu e întotdeauna răbdător, vrea termene precise: „Poate în iunie sau iulie?“. „Poate în iunie. Sau iulie…“ Asta e singura obligație: cea față de editor, pentru că el planifică lansările și toate celelalte lucruri care vin la pachet.
Scrieți în japoneză, scrieți și în germană. Cum ați descrie fiecare proces? Care sunt marile diferențe și ce limite trebuie să depășiți?
Germana e a doua mea limbă. Îmi plac o mulțime de autori de limbă germană și, prin ei, atunci când scriu în germană, mă cufund în istoria acestei limbi. În acea parte a limbii germane la care m-am conectat, datorită lor.
Când scriu în japoneză, sunt într-o altă istorie. Firește că fiecare limbă are specificul ei, punctele sale forte. Dar există un numitor comun al tuturor limbilor, un spațiu al imaginilor, al percepțiilor umane. Pot să spun foarte ușor povești în limba japoneză, aproape fără să gândesc. Nu e întotdeauna un lucru bun! (Râde.) În germană gândesc fiecare cuvânt și, din cauza, asta îmi e complicat să scriu povești lungi. Așa că poveștile mele germane sunt scurte.
E un paradox amuzant: scrieți povești scurte într-o limbă care are cuvinte kilometrice.
Exact! (Râde.) Poveștile scrise în germană sunt scurte, concentrate, un pic filosofice. Aș spune că poveștile mele în germană sunt ca pietrele, iar cele japoneze, ca apa.
Vă surprindeți vreodată gândindu-vă: „În momentul ăsta, sunt scriitoarea de limbă germană! Fraza/ atmosfera/ starea asta de spirit n-ar fi fost posibilă în limba japoneză“? Sau invers?
Da, bineînțeles! Cea mai recentă carte a mea, romanul despre poetul Paul Celan (care e scriitorul meu favorit), se află într-o strânsă legătură cu limba lui, așa că am scris-o în germană. N-aș fi putut-o scrie vreodată în japoneză! Există, însă, un traducător care vrea s-o traducă în japoneză, așa că i-am spus: „Dacă ții neapărat, încearcă!“. (Râde.)
Când am scris Memoriile unui urs polar, am scris-o în japoneză și am vrut s-o traduc eu însămi în germană. Dar s-a dovedit atât de dificil, încât m-am oprit și am încercat din nou. M-am oprit iar, am încercat iar. A rezultat o versiune germană care nu e același lucru cu cea japoneză, însă e mai bună.
Vorbind de traduceri: traducătoarea dumneavoastră din România, Monica Tamaș, a tradus cartea scrisă în japoneză din japoneză și pe cea scrisă în germană, din germană. Care erau șansele?
Nu mi s-a mai întâmplat niciodată așa ceva! Pentru limba engleză, am doi traducători: unul din germană, unul din japoneză. Pentru franceză, la fel. Întotdeauna am avut nevoie de câte doi traducători. Să găsesc, pentru prima dată, pe cineva care poate traduce din ambele limbi, tocmai aici, în România, este absolut uimitor!
Ce ați pierdut din viața dumneavoastră japoneză după tranziția la cea germană? Și ce ați câștigat?
Sunt multe lucruri de spus… Eram studentă când am venit în Germania din Japonia. M-am angajat la o companie, așa că am schimbat nu doar țările, ci și viața de adolescent cu cea de adult. Sunt două țări foarte diferite. Nu știu care e mai bună… În Japonia, viața se trăiește în comunitate și în liniște. De exemplu, toți japonezii iau prânzul la ora 12.00. Așa că ești conectat cu ceilalți, ai sentimentul unei legături și al apartenenței la o societate, știi la ce să te aștepți.
Știi ce-ți pune viața în bento box!
Exact! În Germania, a fost foarte ciudat. În prima săptămână la Hamburg, începusem să lucrez la o companie germană și cei de acolo mi-au spus: „Poți să-ți iei pauza de prânz oricând vrei, ai la dispoziție 30 de minute“. N-am știut ce înseamnă asta! Când ar fi cazul să iau pauza? Ce se mănâncă pe-aici? Bărbații mâncau friptură cu cartofi, femeile mâncau un iaurt, salate sau chiar nimic… Eram atât de confuză! Dar oamenii au fost foarte prietenoși cu mine, m-au invitat în vizită la ei, m-au prezentat familiilor, am mers împreună la evenimente literare… la demonstrații… (Râde.) Apoi am mers la Universitate, care e deschisă și foarte prietenoasă, la rândul ei. Studiezi ce vrei, nu contează pentru câtă vreme… E multă libertate, îmi place asta.
Ce vă lipsește cel mai mult de acasă?
Din cauza pandemiei, n-am mai ajuns în Japonia de doi ani și jumătate. De obicei, mergeam acolo de 2-3 ori pe an. Ce-mi lipsește e o combinație de lumină, copaci, aer, limbă, voci, mirosuri și atmosfera orașelor. Întreaga simfonie a culturii. În ziua de azi, în Germania poți cumpăra orice lucru japonez vrei. Poți să mănânci sushi, nu asta îmi lipsește. Dar diferă cultura, modul în care nemții se raportează la ea și în care o consumă. Peisajul german e diferit de cel japonez, orașele sunt foarte diferite. Fiecare oraș e un sistem în sine, cu o atmosferă proprie.
Ce vă aduce bucurie, în afară de scris și de familie?
Să citesc! Să ascult muzică, să mă plimb prin oraș, să mănânc, să dorm, să practic tai chi, să vorbesc cu prietenii, să călătoresc. Lucrurile cât se poate de normale.
Ultimii copii din Tokio e o distopie. Trebuie spus, o superbă distopie. Că tot vorbim despre frumusețe și distopii: care e cel mai frumos lucru al vremurilor noastre și care cel mai mare pericol?
Cel mai frumos lucru e modul în care oamenii au reacționat la pandemie și la război. O frumusețe a spiritului. Au acționat împreună, împotriva pandemiei, împotriva războiului, au ajutat necunoscuți, au primit refugiați. Nu-mi imaginam că oamenii pot fi atât de altruiști și de deschiși! Asta vezi cel mai bine în vremuri de criză.
Mă impresionează tinerii și modul în care se raportează la criza climatică. Se implică pentru o cauză mai importantă decât propria familie sau chiar propria țară. Trăim oarecum într-o distopie. Evident, e una mai bună decât, de pildă, Al Doilea Război Mondial. Dar e o distopie, fiindcă vrem tot timpul lucruri noi, vieți noi, cât mai repede. Suntem dispuși să riscăm mult pentru a le obține.
Pandemia există fiindcă acum călătorim mult mai mult decât generațiile trecute. Pentru mine sigur că e un lucru bun că mă pot mișca atât, dar, în același timp, și virusul călătorește nestingherit.
Cred, totuși, că oamenii au puterea să lupte, împotriva lucrurilor care vin prea diferite, prea repede. Sper să aibă și înțelepciunea.
Care e cel mai important lucru pe care l-ați învățat scriind?
Poate abilitatea de a pune întrebări. În general, credem în tot felul de adevăruri, însă atunci când scrii te gândești la aceste lucruri, iar și iar, și ajungi să-ți dai seama că nu sunt „chiar atât de adevărate“. Că există și alte adevăruri, există mai multe adevăruri. Fără scris, pentru mine lumea ar fi de neschimbat. Dar prin scris, totul se poate schimba.
Și mai e un lucru fascinant: prin scris, reușești să recâștigi amintiri uitate. Sau pe care le credeai uitate. Lucruri din copilărie, lucruri de acum zece ani revin, pe măsură ce te întorci în timp și înăuntrul tău, pentru o poveste pe care o scrii.
Din fericire, există și alte profesii care te ajută în felul ăsta. De pildă, când ești profesor, lucrezi cu copiii. (Eu nu am copii.) Creând relații cu copiii, mai ales cu cei de vârstă mică, ai din nou acces la copilărie, la amintiri, la nesfârșita întrebare „De ce?“.
E o întrebare utilă, pentru un scriitor: de ce așa și nu altfel?
Da. Noi, scriitorii, suntem ca niște copii: punem întrebări despre lucruri la care alți adulți nu se mai gândesc de mult.