Toți cei care au lucrat cu Celibidache l-au luat cu ei mai departe.
Pentru că pe 28 iunie se împlinesc 110 ani de la nașterea dirijorului Sergiu Celibidache, la începutul acestei luni, pe 3 iunie 2022 a avut loc la sediul ICR Stockholm un recital instrumental susținut de flautistul Ionuț Ștefănescu și de chitaristul Laurențiu Topală, ocazie cu care a fost lansat și proiectul documentar intitulat Pe urmele lui Celibidache în Suedia.
Realizat de reprezentanța Institutului Cultural Român în Suedia în colaborare cu Trinitas TV, filmul documentar prezintă întâlnirile a trei violoniști importanți în spațiul muzical scandinav – Arve Tellefsen, Christer Thorvaldsson și Stig Nilsson –, muzicieni care au cântat sub bagheta marelui dirijor român.
Sergiu Celibidache a condus începând din 1962 Orchestra Radio Suedeză, pentru a deveni din 1965 dirijor principal al ceea ce scandinavii numesc Sveriges Radios Symfoniorkester, astăzi unul dintre cele mai prestigioase ansambluri simfonice europene, care îl recunoaște drept părinte fondator și prim director artistic pe românul Celibidache. Despre acest proiect complex la 110 ani de la nașterea șefului de orchestră român, un ciclu documentar care însumează interviuri și un making-of al întâlnirilor la Stockholm și Oslo al muzicienilor care au lucrat cu marele Celi, am stat de vorbă cu jurnalista Cristina Liberis.
Cristina Liberis, cum ai ajuns pe urmele lui Celibidache tocmai în Suedia?
Anul trecut, în luna august, am primit un telefon de la Bogdan Popescu, directorul reprezentanței ICR la Stockholm, care îmi spunea că au aflat că mai trăiesc trei dintre muzicienii care au cântat în Orchestra Radiodifuziunii Suedeze sub bagheta lui Sergiu Celibidache și mă întreba dacă nu vreau să realizez o serie de interviuri cu ei. Răspunsul a fost evident „Da“, dar l-am convins să facem un film documentar dedicat memoriei marelui dirijor român, mai ales că anul trecut s-au împlinit 25 de ani de la moartea să. Și așa a început aventura. Filmările au fost programate pentru începutul lunii noiembrie, în funcție de programul celor trei interlocutori: Arve Tellefsen, Christer Thorvaldsson și Stig Nilsson, muzicieni de renume internațional.
Deci, timpul a fost exprem de scurt: deplasare, filmări, vizionari, traduceri, editare. Cert este că, în ciuda tuturor piedicilor, care nu au fost puține, am reușit să difuzăm filmul pe 31 decembrie 2021.
DVD CELIBIDACHE – COPERTE
Ai fost jurnalist de front, ai relatat ca reporter din Afganistan, Israel și fosta Iugoslavie, ai realizat ultimul interviu cu Yasser Arafat, apoi ai fost producător de știri, ai făcut campanii pentru minorități, pentru a ajunge acum la reportaj și documentar și la muzică clasică. De unde fascinația pentru muzică, în special pentru Enescu și Celibidache?
Reportaj și documentar am mai făcut de-a lungul celor 29 de ani de când sunt în presă. Cu muzica clasică m-am întâlnit în copilărie când ascultam cu fratele meu discuri la pick-up. Bach, Vivaldi, Bizet, Verdi. Cel mai mult îmi plăcea Bach și m-am îndrăgostit atât de tare de muzica lui Adolphe Adam din baletul Giselle încât am vrut să mă fac balerină. Am și fost vreo câțiva ani la balet, dar eram mult prea distrată pentru așa ceva. Cu Enescu m-am întâlnit datorită Festivalului „George Enescu“, ediția a XXIV-a, la care TRINITAS TV a fost broadcaster oficial al evenimentului, iar eu am avut, pot spune, privilegiul, bucuria, să fac parte din echipa TRINITAS. Au fost peste o sută de ore de transmisiuni live ale concertelor pe pagina oficială și pe pagina dedicată enescu.trinitas.tv, 23 de ediții zilnice „Agenda Festivalului“, 22 de reportaje, peste 20 de interviuri realizate, deplasări în orașe europene și din țară partenere (Berlin, Dresda, Salzburg, Milano, Florența, Cremona, Modena, Cluj, Sibiu, Timișoara, Bacău), două care de televiziune echipate cu 30 de camere, sprijin logistic acordat jurnaliștilor acreditați din întreaga lume, în total peste 50 de ore de emisie dedicate festivalului pe TRINITAS TV. A fost o altă provocare extrem de grea pentru toată lumea, dar a meritat. Echipa a demonstrat că se poate. Așa m-am întâlnit cu George Enescu și așa am ajuns și la povestea Festivalului descoperită datorită echipei Arhivelor Diplomatice din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Am avut șansa să studiez cele 32 de dosare din Fondul Special al Arhivelor care se referă la începuturile Festivalului și Concursului „George Enescu“, drepturile de autor asupra operei marelui muzician român și repatrierea rămășițelor lui Enescu. Trebuie să recunosc că sunt pagini de istorie inedite și necunoscute publicului larg din toate perspectivele: politic, cultural, economic, social. Am reușit astfel să înțeleg multe dintre aspectele controversate ale vieții lui George Enescu, cum ar fi de exemplu plecarea din țară sau relația lui cu puterea politică de la București de la acea oră. Toate acestea au fost prezentate în filmul documentar realizat tot anul trecut și intitulat George Enescu în Arhivele Diplomatice. A urmat întâlnirea cu Sergiu Celibidache prin intermediul celor trei muzicieni care au cântat sub bagheta lui.
Cât de dificil e de filigranat trecutul în frame-urile unui documentar?
Cu o documentare bună nu este dificil. Am început căutările serioase prin arhive în momentul în care am avut de realizat filmul documentar Preoții români, jertfă și rugăciune pentru Unire despre implicarea preoților în timpul Marelui Război. Trebuie să recunosc că m-a fascinat subiectul, mai ales că nu a existat o lucrare unitară pe această temă. A fost un soi de puzzle de realizat din arhivele tuturor Mitropoliilor, din memorii. Și așa am ajuns să cunosc multe lucruri care nu se predau la școală despre Primul Război Mondial, despre ce a urmat, consecințe, trădări, prietenii adevărate, familia regală și așa mai departe. A fost într-adevăr un filigran.
Se poate vorbi aici și de o seducție a arhivelor?
Poate fi și o seducție a arhivelor, poate fi și o dorință de a cunoaște mai multe din surse diferite, de a afla adevărul. Arhivele sunt o sursă de încredere, pentru că oferă mărturii de neînlocuit ale trecutului, reprezentând memoria națiunilor și societăților și ne arată fundamentul identităților lor. Constituie o moștenire culturală inestimabilă, o sursă principală de informații, obligații și drepturi, colective sau individuale. Pe de altă parte, cunoscând direct de la surse cum s-au desfășurat lucrurile într-un anumit moment al istoriei noastre, reușești să înțelegi momentul prezent.
Celi la Stockholm
De ce te-ai oprit la perioada scandinavă a marelui Celi, una destul de turbulentă pentru marele dirijor, care la 50 de ani reușește să transforme într-o perioadă record o orchestră necunoscută într-un aparat simfonic de lux?
Cum spuneam, filmul a plecat de la propunerea de a realiza interviuri cu muzicienii care au cântat sub bagheta lui la Stockholm: Arve Tellefsen, Christer Thorvaldsson și Stig Nilsson. Pe de o parte, această perioadă a fost una frumoasă și dificilă pentru ei, o perioadă care i-a marcat, așa după cum și declarau. „Eram foarte tânăr, aveam în jur de 20 de ani când l-am întâlnit pe Sergiu Celibidache. De fapt, el și-a lăsat amprenta asupra mea și mi-a influențat toată viața, toată viața mea muzicală, într-un fel el a fost întotdeauna prezent atunci când am interpretat bucăți pe care le-am cântat cu el în turneele și concertele din Suedia atunci gândurile mele s-au îndreptat de la sine către el“, declara Christer Thorvaldsson. În 1962, atunci când Celi a ajuns la Stockholm, Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii Suedeze era în formare. Începuturile împreună nu au fost ușoare, în special pentru muzicieni. Unii erau foarte tineri, alții erau obișnuiți cu un cu totul alt stil decât cel pe care îl întâlneau acum la vulcanicul și deloc diplomatul Celi. Pe de altă parte, pentru Celi a fost o perioadă neagră, a fost o provocare, un pariu pe care l-a câștigat într-un final. Au fost nouă ani cu peste 190 de concerte, turnee, inclusiv în România, în zone fără săli de spectacol și fără acces la evenimente culturale. Celi punea accentul pe educație, își dorea ca muzica să ajungă la cât mai multe suflete, așa că a susținut cu Orchestra pe care o formase concerte în săli de sport, în hangare, în școli. În cele 47 de minute ale filmului, spectatorul reușește să înțeleagă cine a fost Sergiu Celibidache, cum vedea el muzica, de ce Suedia și cât de mult a însemnat el pentru cultură scandinavă.
Ai început acest proiect în noiembrie 2021. Cum a fost?
A fost foarte dificil, pentru că timpul de realizare a fost scurt și la fiecare pas părea că spiritul lui Celi se opune prezentării perioadei lui artistice scandinave. Dar am izbândit. Și, din ceea ce am văzut, publicului i-a plăcut, a fost și este interesat de personalitatea lui, de această perioadă mai puțin cunoscută nouă, românilor.
El se numește Despre Sergiu Celibidache, cu dragoste, după 25 de ani. Spune-mi de ce după 25 de ani și, mai ales, de ce cu dragoste?
Trebuie să mărturisesc că inițial s-a numit Despre Sergiu Celibidache, cu dragoste, după 50 de ani. Era o jumătate de secol de când Sergiu Celibidache plecase de la Orchestra Radiodifuziunii Suedeze. Însă, într-un final, am decis să marcăm și prin titlu cei 25 de ani de la moartea marelui dirijor român. De ce cu dragoste? L-aș lăss pe Arve Tellefsen să răspundă: „Celibidache mi-a făcut o impresie foarte puternică. Era extrem în interpretările sale și cred că eu am preluat mult în interpretările mele din modul în care Celibidache le-ar fi făcut. Dar eu nu cred că sunt o natură la fel de extremă ca Celibidache. Ce vreau să spun cu extremul era de fapt vorba de nuanțe – foarte, foarte slab sau foarte, foarte puternic, și tempoul foarte rapid sau foarte lent. Ne ducea la extreme, ceea ce m-a impresionat foarte mult. Contrastul în muzică era foarte important pentru el dar la vioară, ca solist nu este posibil să faci lucruri la fel de extreme așa cum putea face o orchestră simfonică. Nu am mai întâlnit un alt dirijor care să te ducă la extreme, în toate privințele, așa cum făcea Celibidache. Era cu totul special și de aceea l-am iubit pe Celibidache“.
Să lucrezi cu un dirijor că Celibidache a fost dintotdeauna o afacere de dragoste, scandal și repetiții foarte lungi. Cum ți s-au părut amintirile celor trei violonișți, Arve, Christer și Stig, despre Celi?
Emoționante. Se despărțiseră de 50 de ani, dar este la fel de prezent în viața lor și acum. „Toți cei care au lucrat cu Celibidache l-au luat cu ei mai departe. Pentru mine personal, întâlnirea cu el a fost prima mea întâlnire profesională cu viața muzicală, primul meu serviciu într-o orchestră și de aceea efectul a fost și mai puternic. Apoi, cântând mai târziu anumite piese, mi-am adus aminte în special de nuanțele lui Celibidache: claritatea, transparența, acestea le-am luat cu mine. Absolut, sigur că el ne-a influențat. În special abordarea lui tonală pe care am dus-o cu noi mai departe“, mărturisea Stig Nilsson. „Cel care a reușit să facă orchestra să aibă tonalitatea unui singur corp, echilibrul era realizat cu minuțiozitate. Când interpretam muzică impresionistă, Debussy, La Mer sau Ravel, genul acesta de muzică, era foarte clar câtă culoare crea. Era un maestru al picturii cu armonii și tonalități“, ne spunea Christer Thorvaldsson.
Muzicianul Arve Tellefsen a fost liantul între orchestră și vulcanicul dirijor român. „Discuțiile pe care le aveam cu Celibidache în pauze erau foarte interesante. Nu erau numai despre muzică, ci despre viață la modul general. În ce privește muzica, erau despre ce înseamnă de fapt să fii dirijor, sau solist, sau orchestră și de aceea Celibidache avea mult mai multe repetiții decât alți dirijori. Poate de aceea nu a fost numit ca dirijor ale altor orchestre mari din lume, pentru că nimeni nu voia să aibă prea multe repetiții. O frază pe care Celibidache o folosea des era: «A fost bine, dar nu fantastic!». Trebuia să fie fantastic, aceasta era cerința lui întotdeauna, dar rămânea adesea la «A fost bine, dar nu fantastic!»“, mărturisea Arve.
Și dincolo de felul în care se impunea pe scenă, la repetiții, ceea ce a rămas incrustat în memoria lor este finalul. În 1971, în timpul unui turneu în Germania, criza între muzicienii din orchestră și Sergiu Celibidache s-a accentuat. Cerințele lui depășeau putințele lor. Arve a fost rugat de colegi să intervină și să îi spună lui Sergiu Celibidache să fie mai puțin intransigent. „Când am intrat la Celibidache i-am spus că membrii orchestrei m-au rugat să te rog pe tine să nu mai ai o atitudine demonstrativă împotriva lor în timpul concertului. Atunci când a auzit că muzicienii credeau că el ar fi avut o atitudine demonstrativă împotriva lor, a terminat.“
Simfonia a cincea a lui Sibelius, ultimul lor concert împreună, le-a rămas în amintire și emoțiile sunt la fel de mari acum, după 50 de ani. „Este unul dintre cele mai puternice și emoționante concerte pe care le-am trăit în viața mea. Era atât de puternică emoția, încât am plâns tot timpul concertului și cred că mulți dintre noi, în special cei tineri, care îl apreciau foarte mult pe Celibidache și cărora ne părea rău de acest sfârșit al colaborării. Probabil era și o parte a orchestrei care s-a bucurat că el încheia, nefiind în relații prea bune cu Celibidache. Orchestra era împărțită în două tabere. În timpul concertului, Sibelius a căpătat o nouă semnificație pe care n-am mai trăit-o niciodată, era o trăire puternică și sunt fericit că am avut-o. Dar motivul acesteia era trist“, mărturisea Arve Teleffsen. Și-au adus aminte și de momentul 1970, când Orchestra simfonică a radiodifuziunii suedeze a concertat în România.
„A fost impresionant momentul primirii lui, cum oamenii se adunau la localul concertelor, era o atmosferă deosebită. Era foarte frumos pentru noi, pentru că am fost acolo o săptămână întreagă cred, în care am avut timp să cunoștem un pic Bucureștiul. A fost o experiență deosebită să fim acolo. Ce-mi amintesc a fost o repetiție într-una din zile, între repetiție și concert aveam de obicei o oră liberă. Celibidache ne-a rugat să rămânem așezați pentru că își dorea foarte mult să putem asculta muzicieni locali din București, din România. Așa că am rămas așezați și atunci a venit o persoană cu un acordeon, una cu un țambal și una care cânta la nai. Au început să cânte și a fost magic, fantastic. Îmi aduc aminte un nume, Gheorghe Zamfir era cel care cânta. Era tânăr, necunoscut și-mi aduc aminte că am discutat între noi că dacă lumea îl va auzi cântând el va deveni o mare stea. La sfârșit, Celibidache s-a dus să le mulțumească și muzicienii s-au adunat în jurul lui să cânte pentru el, era incredibil de impresionant, o trăire pe care mi-o aduc aminte și în ziua de azi“, ne povestea Stig Nilsson.
„A fost, așa cum spune și Stig, un moment fantastic, primirea și faptul că am putut asculta muzică originală, era tipic lui Celibidache, voia ca și noi să cântăm așa. Dar el era la fel de mult iubit de public și când aveam turnee în Germania. Îl adorau pe Celibidache în Germania, când eram în turneu acolo, stăteau lipiți de scenă ca să-i poată atinge picioarele, ca la o vedetă pop, era popular în toată Europa“, a completat povestea Arve Tellefsen.
„S-a povestit deja cam tot despre turneul din București, dar mai pot adauga că Celibidache domina spațiul în care intra, indiferent unde se afla. Nu avea importanță dacă era în Germania, deja menționată, în Austria, Elveția, peste tot, București, România, la fel și în Suedia. Exista un magnetism deosebit în personalitatea lui, o asemănare cu Napoleon și puterea lui, dacă mă pot exprima așa, în engleză. Avea prestanța aceea, și nimic nu-l putea doborî, de parcă putea face față la toate furtunile și nimic groaznic nu l-ar fi putut răpune pe Celibidache. Ce-mi aduc iarăși aminte de la București este un lucru pe care nu l-am mai întâlnit nici înainte, nici după. Atunci când am aterizat la București, era plin de oameni la terasa aeroportului care fluturau stegulețe, era incredibil că și cum ar fi fost o stea rock sau de fotbal care ateriza. De atunci nu am mai văzut așa ceva, a fost singură dată în viața mea“, afirmă Christer.
În înregistrări apare și istoricul Radu Lăzărescu, cine e acest domn? Când urmează să-i apară cartea despre Celibidache?
Radu Lăzărescu este un nume cunoscut în Suedia. Clasicist, bizantinist, colaborator al Institutului de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, colaborator al muzeului regal de arheologie din capitala Suediei și a lucrat la muzeul de antichități mediteraneene. El este cel care a pregătit timp de cinci ani expoziția Aurul dacic, vernisată în 2004, la Stockholm. Dar nu numai interesul pentru istorie și filologie l-au făcut cunoscut în spațiul scandinav, ci și faptul că deține în acest moment, după 35 de ani de căutări, cea mai importantă arhivă dedicată lui Sergiu Celibidache. Pasiunea pentru Celi și muzică l-a făcut să ajungă și la Munchen. Cartea pe care i-a dedicat-o lui Sergiu Celibidache ar trebui să apară anul acesta cu sprijinul reprezentanței ICR de la Stockholm.
Ai lucrat pentru acest proiect cu muzicieni dar și cu oameni din ICR, unul dintre puținele proiecte cu siguranță memorabile în ultimii ani a acestui for care are drept misiune vizibilitatea culturii noastre. Cum a fost colaborarea?
Colaborarea cu ei a fost foarte bună. În primul rând trebuie să le mulțumesc că s-au gândit la mine pentru a realiza interviurile. Eu însă am ales să fac ceea ce știu mai bine și am lăsat partea muzicală unui om care știe mult mai bine decât mine ce este muzica: producătorul muzical al TRINITAS TV, jurnalistul și muzicianul Laurențiu Topală. Revenind la colegii de la ICR Stockholm: am trecut împreună prin toate etapele de foc ale acestei producții. Am străbătut Suedia împreună în mașină spre Oslo, acolo unde era stabilită întâlnirea cu cei trei muzicieni, cele cinci ore de interviuri realizate în casa lui Arve Tellefsen le-am trăit tot împreună, am depășit împreună situații care mai de care mai furtunoase și piedici de toate tipurile. Simona Chițan a fost cea de la care a plecat ideea și mai apoi, tot împreună, am reușit să facem și DVD-ul care conține filmul documentar și cele trei interviuri separate cu fiecare dintre muzicieni în parte, interviuri care au fost difuzate în România sub genericul emisiunii Lumea în armonie, realizată de Laurențiu Topală.
Despre Laurențiu Topală, cel care a realizat interviurile, muzician, profesor și jurnalist. Cum e să lucrezi cu un jurnalist care știe și note muzicale?
În cazul unui asemenea proiect, și nu numai, îți asigura un confort să știi că te poți baza pe el. A fost o muncă de echipă, o echipă din care au mai făcut parte cameramanul Valentin Micu, editorul de montaj Bogdan Aursachioaei (cel care a realizat și grafica filmului), interpretarea a fost asigurată de Arina Stoenescu, traducerea de Asa Apelkvist.
Recitalul din 3 iunie care a prefațat lansarea DVD-ului i-a adus în fața publicului suedez pe chitaristul Laurențiu Topală, dar și pe binecunoscutul flautist Ionuț Ștefănescu, cu un program de la Lipatti la Doina Rotaru. Oricât de buni ar fi acești doi instrumentiști, și vorbim de doi muzicieni excepționali, cât de greu ar fi fost să duci o orchestră românească (Orchestra Română de Tineret, de exemplu) la Stockholm? Sau e o întrebare din categoria fantasmagoriilor?
După ce am terminat filmul, la începutul anului, am discutat cu colegii de la Stockholm de varianta lansării filmului în spațiul scandinav, mai ales că anul acesta se împlinesc 110 ani de la nașterea lui Sergiu Celibidache. Și ne gândeam că ar fi nimerit ca evenimentul să aibă loc în Sala Radio, acolo unde este amplasată și o placă în memoria celui care a pus pe harta scenelor lumii această orchestră. La fel, ideea era să organizeze un concert sub bagheta unuia dintre marii noștri dirijori ai momentului și cu o orchestră din țară, plus cei patru muzicieni din film: Laurențiu Topală împreună cu Arve, Stig și Christer. Însă, constrângerile bugetare – și nu numai – au redus totul la acest eveniment care a avut loc pe 3 iunie. Ne bucurăm că a avut loc și așa.
Ce e Celibidache pentru tine, Cristina Liberis, acum la finalizarea acestui proiect?
A fost o provocare, un munte de urcat. Este una dintre marile personalități române căreia am reușit să îi cunosc o parte din viață, să apreciez tot ce a făcut și să îl pot promova de câte ori va fi nevoie.
La ce proiecte documentare, muzicale sau nu, lucrezi acum?
În acest moment, îmi doresc să prezint filmul în cât mai multe orașe, țări, astfel încât românii să știe totuși cine a fost Sergiu Celibidache și ce a însemnat el pentru cultura lumii. Am discutat deja despre o serie de evenimente peste hotare pe parcursul întregului an. Mi-aș dori să ajungem și la Roman, acolo unde s-a născut Celibidache, în urmă cu 110 ani.
Unde găsim DVD-ul?
Deocamdată, DVD-ul este pentru publicul suedez. Lucrăm acum și la varianta în limba engleză pentru a putea fi accesibil și pe alte meridiane.
Mulțumesc, Cristina Liberis!
https://www.youtube.com/watch?v=hK2B-9reWTk
Un comentariu
Cristina e magica…il invie pe Celibidache si…te face si pe tine partas Miracolului!..O creatoare adevarata.Multumesc,Cristina Liberis!