Lavinica Mitu este autoarea romanului Bărbatul fără cap, apărut în acest an la Editura Polirom, un roman de debut intens, care reconstruiește din detalii atent alese copilăria unei generații.
Care este povestea din spatele romanului tău de debut, Bărbatul fără cap (Polirom, 2022)?
Bărbatul fără cap ar fi trebuit să fie o povestire scrisă pentru un curs de creative writing și atât. Am primit feedback pentru ea, am rescris-o de câteva ori și după aceea a rămas într-un folder pe desktop mai bine de doi ani. Apoi, în 2019, am devenit mamă, iar la patru luni după ce s-a născut fetița mea am fost diagnosticată cu depresie postnatală. Am început să fac terapie, proces în care a trebuit să mă întorc foarte des în copilăria mea pentru a înțelege frici, reacții, comportamente pe care le scăpasem de sub control în relația cu fiica mea și soțul meu. Tot în acea perioadă m-am reînscris la cursurile organizate de „Revista de Povestiri“. În felul acesta, reușeam să ies pentru câteva ore din casă departe de tot ceea ce mă copleșea, departe de mine doar „mamă“, încercând să regăsesc bucățele din ceea ce am fost înainte de maternitate. Mai mult decât evadare, scrisul a devenit kitul meu de supraviețuire, destul de sărac la început, dar în care am strâns încet-încet cărți, oameni și povești care m-au ținut la suprafață ca o vestă de salvare. Și astfel am început să scriu o parte dintre textele care au devenit ulterior Bărbatul fără cap, chiar dacă mult mai târziu mi-am dat seama că nu scriam aleatoriu povestiri, scriam de fapt o carte. O carte pe care probabil nu aș fi scris-o niciodată dacă nu aș fi devenit mamă și nu aș fi fost forțată de context să mă împac cu copilul din mine, să îl cunosc mai bine, să îi dau voie să existe cu tot ce a trăit el mai frumos și mai puțin frumos.
Una dintre temele majore ale cărții este violența domestică, violența asupra femeii. Un subiect despre care se vorbește tot mai des în ultima vreme și pe care tu îl abordezi în roman. Cum ai ales să scrii (și) despre astfel de abuzuri? (Conform Eurostat, regăsim România în topul celor mai violente cinci state ale Uniunii Europene, iar dintre zonele țării – Oltenia ocupă primul loc.)
Eu-adult nu am fost victimă a violenței domestice, dar eu-copil am trăit-o aproape zilnic. În familia mea nu atât de des, mai ales că părinții mei au divorțat când aveam zece ani, dar în jurul meu se întâmpla cu o frecvență care m-a făcut la un moment dat să asociez un astfel de comportament cu normalitatea, să cred că atunci când voi crește mare și mă voi căsători mi se va întâmpla și mie. Când am devenit adult am intrat cu această convingere în fiecare relație, Mai mult sau mai puțin vizibilă, frica de agresiune, fie ea fizică, emoțională sau verbală, a fost cu mine mereu chiar dacă știam că sunt capabilă să mă apăr, chiar dacă știam să identific semnele, să previn, să plec înainte să se întâmple sau cel puțin imediat după primul derapaj. Violența domestică nu dispare atunci când te îndepărtezi de agresor, provoacă un dezechilibru emoțional care își va pune amprenta pe multe dintre acțiunile și deciziile pe care le vei lua și este un bolovan uriaș pe care îl vei purta chiar și în relațiile sănătoase, care nu sunt în nici un fel o amenințare. Acesta este motivul pentru care am ales să scriu despre violența domestică. Pentru a vorbi despre consecințele ei pe termen lung atât de puțin vizibile la suprafață. Pentru că în spatele primului ochi vânăt sau a primei buze umflate sunt femei și copii la poarta unui infern emoțional.
O altă temă centrală a romanului tău este copilăria. Se spune că ar fi una dintre temele preferate ale autorilor debutanți. Cum a fost în cazul tău?
Nu am intenționat să debutez cu Bărbatul fără cap. Focusul meu a fost în ultimii ani pe o altă carte la care lucrez, o poveste care la un moment dat s-a blocat și nu am reușit să merg cu ea mai departe. M-am încăpățânat să scriu și să rescriu, iar asta m-a obosit și m-a demoralizat foarte mult. Apoi am decis să ascult sfatul celor din jurul meu și să o las câteva luni în sertar să respire, să se așeze, să mă distanțez de ea până când voi avea limpezimea necesară să o privesc dintr-un alt unghi. Și m-am întrebat: acum eu ce fac, ce scriu? Am început să recitesc textele scrise la cursuri și atunci am văzut legătura dintre câteva povestiri, mi-am dat seama că este în ele ceva mai mult decât intenționasem eu să fie și am început să le privesc ca pe o poveste mai mare. Faptul că am debutat cu un volum care are în centrul lui copilăria a fost așadar o întâmplare, nu ceva planificat.
Dincolo de copilăria din roman, pe care îi invităm pe cititori să o descopere în paginile cărții, cum a arătat copilăria ta? Ești născută la Slatina, în 1980, ce îți amintești în special din primii tăi ani?
Războiul continuu cu sora mea pentru jucării, strategiile pe care le puneam la cale împreună pentru a o păcăli pe mama atunci când nu mâncam ciorba la prânz, piesele de teatru la care lucram fără a ne plictisi zile întregi și pentru care vindeam bilete luând la rând toate apartamentele de la scările A și B din blocul nostru, ștrandul de la Olt, înghețata de la turci, verile petrecute la bunici împreună cu verișorii mei, năzbâtii care mai de care mai grozave, jocul cu elasticul, praștiile cu bolduri ale băieților din fața blocului care dureau al naibii de tare, bucuria pe care o simțeam când duceam la reciclat sacoșele cu borcane și reușeam să ajung la centru cu toate întregi, pofta cu care mâncam colțul pâinii de Aluta pe drumul de la magazin spre casă și mama care mă întreba mereu „Iar ai prins doar pâine de-asta fără colțuri? De-ailaltă nu mai aveau?“, institutul de proiectare unde lucra mama, care era un univers în sine, număratul mașinilor pe culori când stăteam „la ocazie“ lângă statuia Ecaterinei Teodoroiu, „ocazia“ fiind singura modalitate de a ajunge la bunica mea la țară pentru că nici noi, nici vecinii noștri nu aveam mașină, și uneori dura o veșnicie până oprea cineva să ne ia, casetele cu Compact pe care le asculta mama și momentul când am mers prima dată la un concert de-al lor în Slatina, aveam cred nouă sau zece ani și știam versurile tuturor cântecelor, secretele pe care sora mea nu reușea să le țină oricât de mult încerca să se abțină și mereu intram în belele din cauza asta. Și iernile. Iernile și frigul pe care mi-l amintesc din toate anotimpurile albe ale copilăriei mele de care nu m-am bucurat niciodată și care mă făceau să mă simt cel mai nefericit copil din lume în timp ce toți ceilalți copii din jurul meu ar fi stat și noaptea să se joace în zăpadă dacă ar fi fost lăsați.
Ai absolvit facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării la Universitatea din București și ai frecventat ateliere de creative writing. Ce te-a determinat să scrii ficțiune?
Cu jurnalismul am avut o scurtă poveste de dragoste înainte de a mă înscrie la facultate. Am ales să ne despărțim elegant, invocând nepotrivirea de caracter, iar atunci când am avut posibilitatea să vin în București am optat pentru cursurile secției de Relații Publice și Publicitate, crezând că voi găsi o variantă potrivită pentru mine de a face din scris o meserie. Nu s-a întâmplat asta pentru că în al doilea an de facultate m-am angajat într-o agenție ca organizator de evenimente și am rămas în acest domeniu până astăzi. Scrisul l-am închis într-un sertar departe de văzul lumii, era ceva ce îmi aparținea doar mie, ceva ce făceam instinctiv și natural, dar fără vreo ambiție sau un scop anume. În 2017, soțul meu m-a încurajat să mă înscriu la un curs de creative writing și atunci a început cu adevărat relația mea cu scrisul. Mi-am dat seama de ce scriu, ce îmi place să scriu, ce fel de povești îmi doresc să spun și cum să le spun, iar ficțiunea a fost cadrul în care m-am simțit cel mai aproape de mine. Deocamdată.
În deceniile din urmă, asistăm la tot mai multe cărți de literatură semnate de femei, iar asta se întâmplă și în România. Cum vezi literatura de azi scrisă de femei, ce autoare preferate ai?
Nu am împărțit niciodată literatura în „literatură scrisă de bărbați“ și „literatură scrisă de femei“. De aceea nu am observat să fie, cel puțin acum, diferențe cantitative și calitative generate de genul autorilor. Am în egală măsură scriitori preferați și scriitoare preferate. Simona Antonescu, Lavinia Bălulescu, Maria Orban, Ramona Micu, Tatiana Țîbuleac, Raluca Nagy, Diana Bădică, Moni Stănilă, Corina Sabău, Simona Goșu, Irina Georgescu Groza, Nora Iuga, Laura Ionescu, Diana Geacăr, Simona Popescu, Veronica D. Niculescu, Anca Vieru sunt scriitoarele de ale căror povești m-am bucurat în ultimii ani. Mai sunt însă multe alte scriitoare pe care sunt nerăbdătoare să le descopăr și ale căror cărți mă așteaptă în bibliotecă sau sunt salvate într-un folder în telefon pentru a fi comandate: Ioana Pârvulescu, Suzana Tănase, Ioana Nicolaie, Dora Pavel, Ana Maria Sandu, Gabriela Adameșteanu, Andreea Răsuceanu, Adina Popescu și lista nu se încheie aici. Urmăresc cu același interes și noile cărți ale scriitoarelor pe care le cunosc deja, dar și debuturile.
Prenumele tău este unul mai puțin obișnuit, cum ți-a fost dat?
Despre numele meu voi spune doar că am avut nevoie de aproape patruzeci de ani pentru a îl accepta, pentru a mă împăca cu el, pentru a învăța să ignor toate răutățile și ironiile pe care le-a generat de-a lungul timpului. Nu a fost deloc ușor să fiu Lavinica, dar am învățat să îmi placă să fiu Lavinica. Oamenii au în continuare reacții mai mult sau mai puțin potrivite când îmi aud pentru prima dată numele, dar acum mă amuză. De la șoferul de Uber care mi-a mărturisit cu sinceritate că i s-a părut un nume foarte frumos când l-a văzut în aplicație, până la o scriitoare care mi-este foarte dragă și care m-a felicitat că am publicat cu numele meu real. De la prietenii fiică-mii din parc care după ce au încercat să îmi pronunțe numele de câteva ori au decis că mai bine îmi spun „mama lu’ Allegra“, până la un domn, scriitor de altfel, care atunci când a apărut prima dată pe o rețea de socializare coperta Bărbatului fără cap s-a revoltat de-a dreptul că am ales să îmi pun pe carte prenumele care din punctul dumnealui de vedere sună ca naiba (el nu a spus-o atât de politicos cum am făcut-o eu aici). De ce sunt Lavinica și cum este să ai un nume mai puțin obișnuit îi voi lăsa pe cititori să afle din ultima povestire din volum.
Spui că locul tău preferat pentru scris este balconul, „poate cel mai frumos din oraș“. Cât timp îți rămâne pentru scris și cum arată spațiul în care scrii? Ce vezi de la balconul tău?
Balconul este camera mea preferată, nu l-am perceput niciodată ca pe o anexă exterioară a unei locuințe. Este o cameră doar a mea. Nici măcar soțul meu nu intră în balcon fără să îmi ceară voie. Din fericire pentru el avem două balcoane. Aici am timp cu mine, liniște, aici se scriu poveștile în mintea mea. Când sunt gata și le pot pune pe „hârtie“ nu mai simt nevoia confortului unui spațiu definit exclusiv pentru scris. Pot face asta oriunde. În bucătărie, în parc, într-o cafenea, chiar și în mijlocul unei nunți. Important este să am încărcătorul laptopului la îndemână și o priză. Ce văd de la balconul meu? Păsări, mai multe păsări decât am văzut în toată viața mea până acum și povești care ajung la mine în jumătăți de fraze, gesturi, discuții la telefon, țineri de mână, întrebări, umbrele colorate, copii sărind în bălți și de ce-uri care de care mai amuzante, liste de cumpărături, rețete cu medicamente, bucurii, tristeți, frici, corcodușe care pocnesc pe capotele mașinilor, oameni care sunt, oameni care au fost, oameni pe care îi văd crescând cu fiecare anotimp și oameni pe care îi văd o singură dată, dar pe care știu că nu îi voi uita chiar dacă îmi vor rămâne străini, cele mai frumoase ploi de vară și cel mai frumos cer din oraș. Într-un cuvânt: viață.
Bărbatul fără cap conturează și din detalii, precum mașina de spălat Albalux, un spațiu românesc cunoscut tuturor acelora dintre noi care au copilărit în anii ’80-’90. Cât de ofertant consideri acest spațiu din punct de vedere literar?
Mai important decât povestea este, cred eu, felul în care o spui și de ce o spui. Lângă zece cărți despre un spațiu anume, despre o temă anume, va mai avea loc întotdeauna și a unsprezecea dacă este scrisă bine. Originalitatea subiectului este dată de felul în care scriitorul/ scriitoarea a ales să vorbească despre el, în esență nici o copilărie nu seamănă cu alta chiar dacă au în comun o mașină Albalux sau un Trabant, o ciocolată Africana sau o vacanță în Costinești. Cât de îngust sau cât de larg este acest spațiu pentru literatura română o pot spune doar timpul și cititorii.
Cu ce gânduri ai publicat Bărbatul fără cap, ce temeri aveai ca autoare aflată la prima carte?
Mi-am dorit ceea ce își dorește fiecare debutant, și nu numai. Să fiu citită de cât mai mulți oameni, să fiu apreciată, să emoționez într-o formă sau alta. Temeri nu am avut. Emoții da, mai ales după ce am trimis manuscrisul la Polirom și cât am așteptat răspunsul lor. După aceea totul s-a întâmplat atât de repede, încât nu am avut timp să îmi mai fie frică de nimic.
„Bărbatul fără cap este rezultatul unei lupte, atât biografice, cât și literare“, afirmă Bogdan Alexandru-Stănescu în prezentarea cărții tale. Cum ai descrie această luptă literară și câtă biografie este în romanul tău? Cu ce ți-ai dori să rămână în minte cititorul la finalul lecturii?
Scris, rescris, cursuri, citit, feedbackuri, frustrare, renunțare, revenire, plâns, dezamăgire, scris din nou, rescris, citit cu voce tare, tăiat, adăugat și mulți oameni extraordinari care au dat cu mine de pământ, dar nu mi-au întors spatele și m-au ambiționat să mă ridic, m-au încurajat și, mai mult decât atât, au fost sinceri cu mine, zero compromisuri. Iar sinceritatea uneori nu este ușor de primit. Cât despre biografie, aș fi putut să îți dau probabil un răspuns dacă aș fi ales să scriu non-ficțiune. În Bărbatul fără cap însă fiecare poveste a devenit a mea ca să o pot scrie așa cum am scris-o. Am trăit fiecare personaj ca să îl pot înțelege, să îl pot cunoaște, să fiu sinceră cu el. Sunt și nu sunt fiecare femeie, bărbat și copil din cartea mea. O carte este, cred eu, asemănătoare cu un cameleon. Va lua tot atâtea forme câți oameni o citesc. Pentru că o carte este o experiență foarte personală. Dincolo de ceea ce a fost în mintea scriitorului, dincolo de povestea pe care a intenționat să o spună, aceasta va trece inevitabil prin filtrul particularităților structurii emoționale și raționale ale cititorului. De aceea așteptările mele ar fi nerealiste. Așa că tot ce îmi doresc este ca cititorul să ajungă la finalul cărții. Dacă ajunge la ultima pagină înseamnă că ceva anume din carte i-a provocat o emoție care l-a făcut să continue să citească. Emoția aceea este cea mai importantă pentru mine. Pentru că, indiferent ce nume poartă, nu vine niciodată singură, nu dispare fără a lăsa urme.
Dincolo de scris, cum arată cotidianul tău?
Primul lucru pe care îl fac când mă trezesc este să pornesc espressorul, am douăzeci de minute pentru mine în balcon, cafea, două-trei țigări și Facebook, Instagram, newslettere. Apoi stau cu fetița mea, ne jucăm, povestim, citim până pleacă la grădiniță. Rezolv în prima parte a zile tot ceea ce ține de casă, curățenie, spălat haine, comisioane, programări de tot felul, iar timpul care îmi mai rămâne până se întoarce cea mică îl folosesc pentru scris și citit sau mă uit la filme. Restul zilei îi aparține în totalitate copilului, parc, plimbări, desenat, baie, cină, povești și de multe ori adorm eu înaintea ei. Mai fur din când în când câte o lansare de carte, o ieșire cu prietenele sau colegii de la cursuri și aștept cu nerăbdare ca fetița să se obișnuiască să rămână peste noapte la bunici, pentru că îmi este tare dor de o piesă de teatru, de un concert, de lucruri pe care reușeam să le fac atunci când nu eram mamă și pe care nu le-am mai făcut de aproape patru ani.
FOTO 1: © Felicia Simion