Pentru scriitoarea italiană Donatella Di Pietrantonio (n. 1963), literatura e o căutare în care personalul și colectivul merg umăr la umăr, pentru a scoate la suprafață dureri vechi și pentru a le transfigura la un nivel ce poate oferi o nouă înțelegere. Este autoarea mai multor romane, pe care a început să le publice de la vârsta de 48 de ani, legate intrinsec de lumea aspră în care a crescut, în regiunea Abruzzo: Mia madre è un fiume, Bella mia, Cea care se întoarce (Polirom, 2020), Borgo Sud (Polirom, 2022) și L’età fragile, ce urmează să apară în această toamnă în Italia.
Cărțile ei se bucură de succes, fiind multipremiate și nominalizate la premii majore, cum e Premiul Strega, pe a cărui listă a ajuns pentru Bella mia și Borgo Sud. Ultimul roman amintit împreună cu Cea care se întoarce – ambele traduse de Mihaela Găneț –, roman publicat anterior, formează un diptic ce urmărește viețile a două surori. Cea mare, personajul principal, a fost dată să fie crescută de familia unor rude îndepărtate, care, pe când avea 13 ani, decid s-o înapoieze familiei de origine, de care fata atunci află pentru prima dată. Acest șoc strivitor e suportat și cu ajutorul Adrianei, sora mai mică pe care o descoperă în noua familie, într-un mediu marcat de sărăcie, tensiuni și de violențe străine cu totul tinerei fete.
Dacă L’Arminuta, Cea care se întoarce, gravitează în jurul adolescenței celor două, cu șocurile și transformările profunde prin care trec, Borgo Sud se concentrează pe viața lor adultă, în care sunt prezente aceleași personaje însoțitoare, părinți inflexibili, închiși în propriile neputințe, dar și partenerii și prietenii pe care cele două și-i aleg, într-un tandem de opoziții tensionate. Despre toate acestea am discutat cu Donatella di Pietrantonio, o scriitoare de o mare generozitate și gentilețe, în timpul vizitei făcute la București. Dialogul nostru, care a fost posibil grație Editurii Polirom, a fost tradus de Adina Vasile.
Liantul dintre cele două romane, Cea care se întoarce și Borgo Sud, este relația dintre două surori. De unde a venit interesul dumneavoastră, ca scriitoare, pentru relațiile complicate de familie, cu accent pe relațiile dintre surori?
Ați pomenit de cele două surori. Pe mine m-a atras foarte mult această situație, pentru că sunt fiică singură la părinți și întotdeauna mi-a lipsit o soră. Mă gândesc că, dacă aș fi avut o soră, răceala mamei mele, distanța care a existat între mine și ea m-ar fi afectat mai puțin. Sentimentul abandonului pe care l-am avut în relația cu mama ar fi fost mai ușor de îndurat dacă l-aș fi trăit împreună cu altcineva, dacă l-aș fi împărtășit. Așa că i-am oferit protagonistei mele o soră, în compensare, ea trecând prin două tipuri de abandon: unul în copilărie și celălalt în adolescență. Aducând împreună aceste două surori, le dau posibilitatea să compenseze, parțial, însă doar parțial, lipsa emoțională a mamei.
Având în vedere ceea ce povestiți despre absența, despre răceala propriei mame, ce v-a adus scrierea acestor cărți? Ați privit altfel trecutul, ați ajuns la un soi de împăcare?
Eu nu am suferit un abandon real așa cum îl suferă protagonista mea. Nu a fost un abandon propriu-zis. Sunt fiica unei femei din zona rurală care era obligată să lucreze de dimineață până seara pe câmp și nu avea niciodată timp pentru mine. Mama mă iubea, dar nu putea petrece timp cu mine. Bărbații din familie îi făceau reproșuri dacă petrecea timp cu mine. De exemplu, socrul ei îi reproșa, atunci când o vedea cu mine în brațe, că este o pierdere de timp, că pierde timp făcând asta. Și am resimțit această distanță pe care a pus-o între ea și mine ca pe o formă de abandon. Sigur că scrierea acestor romane a fost ca un răspuns la această suferință, care nu m-a vindecat, dar mi-a dat posibilitatea să explorez această rană și să o examinez. Să transform durerea într-o formă de creație.
La aceste experiențe se referă oare cuvintele de pe coperta patru a romanului Cea care se întoarce, unde sunteți citată spunând: „Cea care se întoarce s-a născut din amintirile mele din copilărie“?
Da. Să spunem că prin Cea care se întoarce m-am inventat pe mine însămi într-o formă extremă. În același timp, am povestit și ceea ce au trăit alte persoane, care, de-a lungul secolului XX, până prin anii ’70, erau date în adopție altor familii. Asta se întâmpla cel mai des în familiile sărace, cu mulți copii, unde nașterile erau numeroase, iar femeile nu aveau posibilitatea de a controla aceste nașteri. Se întâmpla să apară, într-o astfel de familie săracă, un copil nedorit și apoi era dat în adopție, de obicei rudelor care nu puteau avea copii. Era un abandon, dar era și o modalitate de a-i asigura copilului un viitor mai bun. Asta se întâmpla înainte să fie promulgată legea adopțiilor în Italia. Acum însă există o lege și este aplicată foarte riguros, dar înainte de asta familiile se descurcau cum puteau, inclusiv prin această practică. Nu am spus doar povestea mea, ci și povestea acestor copii care erau dați altor familii. Un văr de-al tatei, de exemplu, a fost dat în adopție. Asta creează și o problemă de identitate. Mă întrebam mereu: al cui fiu se simte? Al mamei biologice sau al mamei adoptive?
Apropo de această confuzie identitară și de consecințele ei, ce rol ați atribuit incestului care era pe cale să se petreacă în Cea care se întoarce, între fata care e returnată familiei ei biologice și Vincenzo, fratele pe care îl cunoaște abia adolescentă fiind, în această familie?
Pentru mine, acel incest care aproape a avut loc are o funcție foarte precisă. Ne arată, practic, consecințele greșelilor adulților. Vincenzo și Arminuta sunt soră și frate, dar nu au crescut împreună. La un moment dat, părinții hotărăsc că sunt, totuși, frați și Arminuta se întoarce acasă. Dar cei doi nu simt că ar fi soră și frate, nu simt această legătură de sânge. Pentru Vincenzo, ea e o fată frumoasă, nu are importanță că i s-a spus că e sora lui. Sunt doi adolescenți pentru care atracția fizică e mai puternică decât informația primită. De aceea era gata-gata să se petreacă acest incest, pe care l-am oprit pentru că mi s-a părut că ar fi fost prea mult pentru ea și nu ar fi supraviețuit și unui incest. Trauma abandonului era deja mult prea puternică.
În romanele dumneavoastră, ca și în realitate, relația mame-fiice este la fel de complicată cum e cea dintre surori. Contextul patriarhal, în care femeile nu au control asupra deciziei de a avea sau nu copii, în care e multă muncă pusă pe umerii lor, influențează, după părerea dumneavoastră, natura acestor relații dintre mame și fiice?
Da, sigur că acest context patriarhal, rural, în care trăiau era unul foarte limitativ și foarte dificil pentru femei. Dar în anii în care plasez eu povestea era mai degrabă o problemă de izolare, de ignoranță și de lipsa accesului la restul lumii. Într-un context ca acela, din anii ’60, într-un loc izolat cum e cel în care m-am născut eu, unde nu aveam electricitate, nu aveam apă curentă, nu aveam telefoane, nu aveam baie, ce puteau ști femeile despre controlul nașterilor, despre pilula anticoncepțională? Erau toate familii patriarhale, predestinate. Femeia trăia într-un sistem în care, după ce trebuia să se supună tatălui, atunci când se mărita ajungea să se supună socrului, deci nu soțului, ci tatălui soțului. Căsnicia implica implicit mulți copii aduși pe lume, câți se întâmpla să se nască. Femeile nu aveau nici un control asupra acestui lucru. Dacă se întâmpla ca femeia să nu poată avea copii, era privită cu suspiciune, cu dispreț, era ca și cum nu reușea să-și împlinească destinul ei firesc.
Vorbiți și în cărți și, iată, în discuția noastră, despre locul dumneavoastră natal, regiunea Abruzzo, și mă întreb cum credeți că locul în care v-ați născut și ați crescut v-a orientat căutările literare.
M-a influențat foarte mult. În fond, nu fac altceva decât să povestesc despre acel loc în care m-am născut și despre felul în care m-a influențat. E adevărat că am trădat acel loc, acea lume patriarhală, pentru că m-am îndepărtat de ea, pentru că m-am emancipat. Dar cât m-a costat această eliberare de propria origine! Nu ne eliberăm niciodată total, dar scrisul este o formă de eliberare. Această eliberare implică și un sentiment al vinovăției, pentru că eliberarea înseamnă și o trădare. Așadar, m-am simțit vinovată pentru că m-am extras din acest context. Ăsta e motivul pentru care am scris dintotdeauna, dar mi-am publicat prima carte la 49 de ani. Pentru că a fost foarte greu să-mi dau mie însămi permisiunea să scriu despre aceste zone.
Ați anticipat întrebarea mea despre relația dintre scris și libertate. Rămânând la literatură, cum ați început să scrieți?
Am început să scriu de mică și cred că a fost un mod de a-mi înfrunta temerile. Locuiam la câțiva kilometri de școală și ca să ajung în fiecare zi trebuia să traversez o pădure. Eram o fetiță mărunțică, foarte slabă, mâncam foarte puțin, ba chiar unul dintre vecini mi-a zis că mă ia vântul. Traversam în fiecare dimineață această pădure, fiindu-mi frică, în primul rând de vântul care putea să mă ducă departe, dar și de animalele din pădure. Mă întâlneam cu vulpi, chiar cu șerpi vara, dar din fericire nu m-am întâlnit niciodată cu lupul, de lup îmi era cel mai frică. Scriam încă de mică poezii cu rimă, despre animale, despre soare, despre vânt. Era o modalitate de a-mi înfrunta temerile. Apoi, când am crescut, am început să scriu mici povestiri, iar când am devenit adolescentă scriam scrisori de dragoste, dar pe băieți nu-i interesau.
Referitor la scrierea acestor două romane, traduse în română: Cea care se întoarce și Borgo Sud, v-ați gândit de la început că după Cea care se întoarce va urma Borgo Sud? Cum ați scris al doilea roman?
Nu m-am gândit niciodată să scriu o serie. Inițial am un singur roman în minte. Dar, după Cea care se întoarce, recunosc că aceste două personaj surori nu-mi dădeau pace. Îmi cereau, practic, să le povestesc și viața adultă. Curiozitatea mea era ce fel de femei adulte aveau să devină aceste două fete, cum aveau ele să înfrunte viața de adult, având în spate această poveste a abandonului? În ce fel de relații ar fi ajuns aceste două fete să intre cu sexul opus? Cred că această rană pe care o ducem cu noi nu ne dă niciodată pace și că, influențați de această rană, alegem întotdeauna în mod inconștient persoanele importante pe care le întâlnim în viață.
Protagonista dumneavoastră trăiește acest abandon, crește cu această traumă, dar ea, la rândul ei, nu abandonează. Devine un om generos, chiar un monument de fidelitate, și față de Adriana, sora ei, și față de Piero, soțul ei. Cum ați decis să îi trasați această cale și să nu-i construiți o poveste în care abandonează, la rândul ei, înrăită fiind de toate cele care i s-au întâmplat?
E una dintre posibilități, unul dintre modurile în care putem evolua în urma unei astfel de răni. Putea să se întâmple reversul: să devină o persoană crudă, una care nu are nici un strop de încredere în ceilalți. În schimb, ea rămâne deschisă către ceilalți. Poate și datorită faptului că a fost crescută de acei părinți adoptivi timp de 13 ani, părinți care i-au oferit tot ce au putut ei mai bun. Era deja formată într-un mod sănătos în relație cu lumea. Trauma trăită o rănește, dar nu o ucide, nu ucide acea parte bună din ea.
Iubirea pe care a primit-o e mai mare decât trauma?
Iubirea pe care a primit-o e ca o comoară care îi rămâne în suflet și, într-un anumit sens, este mai puternică decât trauma. Cu toate astea, trauma trăită o determină să facă și greșeli în viață, mai târziu. De exemplu soțul ei, Piero, e o greșeală. Sigur că nu putea ști cu adevărat cine era Piero, cum era el cu adevărat. Nici măcar Piero însuși nu știa cine este el și cum este de fapt. Întâlnirea dintre ei e o întâlnire între singurătăți, între suferințe, între slăbiciuni, între lucruri pe care nu le știu despre ei înșiși. După părerea mea, îl alege pe Piero pentru că e un om amabil, care s-ar putea să nu-i facă rău. Dar până și cei care par amabili pot să-ți facă rău și asta urmează să se întâmple și cu ea.
Romanele despre care discutăm se deschid cu câte un motto din două scriitoare reper pentru literatura italiană: Elsa Morante și Natalia Ginzburg. Care este relația dumneavoastră cu aceste scriitoare, cu moștenirea lor și ce puncte de referință ați avut în literatura italiană?
Cu siguranță, cele două scriitoare au fost două mame literare, două modele. Le-am citit cu mulți ani în urmă și au rămas în sufletul meu. Anumite lecturi de tinerețe, care ne hrănesc, contribuie la formarea noastră. Nu trebuie să le neglijăm niciodată contribuția. Atunci când scriu, de exemplu, sunt foarte conștientă de faptul că ceea ce exprim nu ține doar de vocea mea, de ceea ce simt sau trăiesc eu. Vocea mea, ceea ce povestesc e ca un cor, un personaj coral care vorbește prin mine. Sunt romane pe care le-am citit când eram tânără, dar din care nu-mi amintesc nimic. Chiar și cărți scrise de Natalia Ginzburg și Elsa Morante. Dar ele au rămas în sufletul, în amintirea mea. M-au marcat. E ca atunci când plouă și pământul absoarbe apa, iar această apă își urmează cursul prin pământ și la un moment dat iese din nou la suprafață ca un râu carstic. Nu mai e aceeași apă a ploii, dar conține acea apă.
Ce subiecte explorați acum în scrisul dumneavoastră?
Tocmai am terminat de scris un nou roman, care va apărea în Italia pe 28 noiembrie. Se numește L’età fragile – Vârsta fragilă. Continui să explorez și în acest roman relații de familie, relația dintre trecut și viitor. Noua protagonistă e copleșită de relația din trecut cu propriul tată și este prinsă între această relație și cea cu propria fiică, în familia pe care și-a construit-o. În acest nou roman sunt foarte prezente figurile masculine, de această dată.
Ce vă doriți pentru cărțile dumneavoastră?
Îmi doresc să ofere motive de reflecție cititorilor, să-i stimuleze să se gândească la anumite lucruri. Mie, ca cititoare, nu-mi place când o carte îmi spune totul, când îmi dă toate răspunsurile. Sper ca prin aceste romane să dau ocazia să se nască cât mai multe întrebări, nu neapărat răspunsuri. Eu nu spun totul, las multe puncte de suspensie, multe spații care trebuie umplute și sper ca cititorii să fie cei care să umple aceste spații goale pe care eu le las. De aceea, finalul cărților mele e mereu un final deschis, pentru ca fiecare cititor să-și poată imagina propria versiune a lucrurilor.