Gabriel Macsim este autorul volumului de povestiri Vezi mâinile mele (Polirom, 2023). Are un doctorat în matematică, este profesor, în timpul liber citește sau cântă la chitară. Din rândurile care urmează veți afla, printre altele, cum a început să scrie ficțiune, cât îl interesează societatea contemporană ca autor și din ce se inspiră unele dintre povestirile din cartea sa de debut.
Cum decide cineva cu un doctorat în matematică să scrie ficțiune? Cum s-a întâmplat în cazul dumneavoastră?
Am fost pasionat în egală măsură de matematică și de literatură încă din copilărie. Părinții mi-au pus la dispoziție o bibliotecă destul de generoasă, iar prietenul cel mai bun de la acea vreme, coleg de bancă, era un cititor avid. Asta mă motiva și pe mine. Citeam tot ce prindeam, în principal volumele lui Karl May, seria poveștilor nemuritoare și cea a cărților lui Jules Verne pe care le luam unul de la altul sau le împrumutam de la biblioteca școlii și, mai târziu, de la cea județeană. Iar când nu citeam, ne imaginam tot felul de scenarii, încercam să ducem mai departe poveștile citite sau să inventăm altele.
Evident, cu timpul, lecturile mele s-au diversificat în funcție de interese, rămânând însă să oscileze mai departe între matematică și literatură. Și deși multă vreme a fost principala mea pasiune (care mai târziu avea să mă ducă spre actuala meserie) și am avut convingerea că poate explica orice, că reprezintă limbajul în care e scrisă lumea, am simțit în același timp că există anumite zone ale universului pe care matematica nu le va putea circumscrie niciodată. De multe ori am simțit că matematica nu-mi este suficientă pentru a privi, pentru a analiza lumea. Și în nici un caz utilă pentru a depăși anumite temeri, traume de care sufeream. Cred că așa am început, de fapt, să scriu, ca un soi de terapie, pentru ca apoi actul acesta să se transforme în plăcere.
Mai târziu, chiar în timp ce eram la doctorat, am apelat la cursul de creative writing al lui Florin Iaru și apoi am beneficiat de programul de mentorat „Prima carte“ cu Marius Chivu și Florin Iaru. Aveam nevoie de o analiză avizată asupra textelor mele pentru a fi sigur că există mai întâi ceva talent în direcția aceasta și-mi pot spune poveștile fără să alunec în ridicol. Am început cu literatura, am migrat în timp către sport, desen, muzică și, în prezent, am închis cercul, întorcându-mă la literatură. Și în tot acest timp matematica a constituit muzica de fundal.
Din ce se inspiră povestirile care alcătuiesc primul dumneavoastră volum, Vezi mâinile mele, apărut anul trecut Polirom? Și, mai ales, de la ce a pornit povestirea care dă titlul cărții?
Toate povestirile din volum au plecat de la anumite situații, imagini reale sau replici pe care le-am auzit întâmplător în diverse discuții și care mi-au atras atenția. Textul Spre lumină, de exemplu, a plecat de la imaginea cerului de deasupra Rotterdamului, luminat noaptea de niște sere de legume aflate undeva la marginea orașului, după cum mi s-a explicat acum câțiva ani când l-am vizitat. Proza Mesaj de întâmpinare a pornit de la cazul real al unui bun prieten care și-a pierdut soția la numai 42 de ani și de la încercările disperate ale oamenilor de a găsi dovezi ale existenței dincolo de moarte. Axolomul e un omagiu adus lui Cortázar, în special prozei lui omonime, și a plecat de la situația complet absurdă în care se găsesc în România multe persoane cu dizabilități, care sunt nevoite an de an să se prezinte în fața unei comisii pentru a li se aproba dosarul de handicap. Proza Vezi mâinile mele a avut ca punct de plecare o știre legată de încercarea BOR de a schimba perioada de deshumare de la 7 la 10 ani, motivația stând în efectele consumului tot mai mare de E-uri care împiedică descompunerea cadavrelor. Însă fiecare dintre aceste proze are ascunsă în spate cel puțin încă o poveste care face trimiteri spre cu totul alte zone. Situațiile, imaginile sau replicile despre care vorbeam mai devreme sunt doar niște pretexte pentru a ajunge, de fapt, la adevărata poveste.
De ce proză scurtă, când tot mai mulți autori aleg să debuteze cu roman?
Pentru că am pornit cu texte scurte și a început să-mi placă acest lucru, deși în timp prozele mele au devenit mai lungi și mai complexe. Proza scurtă nu e doar adecvată vitezei cu care am ajuns să trăim, dar reprezintă și un excelent exercițiu pentru texte de mai mare întindere, cum este romanul. În proza scurtă contează mai mult ceea ce lași nespus, cât de bine știi unde să începi textul și cum să-l termini, iar stăpânirea acestor reguli nu poate reprezenta decât un avantaj pentru cineva care, la un moment dat, se hotărăște să scrie și roman. Evident că în copilărie și adolescență, când începusem să mă gândesc la scris ca la o eventuală meserie, visam să scriu romane, nu proză scurtă. Exista, cel puțin pentru cei de vârsta mea, acea imagine a scriitorului serios care publică romane, nu prostioare de povești. Mai târziu am înțeles de ce, de multe ori, proza scurtă poate pune unui scriitor mai multe probleme decât un roman. Un motiv în plus pentru care am debutat cu proză scurtă este și faptul că încă nu știu dacă am suflul necesar să duc la capăt un astfel de proiect amplu cum este romanul.
Cum arată o zi obișnuită pentru dumneavoastră?
Pentru că sunt profesor, prima jumătate a zilei e ocupată întotdeauna de cursuri. În cea de-a doua parte a zilei, după obișnuitele îndatoriri casnice, încerc să scriu cel puțin două ore. De când am început să iau în serios scrisul, mi-am fixat un target de minimum 400 de cuvinte pe zi. Bineînțeles, cititul e la fel de important, așa că după ce termin de scris încerc să citesc măcar câteva pagini (cel puțin 20). După toate acestea, dacă mai am timp, mă ocup și de celelalte pasiuni. N-am renunțat de tot la chitară și, cu ceva noroc, găsesc câte o oră pe zi, două-trei zile pe săptămână, să exersez câteva game și piese. Weekendurile sunt mult mai ofertante în privința pasiunilor mele, de aceea încerc să profit de ele cât pot de mult.
Care sunt scriitorii de la care considerați că ați învățat cel mai mult în materie de literatură? Care sunt cărțile pe care le-ați recomanda oricui?
În primul rând, cei doi mentori ai mei: Marius Chivu și Florin Iaru. De la ei am învățat regulile prozei scurte și ale scrisului, în general, pentru că textele cu adevărat bune cer respectarea anumitor reguli, nu este de ajuns talentul. Talentul e doar punctul de plecare. Scriitorii din cărțile cărora am învățat cum trebuie scris sunt mulți: García Márquez, Cortázar, Saramago, Cărtărescu, Eugenides, Zadie Smith, Jonathan Safran Foer, Cusk, Shafak și alții. Însă nu cred că există un autor citit de la care să nu fi învățat câte ceva, chiar și de la cei mai puțin pricepuți. În privința cărților, nu sunt îndreptățit să fac recomandări, nu am autoritatea necesară de a face așa ceva, în schimb pot face o scurtă listă cu cele care m-au marcat: Manuscris găsit într-un buzunar și alte povestiri, Un veac de singurătate, Orbitor, Sinuciderea fecioarelor, Totul este iluminat, Eseu despre orbire, Swing time. Și pentru că iubesc poezia la fel de mult precum proza, aș adăuga la listele de mai sus cîteva nume de autori și volume: Radu Vancu – Frânghia înflorită, Psalmi, Kaddish, Ileana Mălăncioiu – Sora mea de dincolo, Marius Chivu – Vântureasa de plastic, Anastasia Gavrilovici – Industria liniștirii adulților, Ioan Es. Pop – Ieudul fără ieșire.
Cum vă veți aminti de 2023, anul primei dumneavoastră cărți, și ce planuri aveți pentru 2024?
Ca oricine altcineva, și mai ales ca scriitor, îmi doresc atenția celorlalți, vreau să fiu citit, dar când vine vorba să ies în public, să fiu în centrul atenției, nu mi se mai pare deloc confortabil. Dimpotrivă, evenimentele literare sunt o corvoadă pentru mine. Sau poate încă nu m-am obișnuit cu ele. Sunt o persoană tăcută chiar și în prezența persoanelor foarte apropiate. Foarte rar mi se întâmplă să mă surprind discutând înfocat pe vreun subiect și atunci o fac datorită interlocutorului. Puțini oameni au reușit să mă scoată din muțenia mea. Poate ăsta e și motivul pentru care m-am apucat să scriu: nu mă pricep să vorbesc, nu sunt spontan, nu cred că am ceva relevant de adăugat într-o discuție și, dacă totuși găsesc ceva, am nevoie de timp să-mi ordonez ideile. Deci anul 2023 va rămâne pentru mine nu doar cu bucuria de a-mi vedea volumul publicat, dar și cu stresul ieșirilor în public. Asta nu înseamnă că nu voi continua să scriu. Lucrez în paralel la al doilea volum de proză scurtă și la un roman. Câteva luni după debut am avut un blocaj din care încă nu am ieșit complet. Încerc să revin la rutina stabilită în urmă cu câțiva ani când nu eram atât de exigent cu textele mele și nu simțeam presiunea de acum, aceea de a depăși nivelul așteptărilor create de volumul de debut.
Cât de mult vă interesează societatea contemporană, ca autor?
A existat o perioadă în care eram la curent cu evenimentele majore din societatea contemporană, în special cele din politica și viața socială de la noi sau de oriunde, dovadă cele câteva texte din volum care au ca punct de plecare astfel de informații. Purtam discuții cu prietenii pe astfel de subiecte și, de cele mai multe ori, mă trezeam la un moment dat copleșit de o stare de disconfort. Cum se întâmplă de obicei, spiritele se inflamau fie că eram în dezacord cu ceilalți sau dimpotrivă. Apoi venea dezamăgirea legată de felul în care sunt tratate și „rezolvate“ problemele. De mai bine de doi ani am renunțat la televizor și mă simt mult mai liniștit. Prefer să selectez de pe net știrile care mă interesează, iar când sunt într-un grup de prieteni sau cunoscuți încerc să nu mă mai implic în discuții și să fiu un simplu observator. Iar asta mă ajută în scris. Țin minte prima ședință cu Florin Iaru, unul dintre sfaturile lui a fost ca pe toată perioada cât durau cursurile să fim proști în viața de zi cu zi. Da, la fel de șocant a sunat și pentru mine. Abia după ce a făcut o paralelă între efectele actului observării din fizica cuantică și cele ale observării oamenilor cu care interacționăm, am înțeles „ce-a vrut să spună autorul“. Ca să poți vedea un om în toată „splendoarea“ lui, nu trebuie să intervii. Nu aprobi ce spune, și mai ales nu îl contrazici, pentru că ambele acțiuni au ca efect modificarea comportamentului interlocutorului. Lucrul ăsta îl ajută nu numai pe scriitor, ci pe oricine dorește o imagine cât mai precisă a celui cu care interacționează. Norocul meu a fost că, datorită firii mele, practicam deja exercițiul acesta, fără să-mi dau seama de beneficiile lui, adică știam să fiu „prost“ de multă vreme.
Câtă autobiografie se ascunde în povestirile din volum? Ce ar trebui să știe cititorul tentat să creadă explicația numelui din proza Cu „cs“, nu cu „x“, de exemplu?
Cei care mă cunosc destul de bine și au citit volumul mi-au spus că nu sunt recognoscibil în nici unul dintre personajele prozelor mele. Că, spre deosebire de alți scriitori, prefer să-mi îndrept atenția către ceilalți. Paradoxal, deși am un ego pe care abia îl pot căra cu roaba, atunci când sunt doar eu cu mine și scriu, nu mă consider relevant nici măcar ca persoană, darămite ca personaj. Singura modalitate prin care pot face acest lucru e ca narator, ca observator. Deci, ca să răspund la prima întrebare, aproape deloc. Desigur, unele personaje împrumută vagi trăsături de la autorul lor. De exemplu, în proza Cu „cs“, nu cu „x“, se face referire la numele meu și la înfățișarea personajului principal care aduce puțin cu mine, dar acesta e singurul lucru legat de cine sunt eu. Abia în următorul volum de proză scurtă e posibil să fiu recunoscut în vreunul dintre personaje.
Ca să dau o explicație pentru modul în care se scrie numele meu, legenda spune că atunci când m-am născut numele părinților mei se scria cu „x“, însă pe certificatul meu de naștere, dintr-o greșeală, a fost scris cu „cs“. Aceeași legendă spune că mai târziu și părinții mei și-au modificat numele după al meu. Nu știu care e adevărul, cert este că cele mai multe rude din partea tatălui au numele Maxim, nu Macsim.
Regăsim în volum o colecție de detalii care țin de tehnologie – telefoane mobile, softuri, tehnologia quantum (care devine tehnologia quantum ghost, există așa ceva sau e parte din universul ficțional?). Dacă e un motiv pentru care ați ales să lucrați cu atâtea referiri la tehnologie, care este acela?
Există în terminologia teoriei câmpului cuantic noțiunile ghost, ghost field sau ghost particle, dar nu am avut în vedere în prozele mele sensul acestora, ci mai degrabă o eventuală utilizare pe viitor a acestor concepte în domeniul IT. Deci da, fac parte din universul ficțional. Sau poate deja există, dar încă nu au fost făcute cunoscute publicului. Aveam nevoie de atât de multe referiri la tehnologie în primul rând pentru că acțiunea este plasată într-un viitor îndepărtat, dar mai ales pentru a surprinde absurdul acelei societăți supertehnologizate în care credințele și cutumele trecutului și mai îndepărtat sunt mai puternice ca oricând și caută să se muleze pe descoperirile prezentului din proză, dând naștere unei struțo-cămile grotești, perfect adaptată spiritului românesc. Spun asta deoarece senzația mea este că exact în direcția aceasta ne îndreptăm în momentul de față, cel puțin la noi. Observ o radicalizare a discursului bisericii ortodoxe, direct proporțională cu numărul descoperirilor științifice, ca o încercare de compensare. Iar textul Vezi mâinile mele oferă instituției bisericii soluția: confiscarea tehnologiei în sprijinul credinței.
Ce v-ar plăcea să știe despre dumneavoastră cei care v-au citit cartea și se întreabă, poate, cine este cel care a scris-o? Și invers, cât vă gândiți la cititor atunci când scrieți?
Mi-ar plăcea să știe despre mine că sunt ateu. Am avut, desigur, ca toată lumea probabil, în copilărie, o perioadă în care am fost religios. Cât de mult, nu-mi amintesc. Însă în mod sigur nu eram practicant și între timp m-am vindecat. De la prima publicare a textului Vezi mâinile mele în antologia Kiwi (dar și a altor texte cu temă religioasă), am fost întrebat de multe ori dacă sunt credincios. De atât de multe ori, încât am ajuns să mi se pară o aroganță să răspund de fiecare dată „nu, sunt ateu“, ba chiar am ajuns să fac un compromis, declarându-mă agnostic. De ce aroganță? Pentru că cei mai mulți consideră că un astfel de text nu poate fi scris decât de o persoană religioasă, fără să ia în calcul că rolul scriitorului, la fel ca cel al actorului, este de a se pune în pielea personajelor sale. Cât de bine reușește un scriitor să facă acest lucru nu ține de credințele proprii, ci de capacitatea lui observațională și de cea de a desluși mecanismele psihologice din spatele acțiunilor unor astfel de personaje din viața reală.
Ca scriitor, te gândești întotdeauna la cititor, pentru că de fapt pentru el scrii. Cel puțin pentru mine așa este. Vrei să fii citit și, în majoritatea cazurilor, ai în vedere un anumit tip de cititor. Cum spuneam acum ceva timp, ca scriitor trebuie să construiești „capcane“ pentru cititor. Trebuie să-l prinzi și să-l ții captiv până la finalul textului. Altfel, e o proză ratată.