Continuăm Jurnalul
Luni, 3 iunie
La un an, o lună și zece zile, din nou la crematoriul Vitan-Bârzești, pentru al doilea sfârșit al lumii.
O notă de acum patru ani: Visez la un film românesc de dragoste, în care în preludiu să se mănânce borș de cocoș și la postludiu ciorbă de perișoare.
O notă de acum un an: Într-o lume perfectă, Ciolacu ar fi soacra de la Buzău a lui Ciucă.
Duminică, 2 iunie
O notă de acum un an: Te uiți așa la fețele lui Ciucă & Ciolacu și o vezi – pofta nestăvilită de educație.
Sâmbătă, 1 iunie
Sunt la mii de kilometri de casă, dar sunt și acolo unde astăzi e îngropată una dintre mamele mele. Eu am avut trei mame. Să vă povestesc.
Bunica mea Angela, odihnească-se în pace, a avut trei fiice: Maria, Ioana și Luminița, căreia i-am spus dintotdeauna Mama Ița.
Mama mea, Ioana, este cea mijlocie. Fiica cea mare a bunicii Angela, Maria, a fost un personaj impresionant, tragic și demn. De zeci de ani i s-a spus că nu va trăi. Că nu va ajunge la treizeci de ani, la patruzeci de ani, la cincizeci de ani, la șaizeci de ani, că nu va avea copii. Dar a trăit și a avut copii și nepoți și o căsnicie trainică, întemeiată pe iubire. Unchiul meu e și el un personaj extraordinar și doctorii oricum nu știau ce vorbesc. Nu o cunoșteau pe Maria.
Anul trecut au trimis-o să moară în patul ei, acasă. Două-trei zile, au zis. A mai trăit nouă luni, cât să i se nască moartea.
Maria a traversat cu o putere neobișnuită zeci de ani de suferință, a învins boli și prognosticuri, a luptat cu eroism și a fost una dintre mamele mele.
Fiicele bunicii Angela au hotărât ca noi, copiii, să fim surori și frați, și să avem trei mame.
Mama Mariana a fost unul dintre oamenii admirabili pe care i-am întâlnit pe pământ, inteligentă, lucidă, cu un excelent simț al umorului, și o să facă o treabă grozavă ca înger.
Într-o zi, ca într-o proză de Gabo despre Macondo, au venit în sat niște oameni cu un aparat care măsura vitalitatea.
Deși era mereu pe lista de așteptare a morții, această mamă a mea le-a dat aparatul peste cap, le-au sărit acele veneticilor. Era cea mai puternică din tot satul. Și, deși a suferit mult de când o cunosc, eu o leg de bucurie. Avea o bucurie în ochi și în glas pe care le moștenise de la bunica mea, pe care nimeni altcineva nu le mai avea. Am ascuns-o de multe ori în ce am scris. Când mă gândeam la bunătate și la bucurie mă gândeam și la ea și singura mea consolare acum, la capătul lumii, e că știa cât o iubesc.
Sfârșitul e mereu același în viața oamenilor: de la zi la zi, tot mai multe lumânări la adormiți și urmăm noi.
Vineri, 31 mai
O notă de acum zece ani: Am ajuns la Ploiești în vederea Festivalului de Teatru „Toma Caragiu“. Am văzut aseară Însemnările unui nebun, de Gogol, cu ubicuul Marius Manole.
Am fost cu mama. Nu mai fusesem cu mama la teatru din anul 1996, prima jumătate, înainte să ajungă Emil președinte. Aveam în vedere chiar constituirea unui tip nou, radical, de cronică – să o scriu jumătate-jumătate cu ea, dar mama a refuzat propunerea, sesizând că ar trebui să-mi facă ea jumătate din muncă.
Etica muncii în care m-a crescut nu i-a îngăduit, așa că a fost nevoie să mă trezesc eu de la 8 și să mă apuc de treabă.
„Scrie Gogolul“, mi-a spus mama încă dinainte de micuțul dejun.