Mare scandal mare în lumea culturnică românească: o trupă de un pop care pretinde că ar cânta rock a invitat pe scenă un manelist. Și toată lumea de acolo a luat foc. Este vorba despre concertul Coldplay de miercuri, 12 iunie, când alături de Chris Martin, solistul trupei, a venit Babasha, cântăreț de manele care în momentul de față, din ce înțeleg, se situează pe primul loc dintre cântăreții români în topurile YouTube. Momentul nu a fost deloc bine primit de public, care a reușit o nefăcută: să huiduie vreme de minute în șir. Și e pentru prima oară când trupa are parte de o asemenea recepție. „Nu el a fost huiduit, ci tactica“, avea să declare un spectator. Dar întrebarea ar fi care e tactica anume?
Cum ajungi la tactică?
Coldplay este o trupă formată în 1997, pe partea de rock britanic. Trebuie să menționez, în spiritul onestității, că nu sunt (mai) deloc pe gustul meu. Acel (mai) se referă la faptul că primul album, Parachutes (2000), a fost OK, din punctul meu de vedere, al doilea, A Rush of Blood to the Head (2002), a mers, dar apoi a venit momentul despărțirii totale și irevocabile. Apoi a venit momentul în care membrii trupei au luat-o pe linia U2, cu sensibilități și sensibilizări, au devenit, cum îi numea un prieten, corporatiști. Au venit cu analize SWOT, cu teme de abordat pentru public, nu pentru ei, cu misiune și viziune. Cu dorința de a fi cât mai accesibili, cât mai populari, mai ecologiști (fiind sponsorizați de BMW, dacă nu mă înșel). Dar fără prea multă muzică. Repet, din punctul meu de vedere. Au devenit revelionul cu Dan Negru. Muzică de lift.
Dar asta e o opinie separată – dovadă faptul că miercuri au fost 50.000 de oameni pe Arena Națională pentru concertul Coldplay. Și joi la fel. O altă dovadă e faptul în sine că s-a decis să țină două concerte, de vreme ce biletele celui inițial s-au epuizat cu o viteză amețitoare. Evident, o dovadă de succes comercial.
Iar acest comercial face parte din brandul trupei: mesaje împăciuitoare, ecologiste, trendy, gândite să placă mult, cât mai mult. Și tot în acest trend este și obiceiul bine-cunoscut pe care l-a adoptat de a invita cântăreți locali să cânte pe o scenă mare, sprijinindu-i și încercând să integreze cultura locală în demersul concertistic. Evident, nu este nici primul, nici ultimul grup care face asta – de la Frank Sinatra la Nick Cave, istoria este lungă. Iar gestul este cu atât mai evident cu cât turneul în care se află britanicii poartă numele Music of the Spheres World Tour, cu mesaj direct asumat de a sprijini cauzele minoritare și vocile celor care nu se aud. Asta se pare că ar fi tactica.
Nici conținutul conservei nu mai respectă eticheta
Bun, din nou, mi se pare o formă de ipocrizie din partea trupei, de vreme ce aleg de fiece dată o voce locală care deja se aude – în cazul de față, Babasha are multe milioane de vizualizări pe YouTube, deci se aude, se cunoaște, se știe. Și atunci ce nume mai adecvat poate fi dat decât ipocrizie?
Dar dacă asta e „tactica“ și tu, ascultător și fan Coldplay, o știi, cum să o huidui? Când ai cumpărat biletul la ce te așteptai? Mai ales că se caută contrastul dintre ce cântă oamenii de pe scenă și scena locală. Știu, lucrurile puteau fi duse în multe direcții, dar asta au ales cei care au administrat întreaga afacere – poate chiar sperând într-un șoc și o groază care să facă valuri.
Să mai lămuresc un lucru: manelele sunt unul dintre puținele genuri muzicale care îmi displac. Chiar mai mult decât Coldplay, dacă mi-e permisă gluma. Cu siguranță că nu a fost o surpriză plăcută pentru cei care au venit să asculte brit-pop. Căci, dacă eu vreau să-mi cumpăr o pereche de cizme și, ajuns acasă, găsesc în cutie pantofi cu toc, s-ar putea să mă supăr. Dar dacă sunt anunțat că e cu surprize, îmi asum, oftând, posibilitatea să nu fie chiar ceea ce îmi doresc.
Sunt la mijloc nu interese mari, ci decizii etice. Un alt plătitor de bilet declara că „Înțeleg atitudinea Coldplay, de integrare, dar publicul nu poate fi judecat pentru că a acționat onest”. Asta e din seria de „Eu am venit să ascult Coldplay, nu…“. Iar aceste „…“ pot fi înlocuite cu absolut orice. Pentru că atitudinea publicului a fost de respingere a lui Babasha și a ceea ce reprezintă el – manelele. Bun, pot fi de acord cu prezența lui (nu a sa, personală, să fie clar) nu a fost cea mai fericită opțiune. Dar trebuie să ne uităm și în oglindă, să ne vedem. Pentru că faptul că mi-am luat bilet nu înseamnă că eu am dreptul să impun ce și cum se cântă. Sau ce să nu se cânte. Mai ales că se presupune că ai venit de unul singur, nu tras-împins.
Iar aici ajungem la o altă problemă, o bubă mare în capul nostru colectiv, ca societate: lipsa de politețe. Pot înțelege lipsa de respect – cred că reiese limpede din rândurile de mai sus –, dar politețea nu este o calitate care să fie valorificată, ci este parte din constructul nostru social. Că momentul a fost prost ales, că organizatorii au greșit, că cei din trupă au zis „măi, ce exotic sună pentru noi băiatul ăsta“, nici nu mai contează. Germanii au numit fenomenul Kollektivschuld, vină colectivă – care derivă din responsabilitatea colectivă. Unirea în ură.
Momente penibile, dar asta e altceva
Mi se pare incredibil cum iese la iveală, ca meduzele moarte în mare, lipsa de igienizare de care dăm dovadă. Cum troglodiții preistorici (nu, nu mă refer la pasăre aici) încă sălășluiesc în noi. Între noi. Dar e și frumos să te uiți cum deodată toți sunt elitiști, vai, nu, fără manele!, fără balcanisme!, noi suntem altceva!, pe când știu foarte bine că se vor duce apoi să mănânce niște șaorma, să își pună în căști trap, turbopop sau altele. Deodată le-a puțit. Presupun că mulți ar trebui să învețe că dezvoltarea personală nu se face pe bază de cursuri, ci din interior către afară. Altfel revenim la psihologia maselor și pierderea identității personale – și nu știu câți dintre huiduitori ar vrea să recunoască asta.
Un lucru trebuie spus: indiferent de ce și cum a cântat, Babasha a dovedit curaj. Evident, oricine ar fi spus „Da“ în locul lui. Dar, mai mult decât atât, în fața unei mulțimi de 50.000 de oameni din care mare parte îl huiduia, a cântat mai departe. Și asta îl face, la cei vreo 20 de ani ai lui, foarte punk. De o mie de ori mai punk decât pop-rockerii care își manifestau superioritatea și disprețul. E ușor să te raliezi opiniei majorității. Să fii pe scenă de unul (aproape) singur nu este.
La pomul lăudat nu te duci cu sacul. La Coldplay la fel. Sau, cum spunea Plinius cel Bătrân, nu tot ce povestesc grecii trebuie să ne stârnească admirația. Dar să te duci ca să te simți superior în general e o atitudine greșită – asta dacă nu cumva ai nevoie de afirmarea propriei personalități și ai 17 ani, că atunci este mai de înțeles.
Altfel, manele au mai fost – la fel de nepotrivit – și la premiile Gopo, și la Neversea, și la Rockstadt, și la Untold. Momente penibile, dar asta e altceva. Sper să nu apară și la Enescu. La fel cum, dacă tot vorbim de diversitate, sper să apară și Bach la petreceri dubioase cu manele. Așa, ca să spargem din bariere, nu?
Inadecvarea este evidentă acum pentru toată lumea. Ipocrizia celor două tabere la fel. Coldplay (mai bine zis, organizatorii concertului) a greșit. Mă opresc aici și mă duc să ascult niște Gabi Luncă.