Nu stiu cit de obisnuita este aceasta cerinta, dar vreau sa-ti amintesti cind ai facut prima fotografie.
Ce trebuie sa stii este ca eu am fost pictor. Lucram in uleiuri, acuarele. Dar in 1980 am ajuns in Suedia si am vazut tot felul de expozitii cu lucrari ale fotografilor suedezi. Iar ce se face aici, in fotografie, este foarte diferit de ce se face in Norvegia, de unde vin eu. In Norvegia sint folosite culorile, de cele mai multe ori pastelate, se fotografiaza soarele si peisaje, in binecunoscutul stil romantic. Chiar am locuit intr-o zona foarte romantica a Norvegiei. Pentru mine asta insemna realitatea, nu aveam nevoie sa o mai vad o data pe o carte postala. Traiam in mijlocul acestei frumuseti a naturii, nu puteam sa ma mai multumesc cu un print al ei. In Suedia am vazut si expozitii ale artistilor americani, toti lucrau in alb si negru, portrete, fotografii ale vietii lor, fotografii care surprindeau ce se afla sub piele, si am simtit ca asta este ceea ce cautam. Asa ca am inceput sa fac fotografii. La inceput, nu prea stiam ce anume vreau sa fotografiez, asa ca au fost tot felul de chestii. Am incercat sa colaborez cu edituri, cu diverse publicatii. Atunci, o revista literara m-a trimis sa o fotografiez pe Astrid Lindgren si pe alti scriitori. M-a trimis sa-i fotografiez pe toti marii scriitori si, treptat, am inceput sa inteleg ca-mi place sa vorbesc, sa intilnesc oameni, sa-i fotografiez. A inceput sa ma intereseze sa vad cine sint ei, fotografiindu-i. Mi-am spus: asta e ceea ce vreau sa fac. Nu vreau sa lucrez pentru Ikea si sa pozez scaune. Vreau sa intilnesc oameni reali, in carne si oase. Nu stiam limba. E drept, norvegiana si suedeza sint oarecum inrudite, dar nu sint una si aceeasi limba. Mai mult, eu sint originar dintr-o zona rurala a Norvegiei, asa ca limba pe care o vorbeam era destul de vetusta. A trebuit sa ma apuc sa citesc literatura suedeza. Si vedeam pozele scriitorilor pe care ii citeam, iar unele erau foarte proaste si imi spuneam ca ar trebui sa-i intilnesc pentru a le face eu niste poze mai bune. Cartea aceasta (Blick/Sight – n.red.) este cu oameni in carne si oase. Am incercat sa combin punctul meu de vedere artistic cu un scop comercial, astfel incit fotografiile chiar sa poata fi folosite, de edituri spre exemplu. La inceput, lucrurile nu au mers prea grozav. Pentru ca faceam poze prea ciudate, pe care mi-era aproape imposibil sa le vind vreunei edituri. Dar celui mai mare cotidian de aici, din Suedia, i-a placut fotografiile facute de mine si a vrut sa le foloseasca. Cind au inceput sa fie publicate, ele au fost vazute de toti ceilalti scriitori, de editori. „A, dar asta e chiar o fotografie inedita a acestui scriitor.” Dupa vreo doi ani am inceput sa fiu cautat de edituri, „Hei, vrem sa faci tu fotografiile de data aceasta”. Fotografiile realizate de americani erau perfecte: lucrate in Photoshop…
Deci foarte… glossy.
Exact, foarte glossy, iar ei isi doreau ceva mai european. De fiecare data cind lucrau cu un scriitor american sau englez, spaniol sau polonez ma chemau pe mine. Asta a fost inceputul.
Presupun totusi ca fotografiatul nu a fost tocmai adevaratul motiv pentru care ai parasit Norvegia ca sa te muti in Suedia.
Eram indragostit de o fata, munceam pe santiere, eram student la Constructii. Si prietena mea, care tocmai se intorsese din Stockholm, mi-a spus: „Hai si tu in Suedia, e asa de simplu sa-ti inchiriezi un apartament, sa-ti gasesti un job”. Si am plecat la Stockholm, am renuntat la Constructii, am ajuns aici si am inceput sa lucrez in spitale. Asa am primit un apartament gratuit. Ma rog, aproape gratis, ma costa 40 de euro pe luna. Lucram in ture de noapte si atunci am intrat in contact cu aceasta cultura a fotografiei alb-negru. Prietena mea s-a intors in Norvegia, pentru ca nu i-a placut Stockholmul, dar eu am ramas. Mi-am facut prieteni. Acum vizitez Norvegia in fiecare vara, colaborez cu edituri din Norvegia, dar si din Danemarca, Germania. Pe Cartarescu, de exemplu, l-am vindut la Suhrkamp, in Germania. Lucrez acum cu toate editurile importante din Europa.
Mai devreme vorbeai de cele doua parti ale unei fotografii: cea artistica si cea comerciala. Cum poate un bun portret sa vinda o carte?
Cind am inceput sa lucrez, nu se investea deloc in promovarea prin intermediul unei fotografii. Abia in ultimii cinci din zece ani oamenii au inteles cit de importanta este imaginea unui scriitor. Acum acestea sint expuse in librarii, iar eu am facut tot posibilul sa realizez fotografii cit mai bune, cit mai originale.
Iti alegi singur modelele sau numai in colaborare cu editurile?
Sint sunat de editori. Dar am cu mine si o lista cu scriitori tot timpul. De exemplu, aflu ca Mircea Cartarescu urmeaza sa scoata o carte in Suedia. Merg la editor si ii spun ca am o serie foarte buna cu fotografii ale lui Mircea Cartarescu. „Grozav. Hai sa le vedem.” Cam asa lucrez eu. Daca un scriitor strain viziteaza Stockholmul, sint informat de edituri, eu cer o intilnire de o ora cu acesta, ne intilnim. Daca am o ora, e bine, acesta este timpul pe care il obtin cel mai des: 30 de minute pentru fotografiile editurii, 30 de minute pentru mine. De obicei, editurile cer fotografii color, dar pentru mine fac fotografii alb-negru. De aceea obisnuiesc sa car dupa mine acea camera mare, cu burduf, cu film Polaroid. De exemplu, cu Zadie Smith am o foarte buna fotografie color, in zona comerciala ceruta de editura. Dar am si portretul meu, alb-negru, o fotografie pe care o pot folosi in expozitii, in toate soiurile de intimplari artistice. Este o satisfactie pentru mine sa indeplinesc si aceste cerinte artistice. Nu ma simt un fotograf de presa, nu vreau sa fiu in aceasta ramura, sa fiu unul dintre ei.
De ce este atit de important pentru tine sa lucrezi in alb-negru?
Cred ca este nemuritor. Intr-un fel. Nu vreau sa am in fotografiile mele vara, toamna, iarna sau primavara. Nu vreau nici un fel de textura. Vreau o imagine clasica, cu un background neutru. Vreau o compozitie buna. Vreau fotografii care sa traiasca si dupa moartea mea. Daca vezi fotografiile facute la Stockholm sau la Bucuresti, nu poti sa spui aici a fost vara sau iarna. Ma intereseaza chipul, pe el il caut. Vreau sa trec dincolo de suprafata. Folosind alb-negrul, poti ajunge la sufletul femeii sau al barbatului. Cind faci fotografii color, Kodakul este cel care decide care este culoarea persoanei pe care o fotografiezi. E drept, socoteala asta merge mai ales pentru portrete, am multe fotografii color cu peisaje. Dar cind fac portrete, lucrez numai in alb-negru. Si sint cunoscut aici, in Suedia, ca fiind un fotograf in alb-negru. Daca un editor vrea alb-negru, ma suna. Daca vrea color, lucrez pe negativ, nu folosesc niciodata o camera digitala. Ok, folosesti o camera digitala si poti sa transformi fotografia color intr-una alb-negru. Dar nu e tocmai acelasi lucru. Este ca relatia dintre compact disc si vinil. O fotografa americana, Sally Man, spune ca „pixelii nu miros”. Sint intr-o camera intunecata, developez fiecare fotografie si dupa cinci minute incep sa vezi cum se creeaza imaginea. E magic. Pixelii nu iti pot oferi asta.
Am gasit pe site-ul tau: „De obicei, iau doua imagini. Una pentru mine, una pentru client. In cazul imaginii mele, imi testez limitele. Vreau sa vad cit de departe pot merge”. Ce inseamna libertatea aici, in arta fotografiei?
In primul rind, eu sint un autodidact, nu am facut niciodata o scoala de fotografie. Si vreau sa arat toti acesti „bastarzi” foto, facuti fara nici un fel de studii. Sint un fotograf self-made. Sigur, este importanta lumina care cade pe chip in timpul fotografiei. Dar vreau sa vad ce se intimpla daca ai lumina in spate. Ce se intimpla atunci cind lumina vine din spatele chipului fotografiat? Obtii o imagine mult mai sculpturala. Da imaginii o a treia dimensiune, si asta imi place.
Aici intervine ceea ce putem numi arta?
Da, asta poate fi arta. Sint ca un poet. El poate sa scrie ceva, apoi sa spuna: „E o timpenie”. Dar nu stie cu certitudine daca este bun sau prost, daca este o catastrofa sau dimpotriva. Asa fac si eu. Nu stiu niciodata cu certitudine daca este o fotografie foarte buna sau una foarte proasta. Stomacul meu sau inima mea insa pot spune: poza asta e minunata! Chiar daca lumina nu cade cum ar trebui, chiar daca totul este gresit, pentru mine poate fi cea mai buna fotografie.
Chiar daca fotografia respectiva poate parea distrusa?
Daca e distrusa, e distrusa. Dar poate fi distrusa intr-un sens bun. Nu-mi plac pozele perfecte, intotdeauna pierzi ceva daca fotografia este impecabila. Fotografii de studio lucreaza cu lumina perfecta, iar pozele lor ies atit de plictisitoare, ca pictorialele de moda. La suprafata sint dragute, dar nu au pic de suflet. Iar eu gindesc exact pe dos: intii sufletul, apoi vedem ce facem cu lumina. Ma intereseaza ce se intimpla in secunda imediat urmatoare clicului.
Inainte de a-i fotografia pe scriitori, obisnuiesti sa le citesti cartile?
Da. Si iar ne intoarcem la limba mea: sint norvegian si traiesc in Suedia. Cele doua limbi sint inrudite, iar mie imi este imposibil sa merg la scoala aici, in Suedia, si sa invat suedeza. A invata suedeza a insemnat pentru mine a incepe sa citesc carti in suedeza. Am fost mereu un cititor impatimit, de aceea am si ajuns sa lucrez cu scriitorii. Puteam sa fotografiez politicieni sau muncitori in fabrica. Mi-ar fi placut sa fac fotografii in mina, in Nordul Suediei, acolo unde sint mine de aur si diamante, sa intilnesc oameni reali. Vin dintr-o zona rurala a Norvegiei cu multi pescari, deci sint anti-intelectual, anti-academic, sint un om obisnuit. Iar asta e secretul meu: cind ii intilnesc pe toti acesti oameni, eu sint un om obisnuit, nu ma tem, vorbesc cu ei tot felul de banalitati, nu-i intreb niciodata despre cartile lor. Sint convins ca ei sint satui pina peste cap de carti, toti jurnalistii vor sa discute numai despre carti. De exemplu, pentru ca eu am un accent ciudat, multi sint curiosi sa vada de unde vin eu. Toti scriitorii sint buni ascultatori, asa ca sint pregatiti sa-mi asculte povestea.
Pastrezi legatura cu ei dupa ce sedinta foto ia sfirsit?
De exemplu, pot oricind sa ies la o bere cu scriitorii suedezi. La fel cu scriitorii romani. Claudiu Komartin, Filip Florian, Mircea Cartarescu sint prietenii mei, iar eu sint unul de-ai lor. Nu sint un fotoreporter care vine, spune „acum facem pozele”, fotografiaza si pleaca.
Iti alegi locurile in care urmeaza sa fotografiezi?
Nu vreau sa fac poze in soare, normal. Altfel, e important sa existe o compozitie frumoasa in background. Daca fotografiez un scriitor englez, vreau ca poza sa fie cit mai british. Dar nu am o idee anume. De obicei, vorbim, eu fac poze si tot asa. Optzeci de procente din sedinta foto sint discutii, douazeci – fotografii.
Ai fost prima data in Romania in 1984.
Am stat in Mamaia 14 zile. A fost groaznic de plictisitor. Mincam peste, ardei umpluti, in magazine nu era nimic, nu puteai sa intri in contact cu localnicii. Am fost atunci cu prietena mea, care voia sa stea la plaja, dar eu as fi vrut sa vad imprejurimile. Am incercat sa fac niste fotografii. Tin minte ca erau multi cai pe strazi. Si pestele era foarte bun.
„E foarte greu sa vinzi portrete”
As vrea sa-mi spui doua vorbe despre o fotografie, care mi se pare foarte neobisnuita: portretul lui Transtromer, care reprezinta de fapt umbra sa cazind pe o partitura.
Lui Transtromer ii place foarte mult muzica. Dar are un fel de paralizie: nu poate vorbi, nu-si poate folosi decit mina stinga. Si un compozitor rus a compus muzica special pentru el. De cite ori l-am vizitat, a cintat ceva pentru mine. Fotografia nu e ceea ce s-ar putea numi comerciala, dar am avut-o intr-o expozitie si am vindut-o. E foarte greu sa vinzi portrete. De ce sa tii fotografia lui, sa zicem, Nelson Mandela pe perete? Trebuie sa fie foarte importanta pentru tine. Un portret nu e o fotografie obisnuita. Transtromer este cel mai mare poet suedez si toata lumea stie cum arata si ca are o paralizie. Dar aici am niste note, umbra lui si mina lui stinga cintind la pian.
Mi-ai povestit despre fotografia facuta de Lutfi Ozkok Gabrielei Melinescu. Cum poate o fotografie sa iti schimbe viata?
Poate. Ei i-a schimbat-o. Lutfi Ozkok traia in Paris si a fotografiat toti marii scriitori. S-a indragostit de o suedeza. Si a inceput sa traduca din suedeza in turca. Editurile din Turcia i-au cerut poze cu scriitori suedezi, iar el a inceput sa fotografieze. Era foarte bun prieten cu un editor de aici, din Suedia. Dupa ce a vizitat Romania, i-a aratat acestuia o serie de fotografii cu tineri scriitori romani facute in timpul calatoriei sale. Iar acest editor a vazut fotografia Gabrielei Melinescu si a fost uluit. Atunci a plecat in Romania sa o caute. S-au indragostit. Au venit impreuna in Suedia, el a murit, ea a ramas aici. E chiar o poveste de dragoste creata in jurul unei fotografii superbe.
De cind Polaroid a anuntat ca va renunta la productia de filme, ma gindesc numai la tine. Cum e viata ta fara Polaroid?
E greu. Au incetat sa mai produca acel tip de filme, asa ca am ajuns sa lucrez pe unele de dimensiuni si mai mari. Mi-am pastrat camera, dar acum lucrez cu Kodak.
O parte dintre fotografiile realizate de Cato Lein cu scriitori romani au fost expuse in cadrul Tirgului de Carte „Bok & Bibliotek” (Goteborg, septembrie 2008)
Nota: acest interviu a fost realizat cu sprijinul
Institutului Cultural Roman din Stockholm.
Varianta audio a acestuia va fi difuzata in emisiunea
„Timpul prezent” la Radio Romania Cultural.