Selectia am facut-o eu, editura nu s-a bagat absolut deloc. Nici nu avea cum sa se bage, ca e cartea mea, nu? Ideea a fost ca in primul volum sa bag ceea ce se cheama operele de tinerete. Tot ce e acolo e terminat in jur de 32 de ani. Nu stiu daca Manualul... si Tache... sint neaparat cele mai cunoscute. Cred ca si celelalte sint cunoscute. Poate astea au avut mai mult succes. Si de critica, si de public.
Asta pentru ca au aparut intr-o alta perioada, diferita prin context de, sa zicem, Fric?
Nu neaparat din cauza asta, desi da, poate fi si asta o cauza. Tirajele inainte de ’89, cel putin la proza, erau foarte mari. Numai la Tobit am avut un tiraj de 40.000 de exemplare. La Ziua miniei, cartea de debut, am avut 8.000 de exemplare. Intr-un fel, sigur ca astea sint mai cunoscute decit Fric, care nu stiu daca a avut nici 4.000 de exemplare.
Ati debutat cu Ziua miniei, o carte pe care eu nu o stiu si e unul dintre motivele pentru care cred ca acest prim volum din Opere se adreseaza exact acelor cititori care nu cunosc primele texte ale dumneavoastra. Care a fost contextul debutului?
E foarte complicat, dar pe scurt pot sa spun. Initial, ca orice incepator, am scris proza scurta. Ma chinuiam sa scriu roman, dar dupa 20-30 de pagini imi pierdeam suflul. Nu aveam experienta necesara. Nu eram inca Breban, nici acum nu sint, evident. Am dus un volum de povestiri la Cartea Romaneasca, asta se intimpla in ’70. Au venit „tezele din iunie”, in ’71, si, chiar daca nu eram suta la suta convins ca se vor aplica ad litteram, imi dadeam seama ca, pentru debut, prozele mele nu sint bune. Asa ca mi-am retras volumul. Printr-o relatie de familie, l-am cunoscut pe Alecu Paleologu, care era redactor la Cartea Romaneasca si care mi-a zis ca e o prostie sa debutezi cu proza scurta, ca nu mai e la moda, ca mai bine sa scriu un roman. Cred ca spera ca asa sa scape de mine. Eu insa am luat in serios propunerea lui, m-am dus acasa si, dupa un an, prin ’72, i-am dat romanul. Habar nu am daca l-a citit. O data pe an ma duceam la editura si intrebam ce s-a intimplat cu cartea mea. El spunea, invariabil: „Nu e momentul, domnule Agopian”. „Bine, domnule Paleologu, nu e momentul, asta e.” Asa s-a intimplat pina prin ’77, cind Alecu Paleologu s-a pensionat. Atunci am luat dactilograma si i-am dat lui Mircea Ciobanu, pe care nu-l cunosteam personal, si care a fost extraordinar. Pe holul editurii, a deschis cartea, a citit trei pagini, a zis: „Imi place, peste o luna iti dau raspunsul”. Acum, dupa 6-7 ani de asteptare, iti dai seama ca nu mai credeam in nimic. Dar in nici o luna ma suna si imi zice: „Am citit cartea, i-am dat-o lui Marin Preda la semnat, a semnat-o si pleaca la tipar”. Asta era la sfirsitul lui ’77. Bineinteles ca ghinionul trebuia sa se tina scai de mine. Un an de zile, tipografia unde era cartea – undeva in Craiova – a sustinut ca nu are hirtie si a mai durat aproape un an jumate, de-aia a aparut in ’79, cind ar fi trebuit la inceputul lui ’78.
Era rabdarea o conditie obligatorie pentru cineva care dorea sa fie scriitor?
Sincer sa fiu, nu aveam de-ntors. Ce puteai sa faci? Adevarul e ca vreo patru ani nici nu am mai scris nimic, avind doua carti gata, una de povestiri – care oricum nu mergeau – si acest roman – care nu avea probleme, se intimpla in primul razboi mondial, nu trezea suspiciuni. Problema era alta: eu eram total necunoscut, nu veneam de la Filologie, nu trecusem pe la nici unul din cele trei cenacluri celebre, nu cunosteam pe nimeni in lumea literara, cu exceptia lui Nichita – totusi, cunosteam si eu pe cineva. Nichita m-a intrebat daca sa se bage, sa-mi puna pile, si eu i-am zis sa nu, „las-o sa vedem cum merge”. „Ai dreptate, batrine, las-o, ca apare ea pina la urma.” A aparut. Rabdarea era o chestie impusa de autoritati. Daca nu aveam rabdare, ce puteam sa fac?
Va puteati lasa de scris.
Da. Aproape patru ani nu am scris nimic. Dupa ce am depus romanul Ziua miniei, scrisesem primele doua capitole din Tache de catifea si primele trei povestiri din Manual. Ei, bine, patru ani nu m-am atins de ele. In primul rind, pentru ca ma impotmolisem eu, ca scriitor, dar ma impotmolisem si cu editura.
Spuneati mai devreme ca ati inceput cu proza scurta pentru ca simteati ca nu merge cu romanul.
Cred ca e un exercitiu bun pentru un prozator sa scrie si proza scurta. Ceea ce, uite, nu se mai intimpla acum. Astia mai tineri vor neaparat roman si nu stiu sa scrie roman. Dar nu e obligatoriu. Cunosc oameni care au inceput cu roman: Filip Florian, Cecilia Stefanescu – vorbesc de doua virfuri ale literaturii noastre – nu au scris proza scurta. Sau or fi scris, dar nu au publicat-o. Romanul e o chestie si de maturizare a autorului.
Spuneti undeva ca un scriitor da ceea ce e mai bun pina la 30 de ani.
Nu pina la 30, pina pe la 40 dai opera majora, dupa aia incepi sa scazi si fie te lasi de scris, fie incepi sa te repeti.
Interesant. Multi gindesc exact pe dos.
Am facut o statistica pe mai multi scriitori romani interbelici si postbelici si asa mi-a iesit, cu o exceptie: Sadoveanu. El si-a scris capodoperele dupa 40 de ani. Ma refer la Baltagul, Creanga de aur. Ceilalti si-au scris cartile pina in 30-33 de ani. Preda a terminat Morometii pe la 31 de ani, Barbu, cu Groapa, la fel, Petru Dumitriu, cu Cronica, la fel. Dupa? Dupa ce a mai dat Preda?
Cel mai iubit dintre paminteni?
Cel mai iubit dintre paminteni? E un roman de aventuri prost scris. Acum si Manolescu, care a luat si el o idee de la altcineva – nu de la mine, ci de la unul, Geacar, care a scris o monografie –, spune ca cea mai buna carte a lui Preda e aia de debut, Intilnirea din paminturi, iar nu Morometii, care e plina de cliseele epocii, ale realismului socialist, mascate foarte bine.
Revenind la discutia noastra: inca de la inceput ati urmarit sa plasati totul in atmosfera unei epoci… apuse? Unele personaje sint reale, dar nu in totalitate, trecutul care constituie fundalul este real, dar nu chiar.
Unele personaje sint chiar reale, atestate istoric. Dar sint foarte obscure. De exemplu, in Sara, multi nu au priceput ca jumatate din personaje sint atestate istoric. Dar ele sint obscure, au facut si lucruri ciudate, de aceea si par foarte excentrice, par inventate. Nu pot spune ca de la inceput am cautat un alt timp decit cel prezent. E adevarat ca eu nici nu sint un prozator al prezentului, chestie care tine mai mult de reportaj. Sigur, pot fi carti ale prezentului extraordinare, desi nu prea am exemple. Initial, eram ceea ce se cheama oniric, din scoala lui Tepeneag, Dimov. Eram pusti cind frecventam cenaclul onoricilor si scriam o proza scurta atemporala. Treptat, mi-am dat seama si ca cea mai simpla metoda de a ocoli cenzura este sa te muti intr-un alt timp decit cel prezent. Cenzorii, cind aveau de-a face cu un roman care se intimpla in zilele noastre de atunci, erau nu atenti, ci niste fiare! De exemplu, Manualul…, care a fost laudat, si nu de oricine, de Monica Lovinescu, la Europa Libera, pentru „atacul mascat la adresa comunismului”, a trecut de cenzura fara sa i se schimbe un cuvint. Era o doamna Stanescu, care a ris si a zis: „Foarte bine, se intimpla in timpul fanariotilor, ii dau drumul”. Deci era un avantaj sa te muti in alt timp istoric decit in cel prezent.
Era intr-adevar Manualul… gindit si ca o satira la adresa regimului?
Era si o satira, fara discutie. Toate raporturile spionului erau cu trimitere directa la Ceausescu.
In interviul recent din „Observator cultural” explicati cum romanele dumneavoastra pacaleau cenzura, tocmai pentru ca erau plasate intr-o alta epoca, dar totodata ele trebuiau sa furnizeze Europei Libere o „critica mascata la adresa epocii”.
Europa Libera era specializata in acest tip de lectura, de deconspirare, chestie care mie, personal, nu mi-a convenit niciodata. Ba chiar i-am trimis vorba Monicai Lovinescu sa nu mai spuna nimic despre mine, pentru eu mai voiam sa public si nu ma gindeam ca avea sa pice regimul. Gindeste-te ca toate emisiunile Europei Libere erau monitorizate de Securitate, se faceau liste cu cei care erau laudati pentru subversiunea lor, deveneau mai atenti cu ei, nu mai intrau in planul editorial, riscau sa nu mai apara.
Pe de alta parte, a avea o cronica facuta de Monica Lovinescu, mai ales la debut, presupun ca era o glorie si ducea, probabil, si la cresterea vinzarilor.
Pe cenzor nu-l interesa asta, ba din contra.
Dar pe un scriitor ar fi putut sa-l intereseze.
Nu eram platiti neaparat dupa cit vindeam. Exista un alt regim de incadrare. Era un prim tiraj, care putea sa mearga pina la 20.000, cind erai platit in functie de: numarul de pagini, ceea ce era o porcarie, erau grafomani care scriau cite 2.000 de pagini, si in functie de gradul de notorietate al autorului. Marin Preda nu era incadrat ca mine. Eu eram la cel mai mic tarif, Marin Preda la cel mai mare. Nu prea conta daca vindeai sau nu. Iti luai bani chiar daca nu vindeai nici un exemplar. Eu am cistigat din scris si dupa ’90. Nu mult, nu as fi putut trai din banii astia. Piata selecteaza. Sigur, o face prost: cu cit o carte este mai facila, cu atit este mai usor de citit, cu atit se vinde mai bine. Pe termen lung insa, lucrurile se cern. O carte dificila vinde 300 de exemplare, dar se asaza si, daca are noroc si intra in canon, vinde zeci de ani, chiar daca in tiraje mici. Este ceea ce am patit eu, intr-un fel. Nu pot spune ca scriu carti de succes. Dar am un numar constant de cititori si asta m-a ajutat.
Pentru ca ati amintit mai devreme de Istoria lui Manolescu. El spune o chestie in articolul despre dumneavoastra, cum ca, odata cu romanele recente, va indepartati de proza savuroasa din Tache de catifea in favoarea unei anume poeticitati.
Da, se refera la Fric.
Asta pentru ca Fric nu mai este plasat in acel trecut suculent, ci intr-un prezent mult mai… viciat?
Eram eu plictisit si am zis ca mai bine sa fac un poem decit un roman. Era un experiment, de fapt. Manolescu nu a inteles chestia asta, ca eu am experimentat si ca mi-a iesit un poem. Sigur, nu e pe gustul vostru, al generatiei tinere.
Fric a si primit la vremea respectiva Premiul ASPRO (Asociatia Scriitorilor Profesionisti din Romania) pentru experiment.
Era un experiment.
„Pot oricind sa mai scriu un Tache de catifea sau un Manualul intimplarilor, dar cui i-ar folosi?”
Cum ati experimenta astazi?
Scriu acum un roman utopic.
Asta inseamna ca nu mai avem trecut, avem viitor?
Pentru ca nu am un trecut, am inceput sa-mi fac un viitor. Nu mai experimentez nimic. E un roman. Sigur, in stilul meu, daca exista asa ceva.
Dar dramaturgie? Cum ati ajuns la teatru?
Ca orice pusti, am inceput cu poezie.
Deci nu faceti parte din acei prozatori cu un dispret profund fata de poezie si fata de cei care scriu poezie.
Nu, Doamne fereste! Visul meu a fost sa devin poet, dar nu aveam… coaie pentru asa ceva. Poti sa lasi si cuvintul asta. Eram un cititor innebunit de poezie, dar la un moment dat mi-am dat seama ca va fi imposibil sa ajung sa scriu ca Nichita, nici macar ca Marin Sorescu. M-am lasat de poezie, probabil era o exaltare a adolescentului. Cum m-am maturizat putin, m-a apucat pofta de teatru. La 18 ani, am scris prima piesa. Nu grozava, dar dupa, am tot scris teatru. Nu am mai ajuns la editura cu el pentru ca imi dadeam seama ca e chiar imposibil sa apara. Dar nu voiam sa fiu un scriitor de sertar. Aveam 20 de ani, speram sa traiesc pina la virsta pe care o am acum si am renuntat la teatru. Nu exista nici macar o singura sansa sa fii jucat vreodata in Romania socialista. Nici macar sa fii publicat. In acest prim volum, am pus doua piese scurte, mai am vreo patru. Sigur, cu inerentele stingacii ale inceputului. Cind esti tinar ai o multime de idei extraordinare, dar nu ai deloc experienta. Cind esti adult, nu mai ai nici o idee, in afara celor din tinerete, dar ai multa experienta. Si atunci ce faci? „Hai, bai, reciclez ideile vechi, ca stiu sa scriu.” Eu de-aia ma feresc. Scriu greu, sint foarte atent la ceea ce scriu, pentru ca nu am chef sa ma repet. Eu pot oricind sa mai scriu un Tache de catifea sau un Manualul intimplarilor, dar cui i-ar folosi?
De cite ori citesc ceva despre dumneavoastra, numele dumneavoastra este egalat cu: atipic, inclasificabil, intraductibil. Cum va regasiti in aceasta ecuatie?
Nu sint atipic. Am stramosii mei romani, de la Ghica si Filimon la Mateiu Caragiale si Ion Barbu. Deci nu sint atipic. Sigur, e o filiatie nu foarte vizibila. Manolescu in Istorie recunoaste ca literatura mea se trage din literatura astora.
Si nici nu este o directie foarte productiva.
Nu ca vreau acum sa fac pe nebunul. Cind am inceput sa scriu roman, eu muream dupa Camil Petrescu. Dar mi-am dat seama ca nu am inteligenta lui. Eram talentat, dar nu suficient de inteligent. Si mai era ceva: am stat si m-am gindit care e linia nedezvoltata suficient la noi. Si aceasta era linia Filimon-Ghica, deci linia colorata a literaturii noastre. Eu mor dupa Ciocoii vechi si noi. Am zis sa incerc asta, ca e un loc liber. Nu eram foarte timpit, am cautat o nisa. Ca mi-a iesit, ca nu mi-a iesit, asta-i alta poveste. Unii zic ca mi-a iesit.
Inclasificabil.
Inclasificabil. Multi spun ca sint un stilist si atunci evident ca sint inclasificabil. Nu scriu ca toata lumea. Nu scriu decit ca mine. Nu au stiut unde sa ma puna. Unde sa ma puna?
La optzecisti, de exemplu.
Pai, m-au pus. M-au luat in brate, eram prieten cu ei, dar nu a contat asta. Optzecistii scriu total diferit, nu zic mai bine sau mai prost, dar diferit.
Desi in Tache de catifea exista citeva joculete postmoderne, cu Autorul, eu-personajul, care sint mort si va spun povestea.
Auzi? Ma lasi? Habar nu aveam, nu eu, nici un optzecist habar nu avea de postmodernism. Eram ca personajul lui Moliere, faceam postmodernism si nu stiam. Asta e o gaselnita noua a lui Lefter, pe care a asezat-o pe capul optzecistilor. Ei erau textualisti. Iar eu nu aveam nici o legatura cu ei. Scrisul meu nu avea nici o legatura cu ei.
Credeti ca mai conteaza astazi ce scrie un critic sau altul despre o carte? Mai poate influenta o opinie vinzarea sau receptarea unei carti?
Am auzit ca multi colegi ai mei aproape ca au innebunit cind au vazut ca nu sint prezenti in Istoria lui Manolescu. Daca vorbim de influenta, vorbim in primul rind de orgoliul autorului. Autorul are nevoie sa-i fie alimentat orgoliul in permanenta. E un fel de cirja alimentarea orgoliului, care sa-l tina la masa de scris. Sigur, exista si cazuri in care toata lumea iti spune ca esti prost si tu scrii in continuare. Dar e clar ca o anumita categorie de cititori, foarte limitata, isi orienteaza lecturile dupa critica literara.
Cum vi se pare chestia asta cu mizele? Stiti, presupun, articolul lui Paul Cernat de anul trecut. Manolescu va trece la minori tocmai din cauza lipsei acestor mize.
E o prostie dupa parerea mea. O carte mare nu inseamna neaparat o miza mare. Hai sa dau un exemplu: care este miza in Ulise, al lui Joyce? E vorba de plimbarea unui evreu prin Dublin, care repeta in mare aventurile lui Ulise. Ce miza-i asta? Asta-i o prostie a lui Manolescu, care, influentat de Monica Lovinescu si de lupta lui impotriva regimului, a aparat intotdeauna asa-zisele romane cu miza. De exemplu, Buzura, pentru el, are miza. Miza insemnind ca incerca sa lupte cu regimul. Ca o facea cu juma de masura, cu un sfert de masura, nu conteaza. Dar lupta lui Buzura cu regimul a dat romane aproape infecte. Era curajos, dar scria atit de prost, ca-ti venea sa plingi. Manolescu acum, in Istorie, il face praf pe Buzura, dar spune: are miza. In schimb, pe mine ma lauda cit casa, dar spune „ramine minor, nu are miza”. Arta trebuie judecata pe criterii estetice, nu etice. Uita-te la Goma. A luptat, are miza mare. Citeste-i o carte, daca poti. Ca nu poate nimeni. Imi pare rau sa o spun. El chiar a fost un luptator anticomunist. Dar cartile lui nu se pot citi. Breban, de cealalta parte, nu a luptat impotriva sistemului, dar a dat cel putin doua capodopere. Eu nu am luptat, nu mi-am propus. Marin Preda avea o vorba: „Eu sint scriitor, nu sint Tudor Vladimirescu”. Eu nu fac revolutii cu cartile mele.
Deci chiar nu este posibila arta angajata?
Nu! Evident ca nu! Arata-mi tu unde exista o reusita a artei angajate. Da-mi un exemplu, daca stii! Iti spun eu, ca nu ai citit literatura sovietica, asa cum am facut-o eu! Arta are o multime de meniri, militantismul poate fi una dintre ele, dar asta nu inseamna ca se obtine arta mare.
Revenind la ecuatia de mai devreme. Ne-a ramas: intraductibil.
Da. O prostie cit casa. In momentul de fata, Fric e tradus in franceza si in discutii la Gallimard. Probabil ca nu or sa mi-o publice, ca e prea experimentala, chiar si pentru gustul lor. Un pusti de 20 si ceva de ani, neamt, care a invatat romaneste, a facut un semestru aici la Filologie, s-a indragostit de Tache de catifea, a tradus un capitol, a facut un dosar de presa si l-a trimis la nu stiu cite edituri germane. O „nebuna” din America, profesoara de literatura comparata la Universitatea din Phoenix, Arizona, a tradus Tache de catifea si a tiparit pe banii ei 300 de exemplare, le-a luat si le-a impartit studentilor ei, iar acum tine un curs despre mine. Unde sint invitat si am refuzat sa ma duc.
De ce refuzati sa mergeti in Statele Unite?
Trebuie sa zbor cu avionul cam 18 ore si nu am voie sa fumez.
Refuzati pentru o tigara?
Culmea e ca in Phoenix e si sora-mea. Pe care nu am vazut-o de zece ani.
Nu pot sa inteleg.
Eu pot. Cum sa stau 18 ore fara sa fumez? Ca sa ce?
E ceva pentru care sa renuntati la fumat?
Uita-te la Mihaela Radulescu, in afisele in care te imbie sa te gindesti la femei si sa lasi tigarile. As prefera tigara chiar si femeii.
„Devenisem specialist in explozibili”
Sinteti a treia persoana pe care o cunosc careia sa-i fi placut chimia: prima este mama, care este laborant, a doua este fostul meu coleg de banca, acum la doctorat undeva prin Olanda, si dumneavoastra. De ce chimia?
A fost o pasiune de copilarie. Aveam 12 ani, nici nu facusem chimie la scoala. Atunci l-am descoperit pe Leonid Petrescu, care scria Minuni in eprubeta si Chimistul casei. Am inceput sa invat singur, apoi la scoala. Bine, la scoala deja nu se mai punea problema orelor de chimie, ca stiam mai mult decit profesorul. Treptat mi-am dat seama ca nu a fost decit o pasiune de copilarie si adolescenta si ca nu ma intereseaza sa fac o cariera in chimie. Nu am mai invatat nimic, nu m-am mai dus la facultate si m-au exmatriculat din cauza absentelor. A fost ca un amor: doi ani esti innebunit, inca doi aprofundezi relatia, apoi incepi sa-ti dai seama ca te intereseaza altceva.
E in Tache de catifea o reteta, cu galbenusuri de ou de cuc, precipitat de sulf galben de bismut etc. Ati facut-o vreodata?
Nu, e inventata, nu are nici o legatura cu realitatea.
Care e cea mai trasnita reactie pe care ati facut-o?
In adolescenta, devenisem specialist in explozibili. Nici nu era voie, dar nu conta. Am facut o multime de substante care explodau. Cea mai trasnita cred ca a fost in anul II de facultate. La un laborator de chimie anorganica, ne-a pus sa preparam triiodura de azot. Un preparat foarte simplu, poti sa-l faci si tu daca vrei. Iei tinctura de iod si solutie de amoniac. Le amesteci si obtii un precipitat maroniu spre negru. Il filtrezi si, dupa ce-l usuci, obtii o substanta exploziva care nu poate fi controlata. Poate sa explodeze cind vrea ea, chiar si de la un pocnet din degete. Asistenta ne-a spus sa preparam asta, dar nu ne-a spus si ca este un explozibil. Eu stiam. Am filtrat-o, ne-am uitat la ea, toti colegii mei au aruncat-o la cos. Eu am pus-o pe calorifer. Aveam sase ore de laborator, patru experimental si doua de seminar. In vreo jumatate de ora s-a uscat desteapta aia de substanta si in timpul seminarului, cind era o tacere… monumentala, a explodat. Si explodeaza foarte puternic. Asistenta, care era insarcinata, prin luna a saptea sau a opta, era sa nasca de frica. A sarit cu gura pe noi.
I-am zis: „Doamna draga, ne-ati spus sa preparam o substanta si nu ne-ati spus ca este un explozibil. Eu am vrut s-o usuc, sa vad ce se poate face cu ea”.
Stefan Agopian in seria „opere”
Seria „Opere” a Editurii Polirom este coordonata de Daniel Cristea-Enache si include scriitori importanti, care au marcat si influentat decisiv istoria literaturii romane contemporane. Dupa ce mai multe generatii de cititori si comentatori le-au parcurs si evaluat cartile, acestea sint reunite in editii definitive, realizate cu maxima acuratete si prefatate de critici importanti. O cronologie bio-bibliografica si un dosar de receptare vor completa si recontextualiza operele. Au aparut deja Gabriela Adamesteanu, Opere I si Opere II, Radu Cosasu, Opere I, Emil Brumaru, Opere I si Opere II. Urmeaza sa apara Gellu Naum si George Balaita.
Autorul
Stefan Agopian (n. 1947) a debutat editorial cu romanul Ziua miniei (Cartea Romaneasca, 1979). A mai publicat: Tache de catifea (roman; Cartea Romaneasca, 1981; Polirom, 2004); Tobit (roman; Eminescu, 1983; Polirom, 2005; traducere in limba germana, Kriterion, 1989; premiul pentru proza al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti); Manualul intimplarilor (proza; Cartea Romaneasca, 1984; Humanitas, 1993, premiul Uniunii Scriitorilor); Sara (roman; Eminescu, 1987; Paideia, 1991; Polirom, 2006; premiul revistei „Amfiteatru” pentru cea mai buna scriere beletristica a anului); Insemnari din Sodoma (proza; Eminescu, 1993); Republica pe esafod (teatru; Cartea Romaneasca, 2000; premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti); Fric (proza; Polirom, 2003; premiul ASPRO pentru experiment in cadrul Tirgului International de Carte Bookarest 2004 si premiul revistei „Cuvintul” la categoria „Superlativele anului 2003”). In prezent este senior editor la „Academia Catavencu” si colaboreaza la revista „B-24-FUN”.