De obicei, gradinile sint concepute fie pentru roadele pe care ni le dau (fructe, verdeturi, ierburi aromate), fie pentru incintarea privirii (flori, arbori, tufe). Cind a inceput Il Giardino Armonico sa isi faca simtit parfumul in lumea muzicala?
Originile sint destul de indepartate. Nucleul initial dateaza din 1985. Eram doar trei muzicieni, un trio format dintr-un blockflote (instrumentul meu), un clavecin si un violoncel. Imediat ni s-a alaturat Luca Bianca la theorba si la lauta. Asa, incetul cu incetul, Il Giardino Armonico a crescut. Activitatea cu adevarat importanta incepe in jurul anului 1990. La baza, ideea era de a avea un grup cu mai mult sau mai putin aceeasi muzicieni, pentru a dezvolta un limbaj si o idee interpretativa comune.
Pirotehnie, cascade de sunete, extravaganta – cam asta asteptam de la un ansamblu de muzica baroca. In schimb, dvs. si Il Giardino Armonico ne-ati propus la Bucuresti o serie de piese interiorizate, meditative…
Programul a fost gindit in jurul a doua piese vocale: Il Pianto della Madonna de Claudio Monteverdi si Il Pianto di Maria de Giovanni Battista Ferrandini, un compozitor destul de putin cunoscut astazi, dar care a scris aceasta muzica de mare valoare, mult timp atribuita lui Handel. In realitate, nu-i apartine lui, ci acestui Ferrandini. Cred ca a fost o surpriza pentru multi din public. Compozitia este foarte interesanta. In jurul acestor doi piloni am concentrat lucrari instrumentale unite de acelasi specific. Cele mai cunoscute sint, probabil, Sonata si Simfonia Al Santo Sepolcro de Vivaldi, doua adagii si o fuga. Ambele au acest titlu putin enigmatic, care completeaza tema Patimilor, traite si vazute cu ochii si prin sufletul Fecioarei Maria.
Aceasta tema, a Sfintului Mormint, a fost una dintre preferatele compozitorilor din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea?
Cu siguranta. Pentru un compozitor, apropierea de un asemenea subiect oferea solutii foarte interesante din punctul de vedere al scriiturii muzicale. Atit Il Pianto della Maria, cit si compozitia lui Monteverdi sint piese foarte dramatice, contrastante. Se poate spune chiar ca, daca ar fi avut un text profan, lucrarea lui Ferrandini ar putea fi o scena dintr-o opera. Pentru un compozitor, din perspectiva dramatica, tema este foarte stimulanta.
As spune ca muzica baroca, fie ea italiana, franceza, germana sau engleza, e una dintre cele mai usoare cai pentru a apropia de genul clasic un public poate mai putin obisnuit, mai ales tineri. Aceasta fascinatie pe care o exercita are de-a face cu mai mult decit dinamismul, viteza, spectaculosul imediat?
In mod cert. Muzica baroca prezinta cele mai diverse aspecte, de la cele… superficiale, imediate, pina la cele cerebrale, investigative. Probabil ca tocmai aceasta bogatie de aspecte atrage publicuri diverse. Sa ne gindim, in plus, la muzica lui Vivaldi, care este foarte atractiva si ca durata. Un concert de Vivaldi dureaza 10-12 minute, ceea ce il apropie foarte mult de ritmurile moderne.
Da senzatia unei foarte mari libertati aceasta muzica. Va ofera luxul improvizatiei?
Absolut. Acest fapt e evident in basul continuu, adica in acompaniamentul bazat doar pe linia indicata, in care armoniile tin de modul propriu al interpretului. Chiar si instrumentul protagonist, vioara sau flautul, in anumite adagii, are posibilitatea de a se juca, de a glisa in functie de notatie. Aspectul acesta e fascinant intr-adevar si este foarte stimulativ pentru interpretul de azi.
Eu, personal, cind aud numele IL GIARDINO ARMONICO, ma gindesc imediat la un cos in care, exact ca in tablourile lui Arcimboldo, se amesteca forme, gusturi, specii si, mai ales, sonoritati diverse, dar bine proportionate. Cum alegeti repertoriul pentru a va pastra prospetimea ca grup?
Sint mai multe modalitati. Evident ca tinem cont, in primul rind, de valoarea muzicala. Apoi, citeodata, se intimpla ca in spatele unei lucrari aparent nu foarte interesante, printr-o munca de talmacire a culorilor si dinamicilor, asa cum spuneti dvs., sa descoperi bogatii nebanuite. Asta este tipic muzicii italiene de secol XVIII, in care partea nescrisa, inexistenta in partitura, este enorma, spre deosebire de muzica germana. Daca ne gindim la Bach, totul este scris, mai putin dinamica. In creatia italiana, muzica este adesea stenografica. Aici intra in scena interpretul, iar asta este partea cea mai incitanta pentru creativitatea unui grup asa cum este Il Giardino Armonico.
Si cum faceti, cind vine vorba de hit-uri, cum ar fi Anotimpurile lui Vivaldi, sa gasiti o cale noua, personala, poate chiar nemaiauzita pina atunci?
Imi puneti o intrebare la care nu m-am mai gindit. Originalitatea nu trebuie cautata cu orice pret. Ati amintit de Anotimpuri. Noi le-am cintat mult in anii 1995, 1996 si 1997, ani in care a fost disponibila si inregistrarea noastra. Atunci a fost vorba, intr-adevar, de o noutate, de o lectura diferita. Cu siguranta insa, nu ne spunem niciodata: “Hai sa facem ceva neaparat original!”. Pur si simplu, aceste lucruri se nasc din munca sustinuta, inclusiv pe lucrari mai putin cunoscute. Aceeasi abordare s-a facut simtita si in Anotimpuri, iar rezultatul, asa cum spuneti, a fost intr-adevar original. Din pacate, aud azi in muzica baroca interpretari care sint originale in mod fortat si care nu se potrivesc neaparat compozitiilor…
…variante din ce in ce mai rapide, poate mai spectaculoase decit ar trebui sa fie…
Exact. Trebuie sa existe un motiv, o justificare, o necesitate profunda. A face lucrurile diferit doar de dragul varietatii si fara sa stii de ce e total inutil.
Aveti o colaborare speciala cu Cecilia Bartoli, innoita in aceasta toamna cu lansarea unui dublu album, Sacrificium. Ati obtinut impreuna un premiu Grammy, cu 10 ani in urma, pentru albumul Vivaldi. Cum s-a dezvoltat aceasta colaborare atit de plina de energie?
Proiectul Vivaldi de acum 10 ani a fost ideea Ceciliei Bartoli. Ea a ales ariile, ea a conceput identitatea acestui album si a concertelor care i-au urmat. Nici macar nu a fost vorba de foarte multe discutii. Ne-am inteles aproape instantaneu. E o cintareata italiana care se apropie cu mult dramatism de aceasta muzica. Si vocea ei e plina de culori, de pianissimi. A fost un schimb de sensibilitati foarte fructuos. Dupa acel disc si dupa concertele adiacente, nu am mai lucrat pina anul acesta, cind ne-am reintilnit. A fost ca si cind timpul nici nu ar fi trecut. Am facut acest album nou, Sacrificium, axat pe repertoriul marilor castrati din Settecento…
…acesta este sacrificiul!
Exact! Cred ca a iesit mai bine chiar decit Vivaldi.
Chiar asa?
Asa as spune. Evolutia noastra este vizibila in toate sensurile, inclusiv cel uman. Reintilnirea a fost foarte interesanta. Miine vom fi la Napoli, pentru a prezenta acest CD, la Caserta, in celebrul palat regal.
Va e usor sa treceti in planul doi cind intilniti celebritati ca Bartoli si sa va transformati in acompaniatori?
Cred ca da. Depinde de intentii. In muzica vocala, partea cea mai importanta ii revine solistului. Cu toate acestea, si la Vivaldi, si la Sacrificium, Il Giardino Armonico reprezinta mai mult decit niste acompaniatori. E ca un joc de ping pong, daca imi este permisa comparatia. Orchestra e in plan secund, acompaniaza de multe ori, dar nu e un acompaniator pasiv. Cred ca exact asta si-a dorit si Cecilia atunci cind a apelat la noi, ceea ce ne bucura mult.
Cind ascult arii precum Agitata da due venti din Griselda sau Zeffiretti che sussurate din Farnace, scriitura muzicala pare perfecta, aproape ca o sculptura de marmura care nu ar putea fi altfel decit… asa. Ce ii confera barocului muzical aceasta dimensiune impecabila?
Eu as spune ca, din contra, in interpretare nimic nu este perfect. Ati citat doua arii. De ce nu va ginditi ca ar putea fi cintate chiar si mai bine de atit? Fascinatia interpretarii muzicale e aceea de a se putea regenera, de a gasi mereu ceva nou sau diferit, mai bun sau mai rau! Asta mentine vie creativitatea muzicienilor si a interpretilor. Perfecta nu cred ca este decit muzica scrisa. Clavecinul bine temperat de Bach e perfect. Interpretarea chiar nu ar trebui sa fie. Tocmai asta e frumusetea. Am terminat un concert, sint satisfacut, miine incerc din nou, poate schimb ceva. Asta ne pastreaza spiritul ductil. Altfel, e un drum lent spre moartea creativa… Pe de alta parte, cred ca este si o caracteristica a muzicii italiene. Creatia din Settecento, dar si din Ottocento, se foloseste de mijloace variate, dar foarte simple, foarte directe. Perfecte, asa cum spuneti, intr-un anumit sens. E, intrucitva, opusul muzicii germane, in care formulele sint foarte complexe. E suficient sa ne gindim la Bach, care ajunge la un nivel maxim, folosind solutii mai cerebrale. Muzica italiana, de multe ori prin doar doua terte, cu o miscare extrem de simpla, cu o linie melodica ghicita, obtine un efect de mare emotie. Perfect, se poate spune.
Putem popula gradina noastra cu pasari, altfel spus cu instrumentele muzicale. Cum intrati in posesia instrumentelor vechi, le imprumutati din muzee sau chiar le cumparati?
Traim intr-o epoca in care instrumentele antice sint copiate. Exista multi fabricanti moderni de instrumente de suflat, dar si de coarde, chiar daca, in cazul acestora, muzicienii prefera sa cinte pe cele originale, de la 1700. Calitatea lor nu poate fi egalata sau depasita. In ceea ce priveste instrumentele de suflat, azi nivelul e foarte inalt si se poate face performanta. Acum 30-40 de ani a fost momentul in care a inceput acest proces de reproducere si s-a mers in paralel cu instrumente originale. Azi, ele sint din ce in ce mai rare. Va dau exemplul meu. Un blockflote vechi e greu de folosit, pentru ca poate sa nu fie intr-o conditie perfecta. Instrumentele sint foarte delicate.
Pe linga trecut si legenda, ambele inchise in lemnul unui instrument de epoca, ce il diferentiaza pe acesta de unul contemporan, bine executat?
Greu de spus… Un instrument de suflat sufera variatii destul de importante din momentul in care a fost fabricat si pina azi. In grupul nostru avem un fagotist care cinta numai pe instrumente originale, de secol XVIII. Are foarte multe…
Si cum le gaseste?
E un cautator! Sigur ca imi arata diferentele intre unul si altul. Instrumentele antice au un suflet. Fiecare e ca o persoana cu trasaturi care mai de care mai diferite. Copiile de azi sint toate la fel, mai mult sau mai putin. Instrumentele au acelasi sunet. Poate mai bun, din punctul de vedere al eficientei, dar parca lipseste ceva. Nu stiu daca e patina timpului sau vreun secret al fabricantilor din Settecento, care nu aveau masinariile atit de perfectionate si de precise de care dispunem noi. Pe atunci, fabricarea unui instrument se baza pe gest. Tehnic, e adevarat, dar un gest al miinii, pina la urma. Rezultatul tehnologiilor de azi e, cam peste tot, acelasi.
Pare absolut enorm acest patrimoniu al barocului muzical. Mai sint inca lucruri de descoperit?
As spune ca da, cu o mentiune insa. Nu toate sint compozitii de re-descoperit, pentru ca nu apartin neaparat acestui patrimoniu al muzicii de… consum. Ginditi-va ca exista si atunci muzica de consum, dar la un nivel extrem de elevat. In opera, in mod cert, mai sint sute de creatii care asteapta sa fie cunoscute. Mai sint si in muzica instrumentala. Cu cit mergem mai in urma, spre secolul al XVII-lea, cu atit sint mai multe de descoperit. Pe de alta parte, mai sint de gasit chei noi de interpretare si pentru muzica pe care o cunoastem deja. Ma gindesc tot la creatia din Seicento, unde partea nescrisa in partitura e foarte cuprinzatoare, deci trebuie gasite solutii cit mai variate pentru a o interpreta.
Giovanni Antonini
» Dirijor si flautist, conduce ansamblul baroc Il Giardino Armonico
din 1989.
» Este membru fondator al ansamblului, alaturi de care a aparut ca dirijor, solist la flaut si flaut oblic baroc.
» A obtinut Premiul Grammy in anul 2000 ca dirijor pe inregistrarea pe CD Vivaldi Album, realizat impreuna cu Cecilia Bartoli pentru Decca.
» Colaboreaza frecvent cu Kammerorchester Basel, alaturi de care a intreprins numeroase turnee si a realizat inregistrari.
» In ianuarie 2004 si decembrie 2005, la invitatia lui Sir Simon Rattle, Giovanni Antonini a dirijat Berliner Philharmoniker si a cintat alaturi de ansamblu ca solist, cu lucrari din perioada baroca si clasica.
» In octombrie 2006 a dirijat Ascanio in Alba de Mozart la Teatro La Scala din Milano, unde s-a intors pentru a dirija Nunta lui Figaro de Mozart si Alcina de Handel.
“Nu e vreo dezonoare sa interpretezi Concertele Brandenburgice”
Un grup de muzica baroca poate face o mare cariera tinindu-se departe de marile hit-uri, cum ar fi Anotimpurile, despre care vorbeam mai devreme?
Cred ca da, insa ar trebui sa vedem ce inseamna “o mare cariera”. Muzica baroca are mult succes, dar ramine o nisa. Noi, la un moment dat, am decis sa nu mai cintam Anotimpurile, nu pentru ca nu ne placeau, ci pentru ca simteam ca nu mai avem nimic nou sau diferit de spus. Pina acum ne-a iesit, am reusit sa raminem la acelasi nivel, propunind publicului lucruri diferite. Raspunsul la intrebarea dvs. este: da. E nevoie insa de alte lucruri de facut, in locul hit-urilor. Si chiar si acestea se pot cinta fara probleme. Nu e, in nici un caz, vreo dezonoare sau vreo neplacere sa interpretezi Concertele Brandenburgice!
Vivaldi, mai ales, Bach, Haendel, Telemann, Lully… Exista compozitori, poate mai putin cunoscuti, pe care Il Giardino Armonico ar vrea sa ii aduca in prim-plan?
Mai degraba aspecte putin cunoscute ale unor compozitori. L-ati amintit pe Telemann, un autor foarte interesant, care nici pina azi nu a fost inteles cu totul. S-ar putea sa merg prea departe, dar zic ca si in muzica lui Haydn (un compozitor arhicunoscut) sint aspecte care trebuie redescoperite, mai ales in simfoniile asa-numite Sturm und Drang, perioada de mijloc. Au ramas lucruri de demonstrat chiar si in aceste piese celebrissime, ceea ce mi se pare mai interesant decit sa gasesti partituri inedite. Sint lumini noi pe care le putem proiecta pe un repertoriu deja cunoscut.
Si in opera?
Anul viitor vom face pentru prima data o opera de Vivaldi, Ottone in villa, iar eu as vrea sa ne apropiem de Rossini cu instrumente originale. S-au facut deja Beethoven, Schubert, cam tot secolul al XIX-lea…
…si Bellini…
Da, corect. Cu el a inceput re-explorarea secolului al XIX-lea italian. De altfel, de Bellini s-a apropiat un alt grup italian. Poate ca si Il Giardino Armonico are ceva nou de spus in aceasta zona. E important sa gasim cintaretii si e provocator sa reconstituim suflul antic, sonoritatile, spiritul. Pentru mine, Rossini reprezinta cea mai… italiana muzica, si in bine, si in rau. Un grup italian poate face diferenta.
Exista concurenta printre grupurile de muzica baroca?
As spune ca nu. E inca loc pentru toti. Sigur, stim si ascultam ce fac ansamblurile “concurente”. In Italia avem 3-4 grupuri cunoscute si cu o identitate foarte puternica. Nu simt o competitie.
Am vorbit in tot acest interviu despre o… gradina. Ne putem gindi la o gradina engleza, romantica, libera, un pic salbatica, sau la una franceza, ordonata si geometrica la maximum, sau la una spaniola, amintind de sinuozitatile si de exotismul maur. Ne putem gindi, nu in cele din urma, la o gradina italiana, careia ii lipsesc florile, dar care are din belsug jocuri de apa, clar-obscur, iluzie si fantezie. Cum este insa o gradina armonica?
Ar fi greu sa ne definim in acest sens… Ati spus-o foarte frumos dvs.: iluzie, joc, teatralitate. Barocul e sinonim cu teatrul. Noi sintem, in principal, un grup instrumental, ca atare cautam contrastul, culoarea, tot ceea ce concura spre aceasta impresie de teatral intr-o compozitie instrumentala.