Suplimentul de culturaœ publica in avanpremiera un fragment din romanul Sotia presedintelui de Curtis Sittenfeld, aflat in curs de aparitie in colectia Biblioteca Poliromœ a Editurii Polirom, in traducerea lui Vali Florescu.
“ Fragment “
Tu cum te-ai simti daca ai fi omorit pe cineva? Si daca erai o fata de saptesprezece ani, iar persoana pe care ai omorit-o era chiar baiatul pe care credeai ca-l iubesti? Sigur ca as fi preferat sa fi murit eu. Sigur ca m-am gindit sa ma sinucid. Sigur ca am crezut ca n-o sa mai cunosc niciodata linistea sufleteasca si fericirea, ca n-o sa pot fi iertata niciodata si n-ar trebui sa fiu iertata niciodata.Sigur ca da.
Sa deschid cochilia stridiei durerea e infioratoare. Ideea ca am facut asta ma innebuneste si totusi abia daca am puterea sa ma gindesc la amanunte. Au fost atit de multe clipe cumplite, cit pentru o viata intreaga, ceea ce nu-i acelasi lucru cu o viata cumplita. Dar sigur, sigur, clipele acelea, imediat dupa accident, au fost cele mai ingrozitoare.
Daca as spune azi ca nu e zi fara sa ma gindesc la acel accident si la Andrew, ar fi deopotriva adevarat si neadevarat. Uneori trec zile intregi fara ca numele lui sa rasara pe buzele si in mintea mea, cind nu imi mai amintesc cum se indeparteaza de mine in echipamentul lui de fotbal, cu casca sub brat. Si totusi, in tot acest timp, accidentul continua sa traiasca in mine. Imi curge prin vene, imi bate impreuna cu inima, e pielea si parul meu, sint plaminii si ficatul meu. Andrew a murit, eu i-am provocat moartea si apoi, ca o iubita, l-am adapostit inauntrul meu.
La inceput, in noaptea aia de la spital, parintii mei n-au inteles ca e vina mea. Au crezut ca vina e si de-o parte, si de alta. Au ajuns cind doctorul tocmai imi infasa incheietura stinga intr-un bandaj de culoarea chitului, care parea jenant prin lipsa lui de insemnatate si era mai putin o rana adevarata si mai mult un strigat de ajutor catre ceilalti. Mi s-au facut, de asemenea, si douazeci si cinci de miligrame de Librium, mi s-a pus un bandaj pe timpla stinga si o asistenta mi-a tamponat taieturile de pe brate si picioare cu o alifie galbena, transparenta.
Eu am fost cea care le-a spus parintilor mei ca acolo existase un stop si ca Andrew avusese prioritate. Mama si tata erau in aceleasi haine in care ii lasasem cu o ora in urma, cind plecasem de acasa tata intr-o camasa in dungi bagata in pantaloni, mama cu o rochie cambrata, cu cordon, si m-am gindit cum i-am facut eu sa goneasca de la jocul lor de carti si cum, in urma cu atit de putin timp, ma aflasem linga ei. Ritmul de derulare a evenimentelor parea bizar si bulversant: toate se petrecusera mult prea repede.
Cind un ofiter de politie ne-a confirmat, in sala de asteptare pustie, ca Andrew murise, mamei i s-a taiat respiratia, tata i-a apucat mina si nici unul dintre noi n-a zis nici un cuvint. Politistul mi-a pus citeva intrebari despre accident, inclusiv cit de repede conduceam (nu avusesem viteza), dupa care a discutat intre patru ochi cu tata. Inca mai vorbeau cind au sosit domnul si doamna Imhof, care au fost condusi in alta parte. Gemetele mamei lui se auzeau pe tot holul. Tata a terminat de discutat cu politistul si a zis:
Dorothy, o luam acasa.
Oare n-ar trebui sa vorbeasca cu parintii lui? a intrebat mama.
Deocamdata lasa-i, a zis tata.
In parcare am vazut ca ai mei imprumutasera furgoneta familiei Janaszewski. Am pornit spre casa in tacere (oare ce-or fi gindit ei in timpul acelui drum?) si, odata ajunsi pe Amity Lane, tata ne-a lasat pe mine si pe mama in fata casei si a traversat drumul cu masina, ca sa o inapoieze, impreuna cu cheile. Bunica iesise deja pe veranda din fata lucru cu totul neobisnuit, caci rareori se ridica atunci cind veneai acasa, unde o gaseai citind pe canapeaua din sufragerie si a zis:
Slava Domnului ca esti teafara!
Mama a spus atunci, pe un ton mai taios decit o auzisem vreodata:
Emilie, trebuie sa intram in casa.
Bunica a venit in urma noastra.
Inteleg ca masina e facuta praf?
Am vazut-o cu coada ochiului pe mama cum clatina din cap: Nu intreba. Apoi am vazut ca doamna Falke inca mai era acolo, statea la masa de joc si fuma. A zis:
Alice, ne-ai tinut ca pe ace. Spune-ne, ce-ai patit la mina?
Atunci mama a intervenit:
Du-te sus, Alice.
Cind am parasit incaperea, nici macar nu m-am uitat la bunica sau la doamna Falke. Ma oprisem din plins dupa ce asistenta imi daduse Librium, dar inca ma mai ustura gitul, aveam ochii rosii de atita frecat si obrajii umflati. Peste zeci de ani am avut o prietena pe nume Jessica, mult mai tinara decit mine, si ei i-am spus odata despre noaptea in care am lovit masina lui Andrew Imhof. Nu am discutat aproape niciodata, cu nimeni, despre asta, dar Jessica si cu mine eram foarte apropiate si era in jurul datei cind se intimplase accidentul, o perioada foarte dificila in fiecare an. Jessicai nu i-a venit sa creada ca am venit acasa de la spital, ca m-am dus direct la mine in dormitor si ca parintii si bunica m-au lasat singura. Dar pe atunci lucrurile erau mult diferite, se vorbea infinit mai putin decit azi despre ce simti si, fireste, eram complet nepregatiti pentru asa ceva. Nu era genul de tragedie pentru care sa existe un scenariu prestabilit.
Am intrat in camera fara sa aprind luminile, mi-am dat jos pantofii si m-am bagat in asternut cu fusta si bluza pe mine (jacheta tricotata n-am mai vazut-o niciodata probabil ca o uitasem in masina). Era ceva imposibil. Eu provocasem moartea unei persoane? Iar persoana a carei moarte o provocasem era Andrew? Andrew Imhof era mort din cauza mea? Existau lucruri pentru care imi faceam griji: lucrarile de la scoala, incordarea din relatia cu bunica mea si uneori, cind imi aminteam, Hrusciov, care putea sa bombardeze Statele Unite. Dar asta? Era ceva imposibil in toate felurile imaginabile.
Si m-am gindit: Andrew. Zimbetul si genele lui, ochii lui caprui, gambele lui bronzate, capul meu lipit de pieptul lui la balul absolventilor de primavara trecuta… Ma placuse dintotdeauna, n-o ascunsese niciodata anii cu Dena nu contasera, mi-am zis eu, asa ca de ce ma prefacusem oare ca au contat? si simtisem ca ma apreciaza. Oamenii te apreciaza sau nu, fara sa fie nevoie sa te cunoasca. Sa te cunoasca poate insemna ca iti stiu numele, strada pe care stai sau meseria tatalui tau. Sa te aprecieze inseamna sa inteleaga ca gindesti cu capul tau, sa li se para amuzante sau infioratoare aceleasi lucruri care ti se par si tie, sa-si aminteasca lucrurile pe care le-ai zis luni sau, poate, ani de zile dupa ce le-ai zis. Andrew fusese intotdeauna amabil cu mine si ma bagase mereu in seama. Cine altcineva, in afara familiei mele apropiate, imi mai era atit de sincer devotat?
Si atunci de ce asteptasem atunci cind Andrew imi oferise atentia si afectiunea lui inca din copilarie, mult inainte ca Dena sa si-l adjudece? De ce il tinusem la distanta? Si chiar il tinusem la distanta o stiu acum si o stiam si in timp ce o faceam. Fusesem pasiva si ambivalenta. Imi imaginasem ca avem la dispozitie tot timpul din lume. Apoi m-am gindit ca daca ar fi devenit prietenul meu mai devreme, ne-am fi dus la petrecere impreuna si n-as fi condus singura.
Partea tulburatoare, partea innebunitoare, era dubla nenorocire. Si daca Andrew ar fi fost omorit intr-un accident de masina in care nu eram implicata, pentru mine tot ar fi fost o pierdere devastatoare. Sau daca as fi lovit masina unui necunoscut, iar persoana respectiva ar fi murit, tot o tragedie ar fi fost. Insa amindoua… amindoua la un loc erau insuportabile. El nu mai era linga mine si eu provocasem asta. In viata mea de acum, cam o data, de doua ori pe an gasesc in cite un ziar sau o revista relatari ale unor nenorociri cu coincidente similare: doi frati mor pe acelasi drum, in aceeasi seara, in accidente de motocicleta diferite, sau un sot si o sotie, fiecare in masina lui, se ciocnesc frontal. Ce ciudat e tonul acestor articole, ce interesant si improbabil. Ce sanse sint sa se intimple asa ceva? Mie aceste povesti nu mi se par nici interesante, nici improbabile.
N-am fost la inmormintarea lui nici eu si nici parintii mei. Nu am mers la scoala o saptamina, dupa care am revenit si foarte putina lume mi-a adresat vreun cuvint, amabil sau rautacios. Pe prima pagina din The Riley Citizen a aparut un articol despre moartea lui Andrew, insa in momentul acela eu n-am stiut parintii mei au avut grija sa nu-mi cada sub ochi si au trecut multi ani pina cind am fost indemnata de forte exterioare sa-l citesc. La scoala nu s-a spus nimic despre asta, nici macar in absenta mea, desi in primavara urmatoare, dupa ce-am terminat liceul, am aflat ca albumul de absolvire ii fusese dedicat lui Andrew. Insa si aici a fost amintit destul de laconic, doar pe o pagina unde scria IN MEMORIAM, cu o fotografie, numele si anii intre care a trait: ANDREW CHRISTOPHER IMHOF, 1946-1963. Doamna Schaub, profesoara mea de engleza dintr-a zecea, mi-a inminat un cartonas si o copie a sonetului lui Shakespeare care incepe cu That time of year thou mayest in me behold/ When yellow leaves, or none, or few, do hang si n-am fost sigura ce vrea sa inteleg din el. Am reusit doar sa-mi arunc rapid ochii peste cartonas si am citit cuvintele o perioada foarte grea pentru tine, scrise cu caligrafia albastra si inflorita a doamnei Schaub, aceeasi cu care isi notase aprecierile la lucrarile mele despre Beowulf si Povestirile din Canterbury. Asta imi doream: sa fiu tratata ca o eleva obisnuita, sa fiu obisnuita nu bunavointa asta exagerata, privirile furise si curioase ale colegilor sau adversitatea lor fatisa, desi destul de rara. A doua zi dupa ce-am revenit la scoala, am trecut pe hol pe linga Karl Ciesla, un fost coleg de fotbal al lui Andrew, care a murmurat in urma mea: Exista un motiv pentru care fetelor n-ar trebui sa li se dea carnet de sofer
Insa in general exista o anumita aura in jurul meu si o stiam: un abur uimit si rusinat, care ma facea deopotriva demna de mila si inabordabila. Cred ca asta e motivul pentru care nimeni, in afara de Karl, nu si-a exprimat furia in fata mea, desi unele persoane erau evident furioase pe mine. Si apoi aveam la activ ani numerosi in care fusesem o fata buna, un lung trecut de amabilitate fata de ceilalti. O singura data in decursul acelei saptamini, cind tocmai eram la masa din bucatarie si incercam sa maninc un sendvis cu ton pe care mi-l pregatise mama pentru prinz, incremenisem in scaun, panicata de un gind inspaimintator: daca lumea banuia ca am facut-o intentionat? Ca, dintr-un motiv nebunesc, vrusesem sa-l tin doar pentru mine sau ca-mi daduse papucii si voiam sa ma razbun? Dar nimeni nu parea sa creada asa ceva sau cel putin nu m-a acuzat nimeni la urma urmei, intre mine si Andrew nu existase nici o legatura in afara faptului ca eram colegi de clasa.
Vorbesc serios: nimeni nu mi-a zis nimic si nimeni nu mi-a sugerat sa merg la un psihiatru, nici macar bunica mea, care citea Freud si Jung. Duminica dimineata, a doua zi dupa accident, mama imi batuse in usa si-mi spusese:
Tata zice ca poti sa nu vii azi la biserica, dar o sa ma rog impreuna cu tine pentru Andrew.
Am lasat-o sa spuna rugaciunea (ma durea rana de la cot cind indoiam bratul), dar faptul ca n-am simtit nici o alinare a fost pentru mine primul semn ca incepeam sa-mi pierd credinta in Dumnezeu. In seara urmatoare, adica luni, tata a intrat in camera mea si a zis:
M-am dus sa vorbesc cu domnul Imhof si se pare ca nu vei fi acuzata de nimic: nici de ei, nici de stat. Domnul Imhof e un om de omenie si avem mare noroc.
Eram asezata la birou, iar tata m-a batut cu gravitate pe umar. Insa in loc sa-i fiu recunoscatoare pentru veste, am fost uimita sa aflu ca ar fi fost posibil sa ajung la inchisoare. Atit de bulversata fusesem de toata povestea, ca nici macar nu-mi trecuse prin minte asa ceva.
A fost cam tot ce-au spus ai mei despre accident. Se pare ca se incheiase o intelegere tacita intre toti cei din Riley, inclusiv membrii familiei mele: ca era mai bine sa nu se vorbeasca deloc despre asta.
AUTOAREA
Elizabeth Curtis Sittenfeld s-a nascut in 1975 in Cincinnati, Ohio, a studiat la Stanford University, unde a urmat cursuri de Creative Writing, si a intrat treptat in atentia unor reviste literare, cistigind diverse premii pentru literatura. A facut cariera in jurnalism, scriind pentru publicatii de prestigiu, precum People Weekly, The New York Times sau The Washington Post. O prezenta inedita in literatura americana contemporana, Curtis Sittenfeld a captat atentia criticilor cu romanul ei de debut, Prep, ales de The New York Times printre cele mai bune zece carti ale anului 2005. Aceeasi carte ii aduce autoarei nominalizarea la Orange Prize si atrage dupa sine semnarea unui contract cu studiourile Paramount Pictures. In vara anului 2006, Curtis Sittenfeld publica un al doilea roman de succes, Man of My Dreams (Barbatul visurilor mele), care, alaturi de Prep, este tradus in peste douazeci si cinci de limbi. Comparata de critica literara cu Sylvia Plath si J.D. Salinger, Curtis Sittenfeld este o voce proaspata a literaturii americane, cu un timbru propriu si bine definit. Romanul Prep a aparut si in limba romana la Editura Polirom, in anul 2009.
CARTEA
Romanul Sotia presedintelui (American Wife), aparut in Statele Unite in 2008, are ca personaj principal o celebra prima doamna a Americii. Din clipa in care sotul ei devine presedinte (ca reprezentant al Partidului Republican, in opozitie cu propriile ei vederi democrate), Alice Blackwell este pusa intr-o pozitie la care nu s-ar fi gindit sa aspire, una care ii confera putere, influenta, privilegii si responsabilitate.
Sotia presedintelui este considerat unul dintre cele mai indraznete, documentate si subtile romane ale momentului. El este, in egala masura, o istorie inspirata din realitate, cum o dovedesc referintele la atacurile teroriste de la World Trade Center si la razboiul purtat de Statele Unite intr-o tara indepartata, si o relatare calda, umana, dintr-o perspectiva domestica, despre cea mai puternica pereche din lume: presedintele S.U.A. si prima doamna a Americii.