Spuneati despre Zaira ca este o carte care atinge sufletul oamenilor. Cartea a fost bine primita in spatiul german, acum a aparut si in romaneste. Credeti ca se suprapune si peste asteptarile unui public latin, sa-i spunem?
Sint convins. Eu fac literatura de limba germana, dar cu un suflu latin – putem sa il chemam latin, est-european, mediteran, cum vrem noi. Cred ca cititorul roman va simti acest suflu, nu structura germana. In plus, traducerea doamnei Mariana Barbulescu este atit de buna, incit cred ca depaseste si ea, daca nu as fi depasit eu prin acest suflu, diferentele intre cele doua culturi. In plus, nici in continut nu este o literatura germana despre care sintem obisnuiti sa credem ca este stricta, lipsita de senzualitate, putin anosta. Si in continut are o tinuta est-europeana, are povesti, o poveste urmeaza din alta, imagini forte, metafore, drama, tot ceea ce dorim. Chiar si in tesatura ei cred ca are un spirit latin si acest lucru se simte. Eu latinizez intr-un fel literatura germana, o trag pe un calapod care nu-i este germanic celei din urma. Deschid ferestrele si usile si trimit praful afara din aceasta incapere inchisa, oarecum statuta.
E latinizat atit din punct de vedere al scriiturii, cit si al personajelor…
Exact. Si al scenelor, al modului meu de a functiona ca scriitor care nu este socializat in spatiul german. La mine se va gasi o anecdota, se va gasi o drama la care se poate si ride. Cartile mele in general sint scrise cu un ochi care plinge si unul care ride. Este modul meu de a comenta existenta umana si, in cele din urma, propria mea existenta. Este poate o resursa personala de a trece prin lume, plingind, dar fara sa uit ca exista si multe posibilitati de a vedea bogatia lumii. Prin scris, mai mult decit in viata mea de zi cu zi, incerc sa imi imbogatesc fiinta, creind astfel de lumi traibile, daca le pot numi asa.
Unii autori sint preocupati in general sa stearga urmele realului din opera lor, sa demonstreze faptul ca au pornit doar de la un fapt real pentru a construi o alta lume. Faptul ca personajul cartii dumneavoastra exista, poate fi intervievat si confruntat cu lumea din roman, nu s-ar putea dovedi un handicap pentru autor?
Exista doua puncte: cel de plecare si cel in care am ajuns acum cu romanul. Cind plec intr-o aventura a unei carti, nu am voie sa imi bat capul prea mult cu ce vor spune unii. Exista si acest punct initial la inceputul unui roman, unde nu sint intrebarile cele mai bune, primordiale. In acele momente trebuie sa simti puterea povestii. Altfel nu vibreaza. De exemplu, vad existenta mea ca pe o continua vibrare cu realitatea, e un instrument. Scrisul nu este o alta conditie umana a mea, ci ii dau acestei vibratii o putere si mai mare. Dar de vibrat, vibrez tot timpul cu lumea inconjuratoare. Si atunci cind apar personaje ca Zaira, vibratia devine mai puternica, imi creez propria melodie, fara sa ma gindesc prea mult la ce s-ar putea intimpla dupa aceea. Daca te gindesti prea mult si ai prea mult respect si frica de aceasta sarcina, te vei bloca. Daca te gindesti ce va crede Zaira, ce vor crede ceilalti, iti ratezi sensul de creator. Este important sa ai simpatie, respect, empatie pentru personajul real Zaira, care va simti daca nu le ai si iti va retrage increderea pe care o are in tine. Pe de alta parte, daca ai un respect nebun, vei scrie intr-adevar o biografie care nu va avea prea multa stralucire, pentru ca esti prea aproape de materialul, de povestea primita. Trebuie sa imping putin acest material, ca un vultur care planeaza deasupra capetelor noastre si vede topografia locurilor, iar cu cit se aproprie mai mult, cu atit dispare aceasta topografie. Este o arta sa ai o apropiere umana fata de personaje prin simpatie si empatie si, in acelasi timp, sa te si indepartezi, sa fii obiectiv.
In acelasi timp, scriitorul, cind are ca punct de plecare un personaj real, are mai multe instrumente de a-l ingloba intr-o carte. De exemplu, poate sa fictionalizeze sau sa pretinda ca fictionalizeaza absolut totul, incepind cu numele.
Acest drum imi este propriu inca de la Vremea minunilor, primul meu roman. Eu am ales sa am amprente clare si sa nu sterg nimic. Viata noastra de zi cu zi ne arata cit de mult vrem sa stergem urme, sa cream legende fara amprentele noastre, fara detalii despre viata noastra, sa aratam ca avem o identitate pozitiva, sa nu lasam amprente care ar putea fi interpretate intr-un fel sau altul. De la primul meu roman a fost o alegere clara personalizarea. Vremea minunilor fiind un roman autobiografic, m-am implicat pe mine si nu mi-a fost frica sa ma arat lumii. Nu scriam pe atunci inca despre personaje precum cele din Maseurul orb sau Zaira. La inceput au fost decizii clare de luat, pe propria raspundere cum se spune, in cadrul unui roman in care am dezvaluit lucruri clare despre mine. La inceputul drumului literar, acum zece ani, am invatat pe propria-mi piele ce inseamna sa spui lucrurilor pe nume si sa stai in fata publicului si a criticii spunind: “Acesta sint eu, aceasta este existenta mea, asa sint eu si mai mult de atit nu pot, Here I Am!, luati-ma sau lasati-ma! “. Plecind de la mine in primele doua romane, am ajuns la personaje straine si in carti am spus din ce motive trebuie sa ai respect si simpatie pentru ele si cind, dimpotriva, nu e cazul.
Prin scris nu vreau sa ma ascund, ci sa ma arat. Amprentele tin de acest proces de a arata, de a nu deveni fictiune. Prin emigrare, prin alte date biografice ale vietii mele as fi putut deveni foarte ireal intr-o tara straina, chiar fara sa cunosc limba. As fi amutit fara sa cunosc germana. In cele din urma, as fi devenit un alien. Creatia pentru mine e cu totul contrarie, am vrut sa devin om. De aceea si documentarea a fost atit de mare, prin ea m-am dezvoltat si eu. Incerc sa devin din ce in ce mai mult fiinta, sa aterizez, iar cine aterizeaza lasa urme. Am inceput acest proces pe mine, dar lasindu-ma in urma la un anumit moment, progresind spre lumi exterioare. De pilda, Maseurul orb este un amalgam intre lumea exterioara a persoanei reale si a mea. Zaira este o iesire aproape totala din universul meu, poate mai putin mica parte ce tine de emigrare, care exista si la mine.
Numele de pe coperta e numele persoanei reale pentru ca ea si-a dat acordul. Era doar titlul de lucru al romanului, la care as fi renuntat daca ea mi-ar fi interzis ca acesta sa apara pe coperta. A avut timp sa se gindeasca si a spus “doresc”, si-a asumat raspunderea chiar fara sa fi citit cartea in acel moment. Nu-mi este frica mie de realitate si astept si de la personajele mele acelasi lucru: sa se confrunte cu ea. Pentru ca am, cred eu, acea capacitate emotionala de a-i intelege si de a le trata viata cu respect, lasindu-mi toate libertatile creatorului, in principal ma refer la libertatea de a le transforma viata. Nu avem decit doua posibilitati: sa ne ascundem – cu riscul pe care il comporta, acela ca nu ne vom mai regasi nici noi pe noi insine – sau sa ne aratam. Daca ne aratam, atunci ne luam anumite responsabilitati: de a fi puternic, de a spune lucrurilor pe nume. Iar fata de personajele mele am incredere ca vor reusi sa traiasca cu legenda pe care le-o voi fauri eu.
Conceperea acestui roman a insemnat pentru dumneavoastra si o munca nu neaparat detectivistica, dar jurnalistica. O carte izvorita din ore intregi de interviu cu Zaira Manta. Ce alte mijloace de documentare ati folosit in afara detaliilor obtinute in urma discutiilor?
Am mai fost intrebat in ce masura fac munca de jurnalist, munca de teren. Intotdeauna e o investitie mare intr-o carte. Sint visuri, viziuni, asteptari, emotii, ca sa vorbim numai de partea sentimentala a lucrurilor. Se adauga investitia financiara si de timp la inceputul unui roman de care nu stii daca va avea nevoie cineva vreodata. Spiritul nostru pragmatic din ziua de azi este scos in acel moment din functiune. Te misti prin lume luindu-ti toate riscurile in legatura cu viziunea ta. Trebuie sa ai o atitudine pozitiva pentru un an, sa-ti proiectezi fiecare zi care urmeaza si sa te bucuri ca vei crea, chiar fara a sti ca la sfirsit iti vei primi leafa. Ma refer aici si la hrana sufleteasca pe care o primesti in momentul in care iti apare cartea. Am investit totul plimbindu-ma prin America, am invatat totul despre America Zairei, din 1969 pina in prezent. Am invatat la fel de multe despre teatrul de papusi si marionete, am recitit basmele copilariei mele, am citit despre Romania interbelica, despre un Bucuresti mult mai prosper, despre Praga – Zaira fuge in 1968 prin Praga spre Viena. A scrie o carte inseamna a descrie in imagini substantiale, credibile, a crea relevanta in imagini. A trebuit sa aflu foarte multe despre “Primavara de la Praga”. Si acest lucru nu poti sa-l faci decit daca ai o experienta vizuala, daca iti folosesti toate simturile. Facind acest lucru, ma dezvolt si pe mine, ma transform. Am devenit un mic expert in foarte multe lucruri istorice, dar si ale vietii de zi cu zi. Eram sceptic in luna august a anului trecut, cind terminasem documentarea la cel mai recent roman al meu, scris in germana, ca marea bogatie de cunostinte pe care mi-o insusisem in zece luni nu m-ar putea orbi. Intr-adevar, mi-era frica, m-am apucat insa de lucru si, din prima zi, dupa primele pagini, mi-am dat seama ca pot topi toate lucrurile intr-o poveste. Iti trebuie modestie, dai mult deoparte, pina la a scrie prima fraza. In noul roman, prima fraza este “In fiecare furtuna se ascunde un drac”, cum se credea in credinta populara. Aceasta fraza scrisa a provocat o intreaga cascada, a determinat o avalansa de fraze. Ce nu stiam sau nu imi mai aminteam scoteam din hirtii, dar am avut o incredere primordiala ca fiinta mea a fost atit de hranita cu toate informatiile, incit poate sa creeze o lume organica, fara sa mai trebuiasca sa citeasca zilnic.
Sinteti din toate punctele de vedere un scriitor format intr-o alta literatura, in alta cultura. Viata de scriitor elvetian pe care o descrieti seamana foarte vag cu cea a unui scriitor roman, spre exemplu. Lecturile publice nu au reusit inca sa prinda la noi, in vreme ce in Vest ele reprezinta o sursa importanta de venit. De ce credeti ca se pastreaza ideea preconceputa ca talentul nu are nimic in comun cu succesul in cazul scriitorilor? Cu cit autorul adopta postura damnatului social mai puternic, cu atit posteritatea il va descoperi mai valoros…
S-a pastrat inca ideea puritatii artei, care nu are voie sa fie atinsa de nimic din afara. Boemia isi are radacinile in perioada interbelica. Pe de alta parte avem experienta tragica a artistului de a nu-si gasi cumparatori. El scrie pentru un public restrins, stie de cind a pornit la drum ca va ramine totul intr-un cerc restrins. Ideea de arta nepatata in care el poate face si spune totul si mitul ca este un poet maudit ramin singurele lucruri pozitive prin care poate sa isi afirme identitatea. Este un mod foarte creativ de a-si afirma identitatea acolo unde pentru arta e putin loc. Trebuie sa spui pina la urma ca ceea ce faci este bine, dar ramii in acest strimt univers literar nepatat.
Revenind la prima parte a intrebarii, trebuie spus ca la noi, in Elvetia, daca ai lecturi nu inseamna neaparat ca ai succes. Poti avea si 10-20 de oameni in public, in schimb esti platit, din punct de vedere financiar esti asigurat. Sistemul acesta este unul bine pus la punct, poti merge si in librarii, dar si in biblioteci comunale sau festivaluri. Este probabil o apreciere a scriiturii, care e si ea un produs. In acest sistem se reflecta si relatia sistemului capitalist cu cultura, cultura este vazuta ca un produs care i se ofera cetateanului dupa orele de munca. Un librar care plateste 400 de euro pentru lectura nu incaseaza atit de mult din bilete. E o parte idealista aici, pentru ca oamenii vin in libraria lui datorita autorului si isi petrec o seara placuta acolo. Partea buna e ca unor scriitori li se permite sa traiasca din scris, dar nu multora, partea rea e ca se face cultura dependent de un sistem de promovare si de finantare. Cultura nu mai e nepatata de la inceput.
In Romania si in Estul Europei nu exista obisnuinta de a asculta un text… De a merge la o lectura, de a te aseza pe un scaun si de a-l auzi in simplitatea lui totala pe un scriitor citindu-si textul. Cetateanul german sau de cultura germana are un autocontrol puternic, care ii domina toata viata. Toata productia capitalista se bazeaza pe autocontrol, numai asa se pot face ore suplimentare pina la nebunie, numai asa cetateanul poate sa se puna in serviciul firmei. E o disciplina interioara a individului care il face sa isi reteze impulsurile, cum ar fi acela de a te ridica de pe scaun, de a incepe sa umbli la celular, de a pleca, de a vorbi mult, de a face mai multe lucruri in acelasi timp. Sa asculti un text timp de o ora necesita o rabdare foarte mare, o capacitate enorma de concentrare. E-o disciplina a motoricii, nu trebuie sa te misti. Or, la noi disciplina asta a fost cladita in sute de ani. Apoi, mi-am dat seama ca scriitura nu este numai un text citit. Orice text are un grai, o muzica, chiar si cind nu-l rostim. Are un ritm si o voce puternica. Este ca si vocea noastra, care comporta mult mai mult decit cuvintele.
12 ani inainte de a publica ceva din ceea ce ati scris. Exista, sa spunem, o virsta inainte de care nu ar trebui sa risti publicind un roman?
Eu am inceput sa scriu la 18 ani, la trei ani dupa ce am ajuns in Elvetia si am fost publicat la 32. Au fost 12 ani, timp in care singura incredere a fost aceea in mine. Nu stiam cit de bun sint pentru ca nu aveam termen de comparatie, dar stiam ca ce fac are sens. Sensul vietii era chiar in fraza pe care o cream intr-o zi. E-o disciplina mentala si o placere de a petrece 12 ani numai in compania ta, de a crede in tine. E foarte greu de spus de la ce virsta intervine maturizarea. Dar e clar ca ea nu vine decit fiind in procesul scrisului, odata cu trecerea anilor. Primul meu roman, Vremea minunilor, cit o fi de fermecator, ramine un roman de debut. Are maturitatea lui, altfel nu ar fi fost atit de bine primit de presa, dar nu se compara cu Zaira, care este mult mai stratificat, cu un sens al dramei…