Sinteti respectat, dincolo de talent, pentru faptul ca aveti o anume rigoare morala.
Nu stiu, nu-mi dau seama. Eu sint asa cum sint. Din nastere – de la tata mai putin, dar de la mama da.
Cum faceti sa pastrati aceasta rigoare?
Pentru ca nu pot altfel, fratilor! Eu nu stiu sa mint. Am incercat de citeva ori si m-am dat de gol imediat. Minciuni nevinovate, si chiar si vinovate am incercat, in diverse imprejurari. Nu-mi reuseste. Nu pot sa sustin un lucru in care nu cred si despre care stiu ca e necinstit. Am un fond cinstit. Cu el m-au crescut bunicii mei.
N-ati avut neplaceri din cauza asta?
Ba cum sa nu. Dar daca nu pot sa fiu altfel, ce sa fac? Inainte de ‘89 primeam scrisori si telefoane de amenintare de la Securitatea noastra draga. Ma injurau. Ma amenintau. Sigur ca era Securitatea. Daca nu-ti place de unul la televizor, te apuci sa-i scrii scrisori de amenintare? Se iscaleau doctori, profesori…
Va era frica?
Nu, de ce? Eu am un destin. Daca asta e destinul meu, il duc pina la capat. Ce pot sa fac? Destinul nu ti-l poti schimba. De ce sa-mi fie frica? Ce mi se poate intimpla?
Exista asemanari intre structura dvs. si personajul din filmul lui Calin Peter Netzer?
Exista. El este naiv, destul de naiv. Faptul ca isi tradeaza fiul la Militie e urit, dar el are o justificare. E egoist, evident, dar are o dragoste egoista pentru fiul sau, una exacerbata, si nu vrea sa-l piarda. Vrea sa il stie aici, acasa, linga el, sa se mindreasca cu el pentru ca e doctor.
Aici nu semanati. Dvs. v-ati lasat baiatul sa plece in America.
Asta e altceva, dar fondul meu e tot asa de naiv si de candid cum e si al astuia. O dovada ca el n-are un fond alterat e faptul ca primeste o decoratie, oricare altul ar fi tacut si ar fi fost fericit, dar el vrea sa inteleaga de ce e decorat. Nu-si da seama, nu intelege pentru ce e decorat. Nu-si aduce aminte ca a facut vreo fapta de arme deosebita pe front pentru care sa primeasca o rasplata ca asta.
Dar pe urma se agata de ea.
Se agata cind ii gaseste o motivatie, cind, impreuna cu camarazii lui de arme de pe front, realizeaza ca a existat un moment care ar putea justifica acordarea acestei decoratii. “Daca am tras cu o bomba, inseamna ca i-am omorit si i-am lovit rau de tot daca au fugit si n-au mai venit inapoi”… El face niste supozitii.
L-ati umanizat, dar el e nu doar un personaj tragic, ci si destul de urit.
Dar asa e orice om. Si eu, daca zici ca sint apreciat pentru anumite calitati, si eu am prostiile mele, greselile mele. Si eu fac destule, slava Domnului! Ma mai cearta si nevasta-mea, si fii-miu.
Dar sotia va lasa la bucatarie, sa gatiti.
Ma lasa, dar acuma nu prea mai gatesc. Nu mai mincam, sintem la regim. Azi am gatit un mar!… Ce sa fac, azi sar peste prinz. Nu am timp sa ajung pe acasa. O sa maninc dupa spectacol.
Cum au reusit Mihaela Michailov si Simona Chitan sa va convinga sa faceti impreuna o carte despre dvs. (n.r. – cartea a aparut in 2004)?
Bine, era si la o virsta cind simti ca sfirsitul e aproape sau ca se apropie din ce in ce mai mult, de aceea am spus: “Hai sa vorbim, decit sa spuna altii… “. Dar pentru cartea asta eu doar am dat un scurt interviu in legatura cu viata mea si le-am rugat pe ele sa se ocupe de restul… Eu nu stiu sa vorbesc despre mine. Mi-e greu sa spun: “Dom’le, veniti sa ma vedeti in cutare rol”, sa vorbesc cum vorbesc de obicei actorii. Si vorbesc despre rolurile lor, despre cit de formidabili au fost in chestia aia, c-o fi, c-o pati… Mie mi-e rusine sa vorbesc despre rolurile mele. Pot cel mult sa le enumar. Si atunci le-am spus: “Mai bine cereti pareri despre mine – chiar si negative, pentru ca asa ar trebui sa fie intr-o carte. Unu sa fie pro, altul contra, sa spuna: «Ce e cu boul asta aici? Du-te, dom’le, de te plimba, cauta-ti alta meserie!»“.
Dar e foarte interesant in carte ce a spus baiatul dvs. Vorbea despre o calitate pe care o aveti – o “nobila nesimtire naturala” care va face “insensibil la oportunism, la injurii, la snobism”, dindu-va “o verticala robustete a caracterului”. Dar aceasta calitate va face uneori “irascibil, coleric, frust, nepoliticos, neatent in cultivarea persoanelor” cu care sinteti “in consonanta”. Baiatul dvs. vorbeste cu severitatea celor care iubesc.
El e foarte critic cu mine. Eu nu-mi permit sa fiu critic cu el. Mi-am permis cind era mic, acum il las in pace. Nu eram de fapt nici critic, l-am minat intr-un fel al meu: sa nu faca aia, sa nu faca ailalta, dar el era nascut bine. Era prevazut cu de toate – cu bun-simt, cu modestie, cu desteptaciune.
Cu ce se ocupa?
Tudor e arhitect. Un arhitect care s-a intors de la studii din Statele Unite si care n-are de lucru in momentul de fata.
Ce alte defecte mai aveti, in afara de cele amintite de fiul dvs. in cartea De-a dreptul Victor Rebengiuc?
N-am par si am ochelari!… Si sint mai lenes decit ar trebui sa fiu. Atit. Nu ma gindesc la defecte. Nu ma gindesc la nimic.
Cum sinteti lenes? Ati jucat intr-o multime de filme si spectacole de teatru!
Ei m-au solicitat, nu m-am dus eu la ei. Nu m-am dus nicaieri sa cer un rol. Daca sint solicitat si daca imi place rolul care mi se ofera, accept. Daca nu, nu – oricit ar fi el de Nou Val.
Ce trebuie sa aiba un rol ca sa va atraga atentia?
Sa aiba viata, sa fie adevarat, sa ai ce juca acolo, adica sa fie un rol care sa-ti dea posibilitatea sa pui o carne pe el.
Nu trebuie sa-ti semene prin ceva…
Mie, personal, fereasca Dumnezeu!… Joc roluri atit de diferite, ele intre ele si ele fata de mine, incit n-au de ce sa imi semene. Dar nici nu vreau sa joc un rol care sa imi semene mie, pentru ca inca o data o spun, a nu stiu cita oara, eu nu sint in viata de toate zilele un personaj interesant. Sint un om comun, ca oricare altul. Acolo unde pot sa fiu cit de cit interesant e acolo unde imi fac profesia.
E adevarat ca actorii le cauta personajelor, oricit de odioase ar fi, o latura care sa le umanizeze?
Eu da. Fac asta, eu oricarui personaj, oricit de negativ ar fi, ii caut dreptatea lui. El nu e negativ pentru ca vrea sa fie negativ, ci are niste conceptii in care crede. I se pare ca asa este cel mai bine. Si evident ca intra in contradictie cu cei care cred altfel.
Nu sinteti oare mai tolerant cu personajele decit cu oamenii din realitate?
Personajele nu-mi afecteaza viata de zi cu zi. Personajele le faci si a doua zi dispar, pe cind in viata de zi cu zi ai de-a face cu tot felul de oameni care te incurca, care dau legi proaste, care fac fel de fel de… Nu vreau sa mai comentez si sa intru in politica. E mai bine in arta, in Nirvana!
Cum ati lucrat cu Calin Peter Netzer? A fost un regizor docil? (Va provoc)
Ne-am inteles foarte bine. A fost un baiat care a avut niste idei in legatura cu personajele, am discutat impreuna despre ce era vorba… Eu nu vreau sa ma impun niciodata in fata unui regizor decit in afara cazului cind am de-a face cu unul infiorator de prost. Am avut de-a face si cu asa ceva, evident. Dar in momentul in care vad ca omul are niste idei in legatura cu personajul, si ideile astea imi convin, sint de acord cu el si putem colabora. Cind lucreaza doua minti odata asupra unei chestii, e mai bine.
V-a lasat sa improvizati sau scenariul era suficient?
Eu nu iubesc improvizatia. Nu stiu ce e aia improvizatie. Ori am de jucat o situatie, ori n-o joc. Sa ma prefac ca fac nu stiu ce – nu-mi place.
Va contrazic: Mimi Branescu povestea ca la filmarile pentru Marti, dupa Craciun, cind trebuia sa mergeti dupa brad, se strica de ris la fiecare dubla pentru ca de fiecare data aveati alta mimica.
El se amuza, nu stiu… Dar nu improvizez. Ma pun intr-o situatie, acolo. Dom’le, stiu ca si la scoala se invata improvizatia, in primul an. Eu am sarit etapa asta. Am intrat in scoala stiind cite ceva.
Ati invatat din timpul liceului facind teatru de amatori.
Si am ajuns la Teatru absolut intimplator. Doar cu citeva luni inainte de examenul de admitere am realizat ca ar trebui sa incerc sa fac treaba asta. Pina atunci era doar un hobby.
S-ar fi putut intimpla sa treaca aceasta meserie pe linga dvs.?
Nu cred. Eu cred ca talentul, daca exista, isi cere dreptul la viata.
Si daca nu-i dai cit trebuie?
Ei, daca-l omori… Poti sa-l ai si sa-l omori tu. Il ineci in alcool, il ineci in nopti pierdute, in femei sau mai stiu eu in ce alte ingrediente de genul asta, care nu sint favorabile dezvoltarii unui talent.
Si de ce isi omoara unii oameni talentul?
De ce si-l omoara… Nu stiu, intrebati-i pe aia care si-l omoara. Si-l omoara aia care cred ca talentul e nemuritor si ca isi pot permite sa-i faca orice. Or, talentul nu suporta sa nu te porti frumos cu el, sa nu-l ajuti, sa nu-l mingii din cind in cind, sa-l perii de praf.
Dvs. asa ati facut?
Pai cred ca da. N-am considerat niciodata ca stiu tot si ca nu mai am nimic de invatat. Chiar si in momentul de fata, desi sint foarte des contrazis, eu nu iau in seama ce mi se spune si sint convins de faptul ca inca mai am de invatat. Mai am de parcurs o bucata buna pina cind o sa ajung la capat. Si nici nu stiu daca o sa ajung vreodata la capatul drumului…
E un semn de tinerete.
Oi fi tinar si nu stiu. Sa ma mai uit o data in buletin.
Sint atitia tineri blazati, nascuti obositi.
Dom’le, mie imi place profesia asta, o iubesc si o practic cu cea mai mare bucurie. Pentru mine, profesia de actor este cel mai bun medicament. Daca ma doare capul, tusesc, stranut, am temperatura, ma dor salele, cind intru in scena am uitat de tot si ma simt perfect. Asta e cea mai buna chestie pentru mine. Aici ma descopar pe mine, aici ma framint. Imi place cind descopar un rol, pentru ca pleci de la o chestie, de la niste cuvinte scrise pe o hirtie si nu stii unde te pot duce. Nu e o profesie unde sa lucrezi cu caramizi si sa spui: “Aha, aici trebuie sa fac un metru jumate!”. Te cauti, muncesti. Sint roluri pe care le descoperi de la prima lectura, din prima clipa. Le-ai descoperit si gata, nu mai ai probleme la ele.
De unde stii cind le-ai descoperit?
Pai cind te simti bine, dar e o chestie subiectiva. Fiecare interpretare a unui rol este diferita de la actor la actor. Din punctul meu de vedere mi se pare ca asta e personajul.
Pe Ilie Moromete l-ati descoperit imediat?
Moromete n-a venit imediat, dar a venit destul de repede pentru ca stiam foarte bine cartea si tot timpul filmarilor am stat cu cartea in brate. Iar Preda il descrie foarte bine si foarte frumos.
Va seamana prin aceasta “nobila nesimtire naturala”.
Probabil ca da. Eu il vedeam si pe bunicul meu in personaj. De multe ori Moromete mi l-a sugerat pe tata mare, si l-am vazut ca un fel de omagiu pe care i-l aduceam lui. Am avut o relatie foarte frumoasa cu bunicul meu… Il chema Tudorica. Ca pe baiatul meu – acesta a fost alt omagiu pe care i l-am adus.
Cind a murit?
Cind eram eu in primii ani de teatru. A fost amuzant ca, la prima piesa in care am jucat la Bulandra, Omul care aduce ploaia, l-am invitat la teatru. Nu m-a asteptat dupa spectacol, acasa nu mi-a spus nimic citeva zile. Nici nu stiam daca a fost sau nu, dar nu l-am intrebat pentru ca ma jenam. Si matusa mea spune: “Ce-a zis, ma, tac’tu mare? I-a placut?”. “Nu stiu, nu spune nimica.” “Las’ ca-l intreb eu.” Si l-a intrebat: “Dom’ne, ai fost la teatru?”. “Da, am fost.” “Ei, si cum era Victor?” “Cel mai frumos!!” Ii placuse, dar nu facuse in viata lui o felicitare cuiva. In sinea lui sigur ca era mindru de mine.
V-a lipsit faptul ca tata n-a fost prezent in viata dvs.?
Sigur ca da. Un copil, mai ales un baiat, are nevoie de un tata. “Unde e tac’tu, ba?” , te intrebau colegii. “Nu stiu unde e. “ Nu ca rideau de mine, dar te simti prost cind stii ca n-ai tata sau ca nu stii unde e taica-tu. Cind ai nevoie de un ajutor, se intimpla ceva si ai nevoie de o protectie, de o autoritate care sa te sprijine, il strigi pe tata. “Vino, tata, incoace! Uite, asta vrea sa ma bata. “ Eu pe cine era sa chem? Bunicul era bunic.
Si ce faceati?
Il bateam eu pe ala!…
Dar cind ati aflat ca tatal dvs. a murit pe front, la Sevastopol?
N-am avut nici un fel de sentiment deosebit. Mi-a parut rau, evident, dar n-am fost apropiati de el. Nu l-am simtit ca pe tatal nostru (vorbesc si de mine, si de fratele meu). Era o persoana care zicea ca e tata si pe care am vazut-o de citeva ori in viata mea (n.r. – parintii lui Victor Rebengiuc au divortat cind el avea 3 ani). De trei-patru ori l-am vazut si, inainte sa plece pe front, a venit si ne-a luat de la scoala pe amindoi (eram in sala, la cursuri, eu aveam 8-9 ani) si ne-a dus in gara. Am stat cu el acolo, ne-a cumparat citeva jucarii din Gara de Nord, asteptind sa se suie in vagon si sa plece. Atunci l-am vazut ultima oara. Era imbracat militar, in uniforma.
Care a fost cea mai grea scena din Medalia de onoare?
In bucatarie, la masa, atunci cind primeste scrisoarea ca trebuie sa dea inapoi decoratia. N-aveam replici… Nici nu stiu daca am reusit. Nici nu am tras multe duble, in general, pentru ca pelicula e scumpa.
Ati repetat mai mult inainte?
Da, am facut repetitii foarte frumoase cu Calin. Doua saptamini am tot repetat scena de scena. Cind am filmat, stiam despre ce e vorba. A mers mai usor, mai uns. Cu Pintilie se lucreaza la fel. Imi place chestia asta. Si la Radu Muntean, unde am avut un rol mic, am repetat secventa aceea si am filmat-o pe urma. Asa trebuie facut. La inceputurile cinematografiei mele, cind nu exista timp de repetitii, aduceau un actor de la Botosani si o actrita din Pitesti, ii puneau in fata aparatului si le spuneau: “Hai, iubiti-va acuma! Acuma sinteti indragostiti unul de altul”. Ce putea sa iasa din chestia asta? Cind doi oameni abia atunci faceau cunostinta, ce sentiment puteau ei sa transmita in afara de faptul ca se jenau unul de celalalt? Pionierat, inceputurile cinematografiei… De fapt, nu erau inceputuri.
Va ginditi des la acea perioada?
Nu, nu.
Se faceau filme mai multe…
Filme mai multe si mult mai multe proaste. Norocul meu mare a fost, si in teatru, si in film, ca am avut privilegiul sa joc in piese bune (in teatru), iar in film in multe dramatizari. Dramatizarile iti ofera de la inceput un material excelent. Stii ca iese un lucru bun pentru ca ai la ce te raporta. Scenariile – mai ales alea care se faceau atuncea si care trebuiau sa indeplineasca anumite conditii ideologice – erau in general un dezastru.
Dar ati si refuzat.
Multe, da. Spuneam ca nu-mi place rolul. Nu eram obligat, nu aveam serviciu ca sa fiu obligat. Acceptam sau nu.
Va gindeati ca, daca nu acceptati un rol intr-un film ideologizat, va veti periclita cariera?
Nu am tinut cont de chestia asta. Putin imi pasa. Vedeam eu ce urma sa se intimple daca ar fi fost urmari nefericite – sa ma dea afara din teatru, sa ma interzica. N-am vrut sa ma gindesc de dinainte: “Aoleu, ce-o sa fie. Sa nu fac aia, sa nu cumva sa patesc nu stiu ce”… Am facut intotdeauna ce am simtit ca trebuie sa fac. N-au fost consecinte, desi am fost amenintat.
Talentul v-a salvat.
Probabil. Cind te trimitea de la teatru, ti se comunica sa te prezinti la cutare spectacol omagial in cinstea tovarasului, la cutare ora si in cutare loc, eu spuneam: “Nu vreau sa ma duc. Nu ma duc”. “Trebuie sa te duci pentru ca e sarcina de serviciu. Daca nu, te dau afara din teatru.” “Da-ma afara din teatru!” Ei, nu m-au dat.
Citi actori faceau asa?
Erau destui, n-am fost singurul. Dar au fost si dintre cei care au vrut sa mearga de frica pentru ca n-au vrut sa se puna rau cu sefii, altii au mers din interes (credeau ca vor capata ceva in schimb), iar altii din exces de zel. Au vrut sa fie acolo, sa fie vazuti, sa se vada atasamentul lor fata de regim, fata de conducator. Dar foarte multi au refuzat.
» “…Numai prostii am spus. Cind o sa citesc, o sa ma apuce nebunia. Mai bine as tacea din gura, sa ma ascund undeva sa nu mai dea nimeni de mine. Pe cuvintul meu ca nu glumesc. Daca oamenii sint curiosi, sa vina sa ma vada la teatru sau la cinema. Eu nu sint Monica Columbeanu. Nu sint Simona Senzual, desi as vrea…”