Cercetarea prozei feminine in perioada interbelica, pe linga importanta pentru istoria literaturii romane, are si ceva demonstrativ. Recunosti?
Da, recunosc fara ezitare, ai citit corect printre rinduri! Exista si un obiectiv ascuns al acestei cercetari. Am vrut sa aduc in discutie o tema pe care, din varii motive, literatii romani de ambe sexe o ocolesc. Sau o trateaza partizan: fie din perspectiva unui feminism radical – un feminism de cabinet sau de catedra, trebuie sa adaug –, fie prin prisma unor preconceptii patriarhaliste asupra irationalitatii carora nu cred ca mai e nevoie sa insist. Scriind despre prejudecatile epocii interbelice in legatura cu literatura feminina, am avut in vedere, indirect, si propagarea aceluiasi tip de prejudecati in epoca noastra. Ma uimeste faptul ca aceasta chestiune a discriminarii pe criterii de gen – o discriminare soft, frumos impachetata intr-un ambalaj pe care scrie “Egalitate de sanse” – nu e privita, nici chiar de catre literatele noastre, cu mai mare atentie – si poate cu un strop de ingrijorare. Generatii dupa generatii de absolvente ale Facultatii de Litere nu-si pun decit prin exceptie o intrebare – care mie mi se pare esentiala: de ce la noi literatura scrisa de femei ramine in continuare (ne place ori nu) intr-o zona a marginalitatii? Si, in prelungirea acestei intrebari, in ce masura aceasta marginalitate e justificabila printr-un deficit de talent si in ce masura printr-un deficit de “imagine”, prin arbitrariul unor circumstante extraliterare?! Impresia mea e ca in Romania literatele – fie prozatoare (poetele intra intr-o categorie aparte – ar fi o intreaga discutie…), fie eseiste, cercetatoare ori critici literari –, chiar si cele din generatia noastra, ocolesc cu un fel de stinghereala astfel de intrebari, poate din teama, de inteles intrucitva, de a nu fi etichetate drept “feministe”. Subiectul respectiv ajunge sa li se para “minor”, meprizabil; cind, de fapt, e o problema ce le vizeaza direct, desi refuza cu obstinatie sa o recunoasca si, cu atit mai mult, sa vorbeasca deschis despre asta. A nu se intelege ca pledez pentru suspendarea judecatii de valoare (pe criterii de gen)! De altfel, cred ca cititorii de buna-credinta ai cronicilor mele literare au observat deja ca nu obisnuiesc sa supralicitez valoarea unei carti doar pentru ca ii apartine unei autoare. Partizanatul si optiunea pentru un soi de indistinctie a valorilor ar compromite orice fel de discurs impotriva “marginalizarii”.
Cind a inceput sa te preocupe aceasta literatura “marginala”? De unde a pornit totul?
Totul a pornit de la o fireasca mirare: de ce atit de putine scriitoare notabile in literatura romana a secolului XX (dar, de fapt, nu doar in literatura romana…)? De ce se presupune ca individualitatilor feminine le lipseste vocatia pentru literatura (si, in general, pentru idei)? As putea spune ca am crescut cu intrebarile acestea, ca m-au preocupat aproape dintotdeauna. Ei, nu chiar dintotdeauna; dar, in orice caz, de cind mi s-au citit primele povesti si primele poezii, in prima copilarie. Un lucru m-a pus pe ginduri de la bun inceput, adica din primii ani de viata constienta: textele care mi se citeau aveau, cu foarte mici exceptii, autori masculini! Mi-am dat seama ca prea putine erau persoanele feminine care scriau literatura; si asta mi-a produs de pe atunci o anumita senzatie de vertij launtric. Imi amintesc ca intr-o zi, intorcindu-ma de la gradinita, dupa ce tocmai ni se citise din Elena Farago, i-am pus surorii mele (care terminase de curind liceul) o serie de intrebari “ciudate” – pe care le redau acum intr-o forma aproximativa, in “traducere”, as zice, intrucit nu mai stiu cum le-am formulat atunci: Chiar e posibil ca o femeie sa scrie literatura? De ce sint atit de putine scriitoare? Si – aici urma intrebarea cea mai ciudata – oare eu as putea deveni vreodata scriitoare? Bineinteles ca nu am capatat un raspuns. Sau nu un raspuns multumitor. Am ascuns pentru mai multi ani, in strafundul gindurilor mele, aceste intrebari, le-am lasat sa se coaca…
Prin anul III de facultate am inceput sa citesc sistematic proza feminina autohtona. Atunci mi-am si construit – din aproape in aproape – o lista cuprinzatoare cu autoare si carti. Am dat peste nume de care nu auzisem niciodata pina atunci: Adela Xenopol, Ruxandra Berindey-Mavrocordat, Lucretia Petrescu, Alice Basarab, in fine, multe altele, citeva zeci numai in perioada cuprinsa intre sfirsitul secolului al XIX-lea si al Doilea Razboi Mondial… Sau peste nume aproximativ cunoscute: Constanta Marino-Moscu, Lucia Mantu, Alice Calugaru, Margarita Miller-Verghy (ca sa dau doar citeva exemple) nu-mi spuneau aproape nimic la acea data, desi, in timp, le gasisem pomenite in treacat prin diferite volume de istorie literara. Din Lucia Demetrius, Anisoara Odeanu, Sorana Gurian, Ticu Archip, Sanda Movila nu citisem nimic. Imi erau oarecum mai familiare Henriette Yvonne Stahl, Ioana Postelnicu si Cella Serghi.
Tot atunci am aflat ca doamna Elena Zaharia-Filipas tinea, la Masteratul de Literatura romana contemporana, un curs despre “literatura feminina”. Singurul curs de acest fel la Facultatea de Litere din Bucuresti.
Cit timp ai lucrat efectiv?
Am inceput sa citesc, cum ziceam mai devreme, in anul III de facultate – prin 2001 mai precis. Am scris o teza de licenta despre Henriette Yvonne Stahl; si, la finalul studiilor masterale, o disertatie despre Alice Botez. In toamna lui 2003 m-am inscris la doctorat (sub coordonarea doamnei profesoare Elena Zaharia-Filipas), dar nu m-am dovedit capabila sa-mi scriu teza pina in 2007, asa ca m-am transferat la fara frecventa. De fapt, dupa trei ani de doctorat nu doar ca nu scrisesem nici un rind, dar inca nu incheiasem nici documentarea! Cum intre timp m-am apucat sa public, relativ consecvent, cronica literara – ocupatie care isi are farmecul ei, dar e cronofaga –, cum am tinut, ani la rind, si seminarii la Facultatea de Litere, cum, de la un punct incolo, am devenit si redactor la Cartea Romaneasca (insa, trebuie sa recunosc, am avut/am sansa de a lucra aici cu si sub protectia doamnei Madalina Ghiu, care m-a sprijint foarte mult…) si, in cele din urma, cum nu mi-am putut interzice bucuria de a citi carti care nu aveau legatura nici cu teza de doctorat, nici cu volumele recenzate (Extraordinara perioada, pentru mine! Am recitit multe carti ale clasicilor!…), mi-am elaborat lucrarea intr-un ritm foarte lent. Am scris un capitol in 2007 si trei in 2008. In paralel cu scrierea unor capitole continuam insa documentarea – poate la modul maniacal. Nu m-am putut apuca sa scriu despre nici una dintre autoarele “mele” pina cind n-am fost sigura ca am prins suficiente amanunte despre scrisul si viata aceleia. (Diavolul se ascunde in detalii, nu-i asa?!) Am vrut sa stiu nu doar ce citeau interbelicele si daca scriind, urmau un anumit ritual; ci si cum se imbracau sau unde isi petreceau vacantele (ori cu cine se plimbau prin Cismigiu) – amanunte pe care nu le-am folosit decit in mica parte, dar de care stiam ca am nevoie pentru ca “personajul” sa prinda din nou viata sub ochii mei… Cea mai mare parte a lucrarii (devenita carte ulterior) a fost scrisa intre toamna lui 2008 si toamna lui 2010. Atunci m-am retras “ascetic” din comentariul de actualitate. (Acum ma straduiesc sa revin.) Nu-mi pare rau insa ca am aminat atit scrierea cartii. Daca as fi scris-o mai devreme, ar fi fost un esec. Nici macar nu sint sigura ca ar fi fost publicabila.
Scriitoarele studiate de tine, la fel si cele doar amintite pentru exemplificare, au scris destul de mult. Cit ai citit din toata aceasta literatura? Cum ai gasit cartile?
Am citit citeva sute de carti – majoritatea fara valoare literara. Pe unele, ce-i drept, le-am citit intr-un ritm mai accelerat – nu era vorba de o lectura care sa puna probleme, care sa necesite atentie, opriri in puncte-cheie, reveniri. Am vrut sa fiu sigura ca nu-mi scapa nimic important, nimic din ce ar putea fi “redescoperit”, revalorizat, ca nu risc sa nedreptatesc pe cineva. Citeva dintre aceste carti sint niste bizarerii simpatice: un roman S.F., un altul politist, un roman de aventuri din anii ‘30 care “seamana” foarte bine cu un bestseller de peste doua decenii, Toate pinzele sus! – dar e scris, din pacate, naiv. Sint multe carti pe care le-am citit, dar le-am pomenit in treacat numai, uneori le-am exilat intr-o simpla nota de subsol (bunaoara Amazoana Heliantei sNataliei Negrit). Pe unele portiuni, ca sa scriu citeva pagini am avut nevoie de saptamini sau luni intregi de documentare la biblioteca. Am trecut, de pilda, prin toata colectia “Vietii romanesti” (din 1906 pina dupa 1940) si asta doar ca sa elaborez un subcapitol. Nu mai vorbesc de receptarea cartilor/autoarelor. Aici, trebuie sa marturisesc, nu am putut rezista urmatoarei capcane: cautam prin publicatiile interbelice date precise, le gaseam, numai ca pagina veche nu ma lasa sa-mi vad de lucru, ma vedeam brusc prinsa de alte articole si de alte chestiuni decit cele care aveau imediata legatura cu cercetarea mea… Cartile le-am gasit fie la Biblioteca Centrala Universitara, fie la Biblioteca Academiei… Despre bibliografia “teoretica” & “feminista” a lucrarii n-am sa vorbesc prea mult; am urmarit si asa ceva, dar, cu riscul de a supara, am sa spun transant ca nu mi-a folosit foarte mult…
O carte/autoare preferata? De ce?
Mi-e greu sa spun… Din perioada interbelica, poate Anisoara Odeanu. Pentru curajul ei – inclusiv estetic – din pacate nedus pina la ultimele-i consecinte.
Cum iti explici ca, in ciuda unui succes cel putin notabil in epoca – asa cum s-a intimplat, de exemplu, cu Henriette Yvonne Stahl sau cu Lucia Demetrius –, aceste scriitoare au intrat intr-un perfect anonimat? Pina si cea mai cunoscuta dintre ele, Hortensia Papadat-Bengescu, a fost izgonita – am inteles – din manualele de liceu.
Sint multe motive. Unul decisiv cred ca este paranteza comunista.
Apropo de Hortensia Papadat-Bengescu. Tin minte ca in liceu era o prejudecata in jurul ei, intretinuta atit de profesori, cit si de elevi: cum ca ar fi ilizibila. Cumva teama de literatura ei exista cu mult timp inainte de momentul lectiei respective. Pentru mine proza Hortensiei Papadat-Bengescu a fost mult mai prietenoasa decit cea a lui Camil Petrescu si asta a fost o surpriza. De unde aceasta prejudecata? Te-ai lovit de ea?
Nici nu stii cit ma bucura faptul ca spui despre literatura Hortensiei ca ti s-a parut prietenoasa!! Din pacate s-ar putea ca in curind si proza ei (desi proza unei autoare canonice!) sa devina un continent de redescoperit. Hortensia figureaza inca printre autorii canonici in Curricula scolara, insa – sub pretextul ilizibilitatii de care vorbesti – a iesit incet-incet din manualele de liceu. Daca motivul e, intr-adevar, inaccesibilitatea, atunci s-ar fi putut gasi o alta solutie: sa se opteze, bunaoara, pentru un fragment de nuvela (Femei, intre ele sau Femeia in fata oglinzei) in locul obisnuitelor fragmente din Concert… In orice caz, indiferenta manualelor de limba si literatura romana fata de problematica de gen (si de data asta, iata, am o atitudine mai “feminista” decit in carte!) este o alta (acuta) problema. Din anii ‘90 doamna Mihaela Miroiu nu osteneste sa atraga atentia (si) asupra acestei chestiuni; vorbeste insa in pustiu.
Recent, o editura a reeditat romanul epistolar Astra scris de Carmen Sylva si Mite Kremnitz, salutat foarte entuziast de cititori. Este un interes real fata de o literatura necunoscuta sau doar o moda? Care dintre “scriitoarele tale uitate” ar merita o reeditare si cum crezi ca ar fi receptarea?
Poate un amestec de interes real si moda. Cred ca Anisoara Odeanu si Sorana Gurian ar fi de reeditat – cu sanse considerabile de succes. (Am si semnale in directia asta.) Pe prima dintre autoarele amintite Miruna Vlada o apropia (cu indreptatire!) de Sylvia Plath. In cea de-a doua, Simona Sora vedea o Mata Hari.
Studiile din volumul Fotografie de grup cu scriitoare uitate au generoase parti biografice. De ce ai facut aceasta alegere? Astfel cartea iese din aria de specialitate, putind interesa orice tip de cititor. Ai avut si asta in vedere?
Am vrut sa scriu nu atit o teza de doctorat, cit o carte. Totodata – poate e un orgoliu prea mare – am vrut sa scriu o carte care sa fie citita. Si, e adevarat, am intentionat sa utilizez narativizarea discursului critic ca procedeu consecvent si sa pledez, fie si indirect, pentru revigorarea biografismului (a unui anumit tip de biografism) in istoria literara. M-a tentat un soi de nou biografism, cu doza de histrionism postmodern inclusa.
Tu insati scrii critica literara intr-un domeniu (inca) dominat de barbati. Ti s-a sugerat vreodata ca ti-ar sta mai bine in alta parte decit comentind carti?
Ai atins, cu intrebarea asta, un punct realmente nevralgic… Mi-am impus sa devin insensibila la astfel de “sugestii”. Cred ca aproape am reusit. Spun o banalitate: criticul nu e nici barbat, nici femeie; criticul e o minte si o voce.
Stii probabil de ecuatia Bianca Burta-Cernat + Bedros Horasangian sau Bianca Burta-Cernat + Bedros Horasangian + Paul Cernat. Existi, nu?
Simpatica intrebare! (Daca as raspunde pe un forum/site/blog, as adauga aici mai multe emoticoane.) Ipoteza asta nastrusnica a lansat-o acum doi-trei ani Fabian Anton (pe blogul Cristinei Bazavan). Si am primit-o cu amuzament, ca pe un elogiu la adresa prozatorului Bedros Horasangian… Dar si ca pe un punct de vedere foarte magulitor despre semnatura/”fictiunea” BB-C, intrucit aceasta era alaturata de… semnatura/”fictiunea” Luciei T. Intru pe net, ca sa citez exact, pentru savoarea textului; scrie, deci, Fabian Anton: “Cit o sa mai aplaudam nume gen LuciaT sau Bianca Burta (ori Bianca Burta-Cernat) pacalind cititorii ca acesti autori is nume venite asa, din tineretul voios sa scrie? De ce nu spune nimeni ca oamenii astia nu-s nici pe departe anonimi (LuciaT + T.O. Bobe si Vali Florescu, fiica lui Gh. Florescu, autorul cafegiu de la Humanitas – acum chiar ma intreb daca pe buna dreptate i s-a facut atita tam-tam in presa volumului sau a fost datorita/din cauza influentzei «anonimei» LuciaT; Bianca Burta + Bedros Horasangian, iar Bianca Burta-Cernat + Bedros Horasangian si Paul Cernat). E pacat pt. ca sint oameni care chiar isi spun ca exista tineri ce scriu fain, iar in realitate oamenii astia au vreo 40-50 de ani pe putin si calvitie si multe altele…”.
Nu stiu daca exista Fabian Anton, poate e, ca si Paul Cernat, un avatar al lui Bedros Horasangian…
Lasind gluma la o parte: nu stiu daca exist, poate mie mi se pare ca da. Altii vor raspunde mai tirziu, mult mai tirziu – si raspunsul lor conteaza.
La Litere tii seminarii de Istoria Literaturii Romane. Ce te mina sa inlaturi praful de pe literaturi uitate?
Curiozitatea intelectuala. Si convingerea ca prezentul e un teren mult prea miscator ca sa ne incredem pina la capat in el.