Sa ne imaginam o zi cetoasa si ploioasa la Amsterdam. Stati singur la fereastra, cuprins de linistea momentului. Ce muzica auziti?
Il aud numai pe Bach. Johann Sebastian Bach e compozitorul meu preferat si, pentru mine, cel mai mare compozitor al lumii. Gindul meu se indreapta mereu catre el. M-am indragostit de muzica lui inca de cind aveam 6 ani. Cred ca e o dragoste de-o viata.
Mi se pare ca Bach este un personaj care zimbeste rar si nu ride aproape niciodata. Unde gasiti bucuria in muzica lui?
Il cunoastem pe Bach doar din citeva portrete. Vedem in ele intotdeauna o persoana severa, poate putin suferinda, preocupata de drumul vietii sale. Mai exista insa un portret de tinerete al lui in Germania, de la 26 de ani. Acela este Bach al meu: zimbitor, increzator in cariera lui. Poate ca nu se gindeste la el ca la un geniu, dar, cu siguranta, ca la egalul celorlalti. Si-a inceput cariera de la mic la mare, de la o biserica mai mica spre una mai importanta. Apoi a mers la Leipzig, in speranta ca va intra in serviciul regelui, ceea ce nu s-a intimplat niciodata. Cred ca aceasta prima dezamagire de la Leipzig nu l-a parasit pe tot parcursul vietii. Poate ca asta se vede si in portretele sale. Muzica lui Bach are citeva elemente foarte puternice. Unul dintre ele este constructia. Bach a fost un mare arhitect, care a stiut intocmai cum sa puna piesele cap la cap. Ginditi-va numai la tehnica fugii. Dincolo de asta, in lucrari precum Matthäus Passion, intelegi ca a fost un spirit dominat de emotie. Sint melodii si armonii superbe, care te pot face sa plingi sau sa zimbesti. Bach ne da voie sa simtim asa, cu conditia sa nu ii abordam muzica liniar. La fel se intimpla si in cazul lui Mozart. Daca il vom aborda mereu vesel si sprintar, trecindu-i cu vederea seriozitatea, vom eluda o latura esentiala. In cazul lui Bach, inseamna a nu vedea caracterul de divertimento, de bucurie, de placere a muzicii cintate in mijlocul elevilor si familiei. Daca aruncam o privire la corespondenta dintre Bach si tatal lui, nu gasim doar schimburi de replici severe, ci si bucuria de a sta, pur si simplu, de vorba. Mai mult, orice persoana importanta care trecea prin Leipzig, il vizita si pe Bach. Ii placea sa le ofere tuturor un pahar de vin. Cred ca ne-am cam obisnuit sa il judecam pe Bach exclusiv dupa reprezentarile sale mai tirzii.
V-ati dedicat toata cariera lui Bach. Mai sint lucruri nestiute despre el?
Da. Chiar in aceasta perioada este o mare discutie daca Bach a avut un cor sau doar solisti care i-au cintat compozitiile. Intrebarea a ridicat-o Joshua Rifkin, un muzicolog american. Eu cred ca se insala, dar pentru a-ti sustine punctul de vedere, incepi sa cercetezi, sa cauti date care sa iti arate cine are dreptate si cine nu. Intotdeauna se ridica intrebari… Ce s-a intimplat cu rubato-ul? Ne place ritmul, pentru ca traim in secolul muzicii pop. Ii placea lui Bach sa danseze? Nu stim. Cit de riguros era atunci cind facea muzica bisericeasca? Era mereu sobru sau exista si zimbet in scrierile lui?
Cum percepea publicul muzica baroca in anii ’60, atunci cind ati inceput?
Era aproape o miscare underground. Publicul era foarte tinar. In Olanda, cel putin, era acelasi public care mergea in cluburi de noapte sa asculte jazz si sa fumeze… altceva decit tigari, trabucuri sau pipa. Aveam, mai ales, studenti la Universitate care erau satui de muzica secolului al XIX-lea, in care exista prea multa emotie impusa. Barocul le oferea alt tip de traire, in care zimbetul sau lacrima erau… mai sincere. In felul acesta, numarul celor care se apropiau de muzica veche crestea din ce in ce mai mult. Cind am facut Johannes Passion intr-o biserica de 400 de persoane – nu credeam ca vor veni mai multi – am avut un public de peste 1.000 de oameni catarati peste tot. Mirosul joint-urilor era evident… Bineinteles ca si noi cintam in jeans, pentru ca voiam sa fim diferiti de restul muzicienilor clasici. In plus, nu cintam la Concertgebouw, ci in locuri neconventionale. De atunci, lucrurile s-au mai schimbat, dar spiritul acelor vremuri si publicul de atunci ne-au urmat pina azi.
Stiti foarte bine ca si azi cei mai atrasi de Baroc sint tinerii. Cum explicati?
Poate la fel. Si noi ne-am indragostit de Baroc, tineri fiind, datorita ritmului si emotiei imediate. Nu mai erau emotiile stramosilor nostri, oarecum impuse, ci ale noastre, nemijlocite. Iata de ce Barocul e foarte atractiv pentru publicul tinar. Nu e Mahler, nu e Brahms, nu e Weltschmerz, ci zimbet sau plins sincer. In acest moment, mi se pare ca avem un public variat. Sint alaturi de noi si cei care ne-au urmarit de la bun inceput, dar continua sa vina tinerii de azi. Asta e foarte bine, mai ales ca orchestrele simfonice se pling ca publicul lor devine din ce in ce mai batrin. Muzica prezerva o anumita vitalitate, care se oglindeste si in performantele celor care o cinta. Dragostea pentru Bach, Haendel, Telemann, Monteverdi e inca vie. Muzica nu este o slujba pe care o faci pentru bani, ci din iubire.
Cit de important este sa cintati pe instrumente originale?
Destul de important. In acest fel, muzica e mai la ea acasa. Daca folosesti un oboi sau instrumente cu coarde din acea epoca, ai constiinta faptului ca pentru acestea a compus autorul respectiv. La sonoritatea lor s-a gindit. Nikolaus Harnoncourt a initiat aceasta tendinta in anii ’70, apoi a incercat apropierea instrumentelor moderne de cele istorice. Eu am preluat de la el acest model. Ati fi surprins sa stiti cit de aproape puteti ajunge, cu instrumente contemporane, de sound-ul celor arhaice. Sint chiar ansambluri care cinta pe instrumente istorice care imi plac mult mai putin decit daca ar cinta pe instrumente de azi. Nu exista insa un unic mod de a cinta muzica baroca.
Si cum faceti? Imprumutati instrumente din muzee sau folositi copii foarte bune?
Amsterdam Baroque Orchestra foloseste preponderent instrumente originale, mai ales cele cu coarde, dar, in cazul instrumentelor de lemn, avem copii. Daca interpretezi prea mult pe un asemenea instrument, risti sa crape. Iata de ce sint importanti fabricantii de copii de calitate. In acesti 40 de ani de cind tot cintam pe instrumente vechi, tehnica s-a imbunatatit considerabil, iar diferentele sint aproape insesizabile…
…in a face un instrument nou sa sune ca si cind ar fi vechi…
Da! Ginditi-va ca nimeni nu ar indrazni sa plece in turneu cu un clavecin original. Nu ar supravietui!
Nu mai vorbim ca asigurarea ar fi uriasa…
Absolut. E nevoie de un instrument cu toate calitatile unuia istoric, dar cu stabilitatea data de tehnica actuala. Cind mergi la o orchestra simfonica sau de camera, esti obligat sa folosesti instrumentele din dotare. Atunci, incerci sa schimbi ceva in modul de interpretare. „Puteti cinta mai putin vibrat?“, „Arcusul poate sa alunece mai moale?“, „Corzile pot fi mai deschise?“, „Articulatia mai precisa?“, „Frazarea mai expresiva?“… Si ieri, la repetitia cu Virtuozii din Bucuresti, au fost oameni in sala care observau cum se schimba sunetul. Daca fortezi o schimbare sau o impui, nu vei obtine nimic. Muzica e armonie. Trebuie sa ii determini pe oameni sa spuna „de ce nu?“. Daca m-ar ruga cineva sa dirijez Richard Strauss sau Enescu sau Brahms – habar nu am! –, dar ar veni, m-ar lua de mina si mi-ar explica „Ton, am vrea sa faci asta si asta…“, as multumi frumos si as incerca sa performez alaturi de ceilalti muzicieni.
Ati spus nu o data ca nu v-ati aventura mai departe de anul mortii lui Mozart…
Am cam mintit… Nu mai e adevarat!
Pentru cine ati depasit granita?
Mi-a luat ceva timp… Nu aveam nici o tragere de inima s-o fac, pentru ca muzica mea e muzica secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea. Am devenit insa dirijor fix al Orchestrei de Camera Radio din Olanda. Mi-au spus ca si-ar dori sa fiu dirijorul lor nu neaparat pentru interesul meu fata de muzica veche, ci pentru a putea explora impreuna si citeva aspecte ale secolului al XIX-lea. Nu mult, ci doar pentru a vedea cum se intilnesc doua puncte de vedere aparent contrarii. Mi-au oferit tot timpul pentru a repeta, asa ca am incercat o simfonie de Schubert, o simfonie de Mendelssohn, Concertul pentru vioara tot de el, Requiem-ul de Schumann si aici trag linia. Nu cred ca voi merge mai departe. Am facut o singura exceptie, la Paris, la Salle Pleyel, unde am avut parte de o mare petrecere in onoarea mea. Facusem 8 concerte in 9 zile. Mi-am spus ca trebuie sa facem ceva special, asa ca am cintat, cu Amsterdam Baroque Choir, Motetele de Bach in prima parte (cu instrumente istorice), iar in partea a doua Zigeunerlieder de Brahms. Era o partitura la care visam de mult. A fost doar o data, apoi ne-am intors la repertoriul nostru de identitate. Sint atit de multi muzicieni care cinta la perfectie creatia secolelor al XIX-lea si XX. De ce sa ma aventurez si eu, cind sint mult mai multi interpreti care au dificultati in muzica secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea? In acest moment sint interesat si de muzica franceza – Rameau, Rebel –, iar orchestrele sint dispuse sa asimileze un anumit discurs sonor pe care il propun eu. Sa inveti fara a perfectiona actul muzical e o cauza pierduta.
Dat fiind ca nu exista nici o marturie despre cum cinta un ansamblu acum citeva sute de ani, cum stiti ca versiunea propusa de un grup sau altul este cea mai apropiata de realitate?
Cred ca tine de personalitatea dirijorului sau a celui care este maestro al cemballo… Stim multe, dar mai stim si… cit de putine stim despre sunetul acelor vremuri. Intotdeauna incerci sa ramii intr-o zona de siguranta. Toti incercam sa fim cit mai creativi cu putinta si toti probam marea cu degetul, cautind varianta pe care o consideram fidela. Nu stim ce ar fi facut Bach. Poate ca ar fi facut ceva diferit fata de noi. Invatam, exploram posibilitati, interpretam muzica si incercam sa intelegem ce si-ar fi dorit compozitorul. Putem avea chiar o privire critica asupra felului in care se cinta la vioara, la oboi, care era articulatia cea buna in secolul al XVII-lea… Stim multe, dar esential este sa constientizam ca nu vom cinta niciodata precum Johann Sebastian Bach. Genii precum Leonardo, Michelangelo sint oameni prea speciali pentru a fi imitati. In Olanda avem o imagine: cea a bunicului care picteaza duminica. E, asadar, un pictor de duminica, care copiaza un tablou de Rembrandt sau de Titian. Toata lumea ii spune: „Bunicule, ce frumos!“, dar toti cred, in sinea lor, ca Titian… era mai bun.
In definitiv, vorbim de o copie…
Da, intocmai. Asa abordam si muzica. Incercam sa facem o copie cu atita dragoste incit sa ne iasa chiar mai bine decit ne asteptam. Cind vom ajunge in Ceruri insa, vom primi mesajul exact.
Faceti si opera baroca?
Da, citeodata. Am un festival in Franta, unde am facut King Arthur de Purcell. Superba muzica, mi-a placut mult! Altfel, trebuie sa recunosc ca opera e mai anevoioasa, pentru ca solicita mult timp. Agenda mea e facuta pe trei ani in avans. O opera e propusa, de obicei, cu un an si jumatate inainte si solicita cam sase saptamini de pregatire… Mi-ar placea mult sa fac o productie de Orfeu de Monteverdi. E un vis al meu si mi-as face timp pentru un asemenea spectacol. Am mai dirijat Haendel, Gluck, Telemann, dar nu atit de mult ca alti colegi ai mei.
Cit de importanta este pentru un ansamblu baroc sala in care cinta?
Foarte importanta. Intr-o ambianta uscata, instrumentele vechi tind sa sune mai incordat. Coardele naturale se dezacordeaza mult mai repede decit cele de metal. Sa folosesti coarde deschise e mult mai periculos, mai ales daca sala are si un pic de ecou. Citeodata trebuie sa cintam in sali de 2.000-2.500 de locuri – succesul muzicii vechi este mare, iar organizatorii vor cit mai multi oameni, ca sa cistige bani. Pentru noi, ideala este o sala frumoasa, de o mie de persoane, cu o acustica buna. Salile din timpul lui Bach nu erau niciodata mai mari. In ceea ce priveste bisericile, ginditi-va ca un trompetist care avea doua pasaje dificile intr-o cantata de Bach nu putea reveni asupra lor. Ii ieseau cum ii ieseau si nu putea decit sa spere ca data viitoare va fi mai bine. Studiul instrumentelor vechi e inca in progres. Sint foarte putini instrumentisti capabili sa cinte al doilea Concert Brandenburgic pe o trompeta baroca. De aceea muzicienii baroci si cei moderni sint mult mai sudati pe anumite elemente. Multor orchestre (inclusiv Royal Concertgebouw) le place mai mult sa asculte o simfonie de Haydn cintata de noi decit de ele insele. Au ceva special instrumentele vechi.
Care este cel mai frumos loc in care ati cintat?
Pare aproape, dar cred ca unul dintre cele mai frumoase este chiar Concertgebouw Amsterdam. Musikverein din Viena nu e rea deloc. Daca ne gindim la orga, conteaza in ce biserica este, dar preferata mea este la Ottobeuren, in Sudul Germaniei.
Probabil ca este cel mai greu de invatat instrument, echivalentul unei orchestre intregi – orga. Ce exigente speciale presupune?
Cred ca a cinta la clavecin e mai greu decit la orga. La clavecin auzi fiecare detaliu, pe cind la orga, din cauza magnitudinii, anumite amanunte se pierd. Sigur ca la orga trebuie sa cinti si cu picioarele, dar eu am fost organist de la 11 ani, asa ca m-am obisnuit.
Nu-mi pot imagina un copil cintind la orga…
Da! Aveam 11 ani cind am inceput sa cint in biserica. Nu puteam sa ajung la pedale si trebuia sa fac eforturi. M-am dus la un profesor de orga si l-am rugat sa ma invete, iar el s-a uitat la mine si mi-a spus ca sint prea mic! Abia la 16 ani m-a primit si a fost uimit ca stiam deja sa cint, fiind un autodidact. La 14 ani am cintat prima data la un clavecin, pentru ca profesorul meu de la scoala avea unul acasa. Am avut noroc… Vin dintr-o familie saraca. Am avut norocul sa intilnesc oameni valorosi si sa cint pe instrumente bune. Am avut un dirijor in biserica, iar el m-a provocat mereu sa fac lucruri noi. Cind am intrat la Conservator, am considerat ca este momentul sa studiez atit orga si clavecinul, dar sa am si o baza teoretica, asa ca m-am inscris si la Universitate, la muzicologie. De altfel, sint si profesor la Conservatorul din Haga. Predau clavecinul impreuna cu sotia mea (singur nu as avea cind). In plus, predau muzicologie la Universitatea din Leyden. Intre ele, mai dau si lectii private de orga.
Ce proiect v-ar placea sa desavirsiti daca ati avea banii suficienti lui?
Am inceput sa inregistrez doua dintre Simfoniile Londoneze ale lui Haydn. As vrea sa le termin. Daca as putea, mi-ar placea sa fac integrala simfoniilor de Haydn. Integrala Mozart am facut-o de mai multe ori, nu neaparat pe CD. In 1991, am facut toate simfoniile lui Mozart pentru televiziunea japoneza. Sint concerte live, bine documentate. Haydn mi-e foarte drag. Daca inregistrarile mele cu Buxtehude vor fi gata – trebuie sa mai iasa inca 8 CD-uri – vom vedea. Mi-ar mai placea foarte mult sa fac oratoriile lui Haendel. Operele au fost abordate de multi, dar la oratorii inca mai e loc pentru contributii noi. Stiti, cu orchestra mea cint singur la clavecin. Nu dirijez decit atunci cind formatia este extinsa sau exista si un cor. Asta am facut in cantatele lui Bach si ale lui Buxtehude. Imi place sa fiu membru al ansamblului, primus inter pares, nu dirijorul sever care semnalizeaza fiecare greseala. Din greseli se invata. Cind cint cu orchestra mea, relatia este cu totul privilegiata, pentru ca ne cunoastem de peste 40 de ani. Mai sint insa si alte orchestre cu care lucrez de multa vreme, Tonhalle Zürich si Concertgebouw, unde cint la fel de relaxat, pentru ca toti ma cunosc foarte bine si stiu ce imi place. Citeodata e nevoie doar de un schimb de priviri ca sa stim ce avem de facut.
Unde in lume va place sa gasiti inspiratie si idei pentru noi proiecte?
Nimeni nu ma crede cind spun ca sint un om lenes. Chiar sint. Muncesc foarte mult, dar imi iau si vacante. Am colegi care nu fac pauze niciodata, pentru ca se tem sa nu piarda vreun concert. In vara mi-am luat o luna libera in Franta. Incerc ca la fiecare doua luni muncite sa imi iau o saptamina libera. Avem o casa foarte frumoasa de pe la 1500 la Verona, cu terase mari, foarte aproape de centrul orasului. Exact vizavi este un bar care face o cafea excelenta. Avem un clavecin acolo, asa ca sotia mea si cu mine putem studia. In plus, pregatim lucrari noi. Ne intilnim cu familia si cu prietenii si asta ne inspira. Stiti, trebuie sa faci pauze din cind in cind, altfel te golesti. Vara fac un festival in Franta, in Dordogne, unde am o casa, de asemenea. Intotdeauna dupa festival am o luna libera. Imi place sa redevin muzician dupa. Timp de trei saptamini nu studiez nimic, iar in a patra revin usor, usor. Pina atunci citesc, ma gindesc la diverse chei de abordare a muzicii pe care o propunem. Sa stiti ca mai sint si alte aspecte: a fi la conducerea unei orchestre si a unui cor presupune si lucrul cu colaboratori, programarea activitatii, cum sa obtii finantari si sponsorizari pentru inregistrari… Dupa vacanta, primele mele concerte au fost cu orga, la Copenhaga si la Bologna. Acum am de dirijat citeva concerte, apoi din nou orga, dupa care intru in studio pentru a imprima partitele de Bach la clavecin. Era un proiect din 1998, dar nu am avut timp. Inregistrarile cu orga pe care le-am facut pentru Teldec trebuiau sa fie gata. A fost nevoie sa imprim patru CD-uri pe an. E adevarat, e usor sa cinti muzica pe care o cunosti la perfectie, dar repertoriul e mare si nu iti poti permite sa lincezesti in doar citeva titluri. Si atunci e nevoie de studiu in permanenta. Bine ca le fac anul asta.