Aceasta curiozitate pe care o aveti – v-ati interesat la Bucuresti de scriitori, de filosofi romani, dupa cum v-ati intilnit cu regizori romani – de unde vine? Din educatie, dintr-un anume context social?
Luc Dardenne: Poate, pentru ca ne-am nascut intr-un sat din care am vrut tot timpul sa evadam. Mereu ne-a interesat ce se petrecea in afara lui, iar acest lucru s-a intimplat cu mult inainte de a incepe sa facem filme.
Cinematograful e pentru dumneavoastra un mod de cunoastere sau o modalitate de a impartasi niste lucruri?
Jean-Pierre Dardenne: Si de a cunoaste, dar si de a impartasi ceva – cel putin eu asa sper, pentru ca un film nu exista cu adevarat decit atunci cind e vazut de spectator. El are nevoie de spectator ca sa existe. Cred ca, pina la urma, filmul tine de nevoia de a le impartasi ceva celorlalti, de a imparti ceva cu ei.
Asa cum eroul filmului, Cyrill, isi pierde o iluzie – aceea ca tatal sau se va mai intoarce la el –, putem vorbi si despre o societate care isi pierde iluziile?
Luc Dardenne: Fara indoiala, dar nu cred ca trebuie sa fim catastrofici. Nu e sfirsitul lumii – cred. Exista lucruri pe care le pierdem, de acord, dar gasim altele. Nu facem niciodata un film spunindu-ne: “Hai sa incercam sa filmam ceva ce societatea si oamenii au pierdut”. Nu, facem film pentru a marturisi ceva, pentru a spune o poveste la care tinem. Sigur, in cazul filmului Rosetta doream sa vorbim despre anumite persoane din societate care erau date la o parte, dar aici am vrut sa vorbim despre acest copil pentru ca el ne-a interesat cu adevarat. Anul trecut l-am revazut pe judecatorul japonez care s-a ocupat de copilul care ne-a inspirat. Aceasta poveste ne-a impresionat foarte mult atunci cind am auzit-o. E uimitor, ne-am spus atunci. Dar, de fapt, nu era o istorie surprinzatoare, nu era ceva nou. Stim ca, atunci cind sint abandonati de parinti, copiii devin violenti pentru ca suferinta lor e prea puternica. Dar am dorit sa adaugam ceva in plus povestii, asa ne-a venit ideea de a construi relatia dintre baiat si cineva care il impiedica sa cunoasca destinul baiatului japonez. Ne-am intrebat daca putem comunica acest lucru. Am discutat mult intre noi, incercind sa ne dam seama daca nu ar suna prea facil, prea construit. Aceasta a fost, intr-un fel, provocarea principala. E adevarat ca, raportat la mentalitatile din societatea de azi, oamenii spun mai degraba: “Deh, lucrurile nu mai stau asa”. Oamenii se afla la concurenta unii cu ceilalti si nu se mai poarta ca Samantha, dar a trebuit pina la urma sa acceptam ideea ca tocmai acest lucru e interesant: ca femeia merge impotriva curentului realitatii, iar spectatorul poate spune: “Nu stiu daca as fi reactionat ca ea”.
E asta un fel de curatire morala?
Luc Dardenne: Da. In orice caz, incercam sa provocam o surpriza prin intermediul femeii si al copilului. Nu spunem care e motivatia gestului ei, dar faptul ca ea il face speram ca e un soc pentru spectator si ca i se va parea acestuia interesant.
E ciudat ca Cyrill isi cauta tatal, figura paterna, si da peste Samantha, care e o figura materna.
Jean-Pierre Dardenne: Samantha e un pic si tata, si mama. Am incercat impreuna cu Cecile (n.r. – Cecile de France) sa facem in asa fel incit ea sa nu fie genul de mama inlacrimata care isi ia imediat pruncul in brate. Samantha il ia o data sau de doua ori pe Cyrill in brate, dar in rest isi pastreaza rezerva. Ea nu e imaginea mamei consolatoare. Si se vede mai bine ca ea e si mama, si tata atunci cind ii spune: “Mergem la politie. Vor sa vorbeasca cu tine”. In orice caz, daca am fi vrut sa punem un barbat in locul Samanthei, nu am fi putut. In Belgia, un barbat singur nu poate gazdui un copil la el acasa. De fapt, tot timpul am dorit sa fie o femeie cea care sa ii ofere copilului aceasta iubire si care in acelasi timp sa fie si o autoritate pentru el. Si ea invata ceva pe parcursul filmului.
Amindoi invata ceva de-a lungul filmului. Cum lucrati in tandem? E ca la interviuri – unul raspunde la o intrebare, altul la cealalta?
Luc Dardenne: Nu e chiar la fel, dar la interviuri ne impartim ca sa poata vorbi fiecare. Insa daca il intrebati pe celalalt: “Care e parerea dumneavoastra?” , atunci celalalt isi spune parerea. La film e insa altfel pentru ca sintem tot timpul impreuna, muncim, discutam. Exista totusi un moment cind ne indepartam unul de altul si acela e pe platou. Daca e un decor mai mare si ne-o permite, unul dintre noi ramine alaturi de aparatul de filmat si de actori, iar celalalt sta in fata video assist-ului. Pe urma discutam impreuna cum a iesit.
Locuiti impreuna?
Luc Dardenne: Asta a fost demult!… Azi stam departe unul de celalalt, la cinci kilometri distanta.
Credeti ca filmele romanesti de azi se inspira din filmele dumneavoastra? Putem vorbi de o filiatie?
Jean-Pierre Dardenne: Nu, cred ca unele filme romanesti – pentru ca sint departe de a le cunoaste pe toate – si filmele noastre fac parte din aceeasi familie cinematografica prin privirea pe care o arunca realitatii. Este un cinema care pastreaza un raport cu realitatea. Dar, dincolo de asta, nu stiu… Poate ca nu sint in pozitia in care sa imi pot permite sa fiu obiectiv.
Vi se intimpla sa va uitati la un film si sa spuneti: “Asta e un film in stilul nostru, un film dardenne-ian”?
Luc Dardenne: Nu, nu.
Jean-Pierre Dardenne: Daca imi spune cineva: “Du-te sa vezi filmul cutare, seamana cu ce faceti voi”, imi piere cheful sa il mai vad.
Luc Dardenne: Da, daca ne spune cineva acest lucru, nici nu mai mergem sa vedem filmul respectiv. Cind Aronofsky a facut Lebada neagra (parca) a spus: “Am vazut filmul fratilor Dardenne, Le Fils, si m-am simtit inspirat”.
Sau The Wrestler, care parea mai apropiat de Le Fils decit Lebada neagra. Este ceea ce spuneati in conferinta de presa – ca atunci cind faceti un film, uitati toate filmele pe care le-ati vazut.
Luc Dardenne: Eu cred ca un cineast fura din stinga si din dreapta, totul e sa isi individualizeze materialul – ceea ce e mai mult decit un furt. Si noi am vazut Rossellini, am vazut Kieslowski, am vazut filmele lui Mungiu si Porumboiu, mergem la cinema sa vedem filmele lui Moretti si Kaurismäki si, fara sa vrem, preluam de la ei. Important e sa stii sa pui aceste lucruri in propriul tau discurs. Cind vad filmul lui Aronofsky pot spune: “Da, poate ca s-a inspirat din Le Fils, dar a topit acest lucru in filmul lui”. Nu poti vorbi despre o repetitie, ci despre o creatie inspirata din multe lucruri. De fapt, eu nici nu dau prea multa atentie acestui lucru.
Care e simbolismul bicicletei din film? Poate fi vazuta ea si ca un mic apropo la Hotii de biciclete?
Jean-Pierre Dardenne: Cind am construit personajul Cyrill, chiar inainte de aparitia Samanthei, el a aparut impreuna cu bicicleta lui. Cind facem un film, avem nevoie de personaje, dar si de obiecte, adica de obiecte prin intermediul carora sa putem povesti miscarile, evolutiile personajelor. Fie ca personajele le abandoneaza sau nu, obiectele sint foarte importante in filmele noastre. Iar acest copil a aparut cu bicicleta lui si pentru ca bicicleta e o imagine a copilariei, a evaziunii, dar si pentru ca inca de la inceputul filmului era obiectul asupra caruia el isi manifesta furia – manipulind-o violent, tragind de ea, facind acrobatii. Dar nu, nu ne-am gindit la Hotii de biciclete.
Luc Dardenne: Un film frumos.
Jean-Pierre Dardenne: E adevarat, dar nu ne-am gindit la el.
E o coincidenta ca la inceputul filmului Cyrill doarme acoperit cu o patura cu motociclete desenate pe ea?
Luc Dardenne: Da, asta ne aminteste de tatal lui. Adevarul e ca decoratorul ne-a propus aceasta patura, dar l-am intrebat daca nu are altceva si, cum nu avea, am decis sa o punem in asa fel incit motocicletele sa nu fie prea evidente.
Porecla Logan din film e o aluzie la masina Dacia?
Luc Dardenne: Ah, masina Logan care e ieftina?! Nu, Logan e si un prenume belgian.
Pe genericul final al filmului ati multumit, imediat dupa echipa principala, “tuturor figurantilor”.
Luc Dardenne: Am avut multi figuranti care ne-au ajutat. Nu am strigat pe strazi si nu am oprit circulatia ca sa filmam, ci i-am rugat civilizat pe oameni daca pot sa isi inchida obloanele sau daca pot sa nu deschida ferestrele cit timp filmam. Au fost multi figuranti care au participat la filmare. Ne-am nascut la noua kilometri distanta, dar acel orasel face parte din lumea noastra.
Care e calitatea pe care o apreciati cel mai mult la oameni?
Luc Dardenne: Reactia de impotrivire pe care o provoaca o nedreptate. E atitudinea cuiva care spune: “Nu, nu sint de acord, asta e o nedreptate”.
De la conferinta de presa adunate
» Daca am sti de unde ne vin obsesiile, cred ca nu am mai face filme. Lasati-ne privilegiul de a ramine in acvariul nostru si nu ne cereti sa iesim. Sint si-asa destui pesti rapitori pe aici.
» Am urmarit, fireste, filmele lui Mungiu, Porumboiu si Puiu – trei cineasti a caror opera o cunoastem si care pentru noi au fost o revelatie. Cind am vazut filmul lui Mungiu (n.r. – 4 luni, 3 saptamini si 2 zile) mi s-a parut ca e unul dintre cele mai mari filme din istoria cinematografiei. Avem multa admiratie pentru cinematografia romana. Exista multe talente aici, dar la nivelul exploatarii salilor de cinema… Exista, fireste, sali pentru filmele europene, dar mai aveti multe de facut. Si la noi, in Belgia, cinematografia americana ocupa 80% din sali, desi americanii nu fac doar filme proaste – nu vreau sa spun asta. E pacat. Cred ca filmele europene, chinezesti, indiene, trebuie sa aiba locul lor si sa poata fi vazute in cinematografele din intreaga lume. Filmele bune nu se fac pe un singur continent.
» Asta e extraordinar la Cannes, care a recunoscut si cinematografia din Romania. Selectionerii de la Cannes nu au prejudecati: daca vad un film interesant, nu le pasa de unde vine si de cine e facut. Acest lucru le permite cinematografiilor nationale sa razbeasca la nivel international. Ce a facut Cannes-ul pentru Mungiu a facut si pentru noi. Nu tara noastra a facut cunoscut filmul Rosetta, ci Festivalul de la Cannes.
» Noi si Cristian Mungiu avem doi prieteni comuni – Pascal Caucheteux, de la Why Not Productions, si Vincent Maraval, care se ocupa de vinzarile internationale prin Wild Bunch. Pascal ne-a spus: “O sa coproduc urmatorul film al lui Mungiu. Daca va intereseaza sa va implicati, va trimit scenariul”. Am spus: “Sigur, trimite-ni-l, dar sintem interesati oricum”. Contributia noastra e mica, dar sintem mindri ca putem pune o caramida la acest edificiu.
» Aveti cineasti talentati, actori formidabili, precum si tehnicieni. Dar, ca si in cazul scriitorilor, talentul nu e suficient. Mai e nevoie si de niste locuri unde filmele sa poata fi vazute. Iar la aceasta ora singurele tari europene unde acest lucru se intimpla acum sint acelea unde statul si-a structurat cel mai bine ajutorul – de exemplu, Franta. Statul roman, la fel ca la noi sau ca in alte tari europene, are un rol, o responsabilitate daca vrea ca talentele nationale sa poata exista si sa poata intilni publicul. Stiu ca e dificil, dar aceasta e, deocamdata, singura solutie.
» Trebuie sa ne ferim de isme, cu atit mai mult de dardenne-isme, de asa-zisul nostru stil. Imi amintesc ce spunea scriitorul Eduardo de Filippo: “Atunci cind cauti stilul, dai peste moarte, dar cind cauti viata, gasesti stilul”.
» Arta e in mare parte intuitie. Nu teoretizam tot ce facem, inaintam cautind mereu cele mai bune variante. Iar cind o scena ne iese, ne dam seama in timp ce filmam ca am creat ceva viu, ca ceva s-a intimplat acolo.
» Ca cineast, cred ca e bine sa vezi multe filme, dar sa fii in stare sa le uiti atunci cind iti faci propriile filme.