– Fragment –
16
In noaptea aceea, in care Jon nu mai asculta de jos, scenariul a inceput sa se miste. Scriam despre un tinar care voia sa bea si sa scrie, dar avea mai mult succes cu sticla. Eram eu in tinerete. Cu toate ca nu fusese o perioada nefericita, fusese totusi una de desertaciune si asteptare. Pe masura ce bateam la masina, mi-au revenit in minte personajele dintr-un bar anume. Am revazut fiecare fata, trupurile, auzeam vocile, conversatiile. Era vorba de un bar cu un farmec special. M-am concentrat asupra lui, am retrait luptele cu barmanul. Eu nu eram bun la bataie. In primul rind, aveam miinile prea mici si eram subnutrit, subnutrit rau. Dar aveam ceva tupeu si imi reveneam repede dupa lovituri. Principala mea problema in timpul luptelor era ca nu reuseam sa ma infurii cu adevarat, nici macar atunci cind viata parea sa-mi fie in joc. Pentru mine era doar un rol. Conta si nu prea. Sa ma bat cu barmanul imi dadea o ocupatie si ii satisfacea pe clienti, o mica gasca prietenoasa. Eu reprezentam intrusul. Are si bautura meritul ei – toate caftelile alea m-ar fi omorit, insa betia parca imi transforma trupul in cauciuc si capul in beton. A doua zi nu ma alegeam decit cu luxatii, buze umflate si rotule distruse. Si cucuie la cap de la cazaturi. Cum ar fi putut toate astea sa devina un scenariu, n-aveam idee. Stiam numai ca era singura perioada din viata mea despre care nu prea scrisesem. Consider ca la vremea respectiva eram zdravan la cap, la fel de zdravan ca oricine altcineva. Si mai stiam ca exista o intreaga civilizatie a sufletelor pierdute care traiau in si din baruri, zi de zi si noapte de noapte, pentru totdeauna, pina mureau. Nu citisem nimic despre aceasta civilizatie, asa ca m-am hotarit sa scriu despre ea, asa cum mi-o aminteam. Batrina si buna masina de scris tacanea in continuare.
A doua zi, pe la prinz, a sunat telefonul. Era Jon.
— Am gasit o casa. Francois e cu mine. E frumoasa, are doua bucatarii, iar chiria e nimica toata, chiar nimica toata…
— Unde esti?
— In ghetoul din Venice. Pe Brooks Avenue. Numai negri. Strazile sint numai batai si distrugere. E superb?!
— Ha?
— Trebuie sa veniti sa vedeti casa!
— Cind?
— Astazi!
— Nu stiu.
— O, nu cred ca vreti sa ratati asa ceva! Sub casa noastra locuiesc oameni. Ii auzim sub podea, cum vorbesc si asculta radioul! Peste tot sint numai bande! Cineva a construit aici un hotel imens. Dar nimeni nu-si plateste chiria. Au acoperit ferestrele cu scinduri, au taiat curentul, apa, gazul. Dar oamenii inca traiesc acolo. E CIMP DE RAZBOI AICI! Politia nici nu calca, e ca un stat separat, cu reguli proprii. Imi place la nebunie! Trebuie sa vii in vizita!
Am condus incet spre ghetoul din Venice. Nu era adevarat ca numai negrii traiau acolo. Erau si niste hispanici pe la periferie. Am remarcat un grup de sapte-opt mexicani care stateau aplecati in jurul unei rable. Majoritatea barbatilor erau in maiouri sau la bustul gol. Am luat-o incet cu masina pe linga ei, fara sa ma holbez, doar uitindu-ma in treacat. Nu pareau sa faca mare lucru. Doar asteptau. Asteptau pregatiti. De fapt, probabil erau numai plictisiti. Pareau baieti de treaba. Si nu parea sa-i chinuie vreo grija.
Apoi am ajuns pe teritoriul negrilor. Brusc, strazile au devenit pline de gunoaie: un pantof sting, un tricou portocaliu, o geanta veche… un grepfrut stricat… un alt pantof sting… o pereche de blugi… un cauciuc de masina…
Eram nevoit sa fac slalom ca sa evit gunoaiele. Doi pusti negri la vreo unsprezece ani se holbau la noi de pe biciclete. Ura pura, neascunsa in vreun fel. O simteam. Negrii saraci urasc. Albii saraci urasc. Ei se amesteca numai atunci cind au bani, si negrii, si albii. Unii dintre albi ii iubesc pe negri. Foarte putini, daca o fi existat vreunul, dintre negri ii iubesc pe albi. Inca isi mai regleaza conturile. Poate ca n-o s-o faca niciodata. Intr-o societate capitalista, ratatii sclavagesc pentru oamenii de succes si e nevoie sa existe mai multi ratati decit oameni de succes. Ce cred eu?? Eu stiu ca politica n-o sa rezolve niciodata problema si nu mai avem timp sa asteptam sa dea norocul peste noi.
Am condus pina am gasit adresa, am parcat, am coborit si am batut la usa.
A culisat o ferestruica si a aparut un ochi care ne privea.
— Ah, Hank si Sarah!
Usa s-a deschis, s-a inchis si noi am ajuns inauntru s…t.
— Haide, Francois, spuse Jon, hai sa le aratam prietenilor nostri gainile…
— Gainile! HOUALE! Toata ziua mincam numai HOUA! Nimic altceva in afara de HOUA! Cacat, cacat, cacat? Gainile se caca HOUA! Toata ziua si toata noaptea treaba mea e sa apar gainile de pustii negri! Pustii negri se catara tot timpul peste gard si dau iama in cotetul gainilor! Eu ii lovesc cu un bat lung si le zic: “Ma puslamalelor, nu va apropiati de gainile mele care se caca HOUA! “. Nu pot sa mai gindesc, nici nu mai pot sa ma gindesc la viata sau la moartea mea, toata ziua fugaresc cu batul ala lung pustanii astia negri! Jon, imi mai trebuie vin si inca un trabuc!
A mai pus o data ruleta in miscare.
Vestile proaste nu se terminasera. Sistemul se prabusea.
— Vezi tu, in Franta au un singur zero pentru casa! Aici in America au un zero si un dublu zero pentru casa! TE PRIND DE AMBELE COAIE! DE CE? Haideti sa va arat gainile…
Ne-am dus in curtea din spate si acolo am gasit gainile si cotetul gainilor. Francois il construise cu mina lui. Avea talent. Numai ca nu folosise sirma. Avea gratii. Si incuietori la fiecare usita.
— In fiecare seara fac prezenta. “Cecile, esti?” , “Clonc-clonc”, imi raspunde ea. “Bernadette, esti? “ “Clonc-clonc”, imi raspunde ea. Si tot asa. “Nicole”, am intrebat intr-o noapte. N-a cloncanit. Va vine sa credeti una ca asta? Cu toate gratiile si toate incuietorile, au luat-o pe Nicole! Au scos-o deja de-aici! Nicole e dusa, dusa pentru totdeauna! Jon, Jon, imi trebuie mai mult vin!
Ne-am intors inauntru, ne-am asezat si vinul a inceput sa curga din noua sticla. Jon i-a dat lui Francois un trabuc nou.
— Daca pot sa am parte de un trabuc de cite ori vreau, a zis Francois, atunci pot sa traiesc.
Am baut o vreme, apoi Sarah a intrebat:
— Mai Jon, proprietarul tau e negru?
— Oh, da…
— Nu te-a intrebat de ce vrei sa stai aici?
— Ba da…
— Si ce i-ai spus?
— I-am zis ca sintem producatori si actori din Franta.
— Si ce-a zis?
— A zis “oh”.
— Si altceva?
— “Da”, a spus, “o sa fie vai de curu’ vostru! “.
Am baut o vreme si am trancanit.
Din cind in cind ma ridicam si ma duceam la fereastra sa vad daca masina mai e acolo.
Pe cind beam asa, am inceput sa ma simt vinovat pentru toata povestea.
— Jon, uite, lasa-ma sa-ti dau inapoi banii pentru scenariu. Te-am adus la sapa de lemn. E ingrozitor…
— Nu, vreau sa scrii scenariul asta. Chiar o sa fac filmul, iti promit…
— Bine, fir-ar a naibii de treaba…
Am mai baut putin.
Apoi Jon a spus:
— Uite…
Printr-o gaura din peretele linga care stateam se vedea o mina, o mina neagra. Se contorsiona prin tencuiala sparta, iar degetele se inclestau si se miscau. Era ca un animalut negru.
— DISPARI, a urlat Francois. DISPARI, UCIGAS AL LUI NICOLE! AI LASAT O GAURA IN SUFLETUL MEU, CARE O SA RAMINA ACOLO PENTRU VECIE! DISPARI!
Mina n-a disparut.
Francois s-a dus la perete si la mina.
— Iti spun, dispari. Vreau doar sa-mi fumez trabucul si sa-mi beau vinul in liniste. Imi strici privelistea! Nu am cum sa ma simt bine daca tu ma insfaci si te uiti la mine cu degetele tale negre si amarite!
Mina n-a disparut.
— BINE ATUNCI!
Batul era chiar la indemina. Cu o miscare demonica, Francois lua batul si incepu sa loveasca peretele, iar si iar si iar…
— UCIGAS DE GAINI, MI-AI RANIT INIMA PENTRU VECIE!
Sunetul era asurzitor. Apoi Francois s-a oprit.
Mina disparuse.
Ajuns acasa, m-am dus sus si m-am apucat intr-adevar sa lucrez la scenariu, dar, ciudat sau poate nu chiar atit de ciudat, trecutul meu nu mi se mai parea nicidecum la fel de neobisnuit, violent sau nebunesc precum lucrurile care se intimplau in prezent.
17
Scenariul mergea bine. Pentru mine, scrisul n-a fost niciodata o munca propriu-zisa. Asa a fost de cind imi aminteam: dadeam radioul pe un post de muzica clasica, imi aprindeam o tigara sau un trabuc, imi deschideam sticla. De restul se ocupa masina de scris. Nu trebuia decit sa fiu acolo. Intregul proces imi dadea puterea sa merg inainte atunci cind viata avea prea putine de oferit sau cind ajungea un spectacol de groaza. Intotdeauna aveam linga mine masina de scris sa ma aline, sa-mi vorbeasca, sa ma distreze, sa-mi salveze curul. In mare, de-asta scriam: ca sa-mi salvez curul, sa-mi salvez curul de balamuc, de strazi, de mine insumi.
Una dintre fostele mele imi urlase cindva:
— Tu bei ca sa evadezi din realitate!
— Bineinteles, draga mea, ii raspunsesem eu.
Aveam sticla si masina de scris. Imi placea sa am cite o cioara in ambele miini, la dracu’ cu vrabia de pe gard.
In orice caz, scenariul mergea bine. Spre deosebire de romane sau nuvele, la care imi mai luam din cind in cind cite o noapte sau doua libere, la scenariu am lucrat in fiecare noapte. Si la un moment dat a fost gata.
L-am sunat pe Jon:
— Ei bine, nu stiu care este rezultatul, dar am terminat.
— Super! As fi venit sa il iau, dar avem un fel de petrecere aici. Cu bautura, mincare, invitati. Francois e bucatarul. Poti sa vii tu cu masina sa aduci scenariul?
— Mi-ar placea, dar mi-e frica sa vin cu masina pina acolo.
— La dracu’, Hank, n-o sa-ti fure nimeni Broscuta aia rablagita.
— Mi-am cumparat un BMW nou, Jon.
— Ce?
— Alaltaieri. Consultantul meu financiar spune ca e scutit de impozite.
— Scutit de impozite? Nu pare realist…
— Asa mi-a spus. Zice ca in America trebuie sa-ti cheltuiesti banii, altfel o sa ti-i ia. Acum nu mai au cum sa mi-i ia: nu mai am deloc.
— Dar trebuie sa vad scenariul! Daca am ceva sa le arat producatorilor, atunci chiar pot sa pun lucrurile pe roate.
— Bine, stii Ralph Market, chiar la iesirea din ghetou?
CARTEA
Prin Hollywood, Bukowski isi povesteste experientele de scenarist din vremea cind, in anul 1987, lucra la turnarea unui film. Henry Chinaski, celebrul alter ego al lui Bukowski, revine de data aceasta cu un scenariu hollywoodian: The Dance of Jim Beam. Filmul este inspirat din experientele de scandalagiu petrecaret ale tinarului Chinaski, pe cind acesta nu era inca un scriitor cunoscut. Pe masura ce protagonistul, alaturi de iubita lui, Sarah, este prins de virtejul experientelor hollywoodiene, Bukowski agata cu ironie in firul parodic al evenimentelor si nume cunoscute din lumea culturala, transformindu-le doar pe alocuri rezonanta: Jon-Luc Modard, filosoful Jean-Paul Sanrah, Frances Ford Lopalla si un anume Victor Norman ce aminteste de Norman Mailer. Prin reaparitia lui Henry Chinaski, cu pasiunile sale explozive pentru bautura, femei si curse de cai, prin ireverentiozitatea portretelor pe care le face, Hollywood marcheaza inca un moment in evolutia romanelor autobiografice ale lui Charles Bukowski.
AUTORUL
Charles Bukowski (1920-1994) s-a nascut in Germania, la Andernach. Cind avea doi ani, parintii sai au emigrat in Statele Unite, stabilindu-se in Los Angeles, unde scriitorul a copilarit si si-a petrecut mare parte din viata. A studiat la Los Angeles City College, dar a abandonat curind cursurile si a dus o viata dezordonata, dedicindu-se scrisului si intretinindu-se din diverse slujbe marunte. Scriitor prolific, a publicat numeroase volume de poezii, antologii de povestiri si romane, numarindu-se printre cei mai cititi scriitori americani contemporani. La Editura Polirom au aparut romanele Femei (2003), De duzina (2003), Factotum (2004), Posta (2004), Sunca pe piine (2011) si antologia de poezie Dragostea e un ciine venit din iad (2007).