– FRAGMENT –
Fetele isi ocupara locurile si se porni muzica. Le priveam cum isi incep pasii intortocheati. Era o priveliste frumoasa, insa saracita de absenta Deidameiei – ea fusese cea mai priceputa.
— Care-i fiica ta? intreba Lycomede.
— Nu-i aici, rege. E plecata la rude.
— Pacat, spuse Diomede. Speram sa fie aceea.
Arata spre o fata de la capatul sirului, marunta si bruneta; chiar semana cu Deidameia si avea niste glezne minunate, ce se iteau pe sub poalele rotitoare ale rochiei.
Lycomede isi drese glasul.
— Esti insurat, marite Diomede?
— Deocamdata da, surise Diomede, fara sa-si dezlipeasca ochii de la femei.
Cind se sfirsi dansul, Odysseu se ridica in picioare, rostind cu glas tare ca sa auda toata lumea:
— Spectacolul vostru ne face cinste – nu oricine se poate mindri ca a vazut dansatoarele din Scyros. In semn de admiratie, v-am adus daruri – voua si regelui vostru.
Se auzi un murmur insufletit. Nu prea aveam parte de bogatii in Scyros, nimeni nu-si permitea sa cumpere asa ceva.
— Esti mult prea generos, spuse Lycomede, rosu la fata de incintare – nu se asteptase la atita marinimie.
La semnul lui Odysseu, slujitorii adusera cufere si incepura sa le goleasca pe masa cea lunga. Am vazut lucirea argintului, sclipiri de sticla si nestemate. Ne-am aplecat cu totii, barbati si femei, curiosi sa vedem comorile.
— Va rog, luati ce va place, spuse Odysseu.
Fetele venira iute la mese si incepura sa scormoneasca sub ochii mei printre podoabele lucitoare: parfumuri in sticlute delicate cu dopuri de ceara, oglinjoare cu miner de fildes sculptat, bratari rasucite de aur, panglici vopsite in purpura si rosu. Printre acestea se aflau si citeva obiecte menite a fi daruri, din cite mi-am inchipuit eu, pentru Lycomede si sfetnicii sai: scuturi cu curele de piele, cozi de lance sculptate si sabii argintate, in teci moi din piele de ied. Ochii lui Lycomede ramasera pironiti asupra uneia, ca un peste prizonier in cirlig. Odysseu statea aproape, tronind binevoitor asupra adunarii.
Ahile ramase in spate, miscindu-se alene pe linga mese. Se oprea sa picure niste parfum pe incheietura subtire a miinii, sa mingiie minerul neted al unei oglinjoare. Poposi o clipa admirind o pereche de cercei cu pietre albastre prinse in fir de argint.
Privirea mi-a fost atrasa de ceva ce se petrecea la capatul salii. Diomede strabatuse incaperea si vorbea cu un slujitor de-al sau, care incuviinta din cap si iesi pe usile mari. Nu parea nimic insemnat – Diomede avea o privire somnoroasa, pleoapele ii pareau ingreunate de plictiseala.
M-am uitat iarasi la Ahile. Acum isi tinea cerceii la urechi, tot sucindu-i, tuguindu-si buzele si jucindu-se de-a femeiusca. Era inveselit, cu colturile gurii inaltate. Isi plimba ochii prin sala, poposind o clipa cu privirea pe chipul meu. N-am putut sa nu zimbesc.
Suna o goarna, tare si infricosata. Sunetul venea de afara, o nota prelunga, urmata de trei sunete scurte: semn ca o nenorocire era gata sa se petreaca. Lycomede se ridica iute in picioare, capetele strajilor se smucira spre usa. Fetele tipau si se agatau una de alta, scapind din miini lucrurile de pret care cadeau pe lespezi in zgomot de sticla sparta.
In afara de o singura fata. Nici nu apuca sa se sfirseasca primul semnal, ca Ahile insfaca una din sabiile argintate si ii azvirli teaca de piele. Masa ii statea in cale, asa ca sari peste ea de nu se vazu, apucind in treacat o lance cu cealalta mina, in drum spre usa. Cind atinse podeaua, armele erau deja ridicate intr-o postura ucigasa ce nu-i statea in puteri nici unei fete si nici unui barbat. Cel mai bun razboinic din spita lui.
M-am uitat iute la Odysseu si Diomede si m-am ingrozit cind i-am vazut zimbind.
— Salutari, printe Ahile, spuse Odysseu. Pe tine te cautam.
Am privit neputincios cum pe chipurile supusilor lui Lycomede se asterne intelegerea la auzul vorbelor lui Odysseu, cum se intorc si se holbeaza la Ahile. Pret de-o clipa, Ahile ramase nemiscat. Apoi cobori incet armele.
— Marite Odysseu, spuse el cu un glas uimitor de linistit. Marite Diomede. Isi inclina politicos capul, ca de la print la print. Ma simt onorat ca v-ati ostenit atita sa dati de mine.
Era un raspuns nimerit, demn si nitel batjocoritor. Acum o sa le fie mai greu sa-l umileasca.
— Banuiesc ca doriti sa-mi vorbiti. O clipa doar, vin imediat.
Puse cu binisorul spada si lancea pe masa. Cu degete sigure, isi desfacu si isi scoase naframa. Pletele ce iesira la iveala straluceau ca bronzul lustruit. Barbatii si femeile de la curtea lui Lycomede susoteau intre ei cu o indignare inabusita – fara sa-l scape din ochi.
— Poate ca-ti va fi de ajutor? spuse Odysseu, scotind o tunica dintr-o desaga.
I-o arunca lui Ahile, care o prinse.
— Multumesc, spuse Ahile.
Supusii il privira vrajiti cum o desface, se dezbraca pina la briu si o trage pe el.
Odysseu se intoarse spre fruntea salii.
Avem multe de discutat cu printul din Ftia.
Chipul lui Lycomede era impietrit ca o masca. Stiu ca se gindea la Thetis si la pedeapsa ce-l astepta. Nu dadu nici un raspuns.
— Lycomede, veni ascutit glasul lui Diomede, ca sfichiuirea de bici.
— Da, croncani Lycomede.
Mi-era mila de el. Mi-era mila de noi toti.
— Da, pe acolo, arata el.
— Multumesc, dadu Odysseu din cap.
O lua sigur pe sine spre usa, increzator ca Ahile il va urma.
— Dupa tine, zimbi amuzat Diomede.
Ahile sovai, uitindu-se doar o clipa la mine.
— A, da, striga Odysseu peste umar. N-ai decit sa-l iei si pe Patroclu, daca doresti. Si cu el avem ceva de vorbit.
Capitolul 15
In odaie se aflau citeva tapiserii roase si patru scaune. M-am silit sa stau drept, sprijinit de speteaza teapana de lemn, cum se cuvine sa faca un print. Ahile avea chipul inclestat de emotie si gitul inrosit.
— A fost un tertip, ii acuza el.
Odysseu ramase netulburat.
— Si tu te-ai ascuns cu viclenie, asa ca a trebuit sa fim si mai vicleni ca sa te gasim.
Ahile ridica din sprinceana, cu o trufie de print.
— Asa, si? M-ati gasit. Ce poftiti?
— Vrem sa vii cu noi la Troia, spuse Odysseu.
— Si daca nu vreau sa vin?
— Atunci ducem vorba, spuse Diomede, ridicind de pe jos rochia azvirlita de Ahile.
Ahile se inrosi de parca-l palmuise. Una era sa te-mbraci in rochii pentru ca n-ai incotro si alta sa afle toata lumea. Ai nostri isi pastrau cele mai hide cuvinte pentru acei barbati care se purtau ca niste femei – cursese singe din pricina unor asemenea jigniri.
Odysseu isi ridica mina ca sa-l opreasca.
— Toti sintem barbati de onoare si n-ar trebui sa se ajunga la asa ceva. Speram sa-ti oferim motive mai fericite ca sa te invoiesti. Glorie, de pilda. O sa ai parte de ea din belsug daca lupti alaturi de noi.
— O sa mai fie razboaie.
— Nu ca acesta, spuse Diomede. Va fi cel mai mare razboi al neamului nostru, va dainui in legende si cintece din tata-n fiu. Nu ai minte daca nu vezi asta.
— Nu vad decit un barbat incornorat si lacomia lui Agamemnon.
— Atunci esti orb. Ce poate fi mai vitejesc decit sa te razboiesti pentru onoarea celei mai frumoase femei din lume, impotriva celei mai puternice cetati din Rasarit? Nici Perseu nu se poate fali cu asa ceva, nici Iason. Heracles si-ar mai omori o data nevasta doar ca sa aiba prilejul sa vina cu noi. O sa cucerim toata Anatolia, pina in Arabia. O sa ajungem eroi de poveste in veacurile ce va sa vina.
— Parca spuneai ca va fi un razboi usor si o sa ne intoarcem pina la toamna, am biiguit.
Trebuia sa opresc cumva suvoiul vorbelor lor.
— Am mintit, raspunse Odysseu ridicind din umeri. Habar n-am cit o sa dureze. O sa se sfirseasca mai repede daca lupti tu cu noi, spuse el uitindu-se la Ahile. Ochii sai intunecati te atrageau ca o viltoare, oricit ai fi inotat ca sa scapi. Fiii Troiei sint vestiti pentru iscusinta in lupta, mortile lor iti vor inalta numele pina la stele. Daca pierzi prilejul asta, pierzi orice sansa la nemurire. O sa ramii la urma, necunoscut. O sa imbatrinesti tot mai tare nestiut de nimeni.
— N-ai de unde sti, se incrunta Ahile.
— Ba pot, spuse Odysseu, lasindu-se pe spate. Am norocul sa ma invirt si printre zei. Zimbi de parca-si amintea cine stie ce nazbitie cereasca. Iar zeii au crezut de cuviinta sa-mi destainuie o profetie despre tine.
Ar fi trebuit sa-mi dau seama ca Odysseu n-ar fi venit doar cu amenintari nerusinate in chip de momeala. In povesti era numit polytropos, omul cu multe infatisari. Frica mi se raspindise in tot trupul precum cenusa spulberata.
— Ce profetie? intreba incet Ahile.
— Aceea ca, daca nu vii la Troia, natura zeiasca o sa-ti piara, din moment ce n-o folosesti. Puterile o sa-ti scada. Daca ai noroc, o s-ajungi ca Lycomede, care putrezeste pe o insula uitata si n-are nici un urmas baiat. Scyros va fi cucerita curind de vreun vecin – stii si tu prea bine. N-o sa-l ucida – de ce-ar face-o? O sa-si sfirseasca viata in vreun cotlon, mincindu-si coltucul de piine inmuiat, batrin si ramolit. Si cind va muri, oamenii o sa se-ntrebe: Cine?
Vorbele umpleau parca toata odaia, furindu-ne aerul si sufocindu-ne. O asemenea viata ar fi fost ingrozitoare.
Insa glasul lui Odysseu continua neindurator:
— Acum e cunoscut doar pentru ca povestea lui a intilnit-o pe a ta. Daca mergi la Troia, vei avea parte de o asemenea faima, ca oricine-ti va intinde un pocal va ajunge astfel sa dainuie de-a pururi in legende. Vei fi…
Usa se deschise fulgerator, slobozind un nor de aschii ce se imprastiara peste tot. Thetis se ivi in prag, arzind ca o flacara vie. Prezenta ei zeiasca ne invalui iute pe toti, pirjolindu-ne ochii si innegrind canatul rupt al usii. O simteam gata sa-mi fringa oasele, sugindu-mi singele din vine de parca voia sa ma sece. M-am facut mic, asa cum se pomeneau facind toti muritorii.
Barba neagra a lui Odysseu era plina de rumegus de la usa nimicita.
— Salutare, Thetis, spuse el ridicindu-se.
Isi pironi ochii asupra lui ca un sarpe ce-si urmareste prada, iar pielea ii raspindea lumina. Aerul din jurul lui Odysseu parea sa tremure nitel, ca incins de o vapaie sau batut de vint. Pe podea, Diomede se trase usurel in laturi. Am inchis ochii, ca sa nu fiu silit sa vad cum e nimicit Odysseu cu foc si para.
Se lasa tacerea si, in toiul ei, am indraznit sa deschid ochii. Odysseu era teafar. Pumnii lui Thetis se albisera de inclestati ce erau. Nu te mai ardeau ochii uitindu-te la ea.
— Fecioara cu ochi cenusii mi-a aratat mereu bunavointa, spuse Odysseu aproape cu parere de rau. Stie de ce am venit, imi binecuvinteaza si imi ocroteste telul.
Parca pierdusem o frintura din discutie. Ma chinuiam sa inteleg. Fecioara cu ochi cenusii – zeita razboiului si a mestesugurilor lui. Se spunea ca pretuieste mai presus de orice istetimea.
— Athena n-are nici un copil de pierdut.
Cuvintele tisnira scrisnit din gitlejul lui Thetis si ramasera atirnate in aer.
Odysseu nu incerca sa dea un raspuns, se intoarse doar spre Ahile.
— Intreab-o, ii spuse. Intreab-o pe mama ta ce stie.
In odaia tacuta, il auziram cum inghite cu noduri. Se uita in ochii negri ai mamei sale.
— E adevarat ce spune?
Focul din ea se potolise, doar marmura rece ramasese.
Vorbele sunau sec, de parca ar fi grait o statuie. Daca mergi la Troia, nu te mai intorci. Ai sa mori de tinar acolo.
Ahile pali.
— E neindoielnic?
Asta intreaba toti muritorii intii si-ntii, neincrezatori, cutremurati de teama. N-o sa fie altfel cu mine decit cu oricare altul?
— E neindoielnic.
Daca s-ar fi uitat chiar atunci la mine, m-as fi prabusit. M-as fi pus pe plins si nu m-as mai fi oprit. Insa ramase cu privirea pironita in ochii mamei sale.
— Ce sa fac? sopti el.
Un tremur aproape nevazut se ivi in apele incremenite ale chipului ei.
— Nu-mi cere sa aleg eu, spuse.
Apoi se facu nevazuta.
Nu-mi mai amintesc ce le-am spus celor doi, cum am plecat si cum am ajuns in odaia noastra. Imi amintesc chipul lui, obrajii trasi si paloarea stearsa a fruntii lui. Umerii lui, de obicei drepti si falnici, acum pareau ca se prabusisera. Ma potopise jalea pina-n gitlej, sufocindu-ma. Moartea lui. Simteam ca mor doar cind ma gindeam la asta, simteam ca ma prabusesc in jos de pe o bolta neagra si oarba.
Nu trebuie sa te duci. Era s-o spun de o mie de ori. In loc de asta, i-am tinut strins miinile in palmele mele – erau reci si impietrite.
— Nu cred c-as putea sa-ndur, zise intr-un tirziu.
Statea cu ochii inchisi de parca nu voia sa vada o grozavie. Stiam ca nu vorbea despre moartea lui, ci despre cosmarul pe care-l urzise Odysseu, pierderea stralucirii, pieirea dumnezeirii sale. Vazusem cit se bucura de propriul trup, vioiciunea aprinsa care-i clocotea sub piele. Cine era, daca nu o fiinta miraculoasa si luminoasa? Cine era, daca nu o fiinta menita sa ramina in istorie?
— Mie nu mi-ar pasa, am spus. Cuvintele se chinuie sa-mi iasa din gura. Orice ai fi, n-ar conta pentru mine. Am fi impreuna.
— Stiu, spuse incet, fara sa se uite la mine.
Stia, insa nu era de-ajuns. Simteam o jale nemarginita, incit credeam ca o sa ma rup in bucati. Cind o sa moara, tot ce era iute, frumos si stralucitor pe lume va fi ingropat impreuna cu el. Am dat sa vorbesc, dar prea tirziu.
— Am sa merg, spuse el. Am sa merg la Troia.
Lucirea trandafirie a gurii lui, verdele infrigurat al ochilor lui. N-avea nici un rid nicaieri pe chip, nici o cuta, nici un fir ce prevestea incaruntirea – totul era proaspat. Era primavaratic, auriu si stralucitor. Moartea pizmuitoare i-ar bea singele si ar intineri.
Ma urmarea cu ochi adinci ca glia.
— Vii cu mine? ma intreba.
Durerea necurmata a dragostei si jalei. Poate ca intr-o alta viata as fi refuzat, mi-as fi smuls parul din cap si m-as fi pus pe urlat, l-as fi obligat sa-si infrunte singur alegerea. Insa nu in aceasta. Avea sa plece pe mare la Troia, iar eu aveam sa-l urmez, chiar si in moarte.
— Da, am soptit. Da.
Usurarea ii navali pe chip si se intinse spre mine. L-am lasat sa ma cuprinda in brate, sa se lipeasca de mine de sus pina jos, atit de strins, ca nu mai incapea nimic intre noi.
Ne potopira lacrimile si se scursera. Constelatiile se roteau deasupra noastra si luna isi urma ostenita calea. Noi zaceam mihniti si fara somn ceas dupa ceas.
Cind se revarsara zorii, Ahile se ridica teapan.
— Trebuie sa merg sa-i spun mamei, zise.
Era palid, cu umbre sub ochi. Deja parea mai batrin. Am simtit ca ma cuprinde teama. Nu pleca, am dat sa-i spun. Insa si-a tras o tunica pe el si a iesit.
Am zacut incercind sa nu ma gindesc cum se scurgeau clipele. Pina mai ieri, aveam vreme din belsug. Acum fiecare clipa era ca o picatura de singe scursa.
Odaia deveni cenusie, apoi alba. Patul parea prea rece fara el, prea mare. Nu auzeam nici un zgomot si impietrirea aceasta ma speria. M-am ridicat si mi-am frecat madularele, m-am lovit singur ca sa ma trezesc din amorteala, incercind sa ma lupt cu nervii. Asa o sa fie in fiecare zi fara el. Am simtit cum mi se stringe salbatic pieptul, de parca imi venea sa urlu. Fiecare zi fara el.
Am iesit din palat, incercind disperat sa-mi pun stavila gindurilor. Cind am ajuns la stinci, marele zid de piatra din Scyros ce se inalta deasupra marii, am inceput sa urc. Vinturile ma bateau si pietrele erau ude de la spuma valurilor, insa efortul si primejdia ma intareau. M-am avintat in sus, catre cel mai inselator pisc, unde pina acum m-as fi temut prea tare sa merg. Miinile imi erau zgiriate aproape pina la singe de coltii de piatra. Unde calcam raminea pata. Durerea era bine-venita, fireasca si purificatoare. Era atit de usor de indurat, ca-mi venea sa rid.
Am ajuns pe pisc, o gramada de bolovani la marginea stincii, si am ramas acolo, in picioare. In vreme ce urcam, imi venise o idee, in neinfricarea si nesabuinta mea.
— Thetis! am urlat in vintul ce batea smucit, cu fata spre mare. Thetis!
Soarele era inaltat pe bolta, intilnirea celor doi se terminase de mult. Am tras aer in piept a treia oara.
— Sa nu-mi mai rostesti niciodata numele.
M-am intors iute spre ea si mi-am pierdut echilibrul. Pietrele imi jucau sub talpi si vintul ma biciuia. M-am prins de un colt ca sa ma tin pe picioare si am privit in sus.
Era chiar mai palida decit de obicei, precum primul inghet al iernii. Buzele i se trasesera inapoi, dezvelindu-i dintii.
— Esti un neghiob, imi spuse. Coboara. N-ai cum sa-l salvezi pierzindu-ti prosteste viata.
Nu eram chiar atit de neinfricat pe cit credeam – am tresarit citindu-i ura pe chip. Insa m-am silit sa vorbesc, s-o intreb ce voiam sa aflu de la ea.
— Cit mai are de trait?
Scoase un sunet ca un latrat de foca. Mi-a luat ceva sa inteleg ca ridea.
— De ce? Ai de gind sa te pregatesti? Sa opresti totul?
Dispretul i se lati pe chip.
— Da, i-am raspuns. Daca pot.
Iarasi sunetul acela.
— Te rog, am zis ingenunchind. Te rog, spune-mi.
Poate pentru ca m-am lasat in genunchi, sunetul inceta si se gindi o clipa privindu-ma.
— Mai intii va muri Hector, spuse ea. Doar atit mi s-a dat de stire.
Hector.
— Iti multumesc, am spus.
AUTOAREA
Madeline Miller s-a nascut in Boston si a crescut in New York si Philadelphia. Si-a definitivat studiile universitare la Brown University, unde s-a si specializat in domeniul studiilor clasice. A studiat de asemenea si la sectia de dramaturgie a Yale School of Drama, unde si-a indreptat atentia asupra adaptarii textelor clasice pentru publicul contemporan. In ultimii zece ani a predat elevilor de liceu latina, greaca si studii shakespeariene.
CARTEA
Cintul lui Ahile este o repunere in scena a miticului razboi troian din perspectiva unui personaj crucial, dar care nu-si face aparitia prea des in epopeea lui Homer: Patroclu, eclipsat in Iliada de faimosul Ahile, „primul intre greci, puternic, frumos, izvorit din trupul unei zeite“. Exilat la curtea lui Peleu, Patroclu se indragosteste de fiul gazdei sale si al nereidei Thetis, semizeul Ahile. Cei doi cresc si sint educati impreuna de centaurul Chiron, cladind in timp o relatie puternica. Insa odata ce Thetis arata limpede ca nu priveste cu ochi buni dragostea fiului ei pentru un muritor si amindoi sint tiriti intr-un razboi lung si singeros, tragedia pare gata sa se abata in orice clipa asupra lor.