Esti primul ofiter care a publicat in „Playboy“. Ce ai publicat? Nu te-au dat afara ca i-ai facut de rusine?
„Arta razboiului in timp de pace“ – despre peacekeeper-ii romani – si „Tacut, rapid, mortal“ – despre parasutistii romani. Asa s-au numit cele doua articole ilustrate si publicate de mine in 2000 in „Playboy“, pe vremea cind revista avea un puternic iz cultural si cool in acelasi timp, fiind condusa de criticul Dan Silviu Boerescu si poetul Mihail Galateanu. Cred ca cei doi ma privisera usor amuzati, ca pe un soi de fiinta exotica, asa cum venisem eu impetuos, purtind, inca inconstient, retorica cazona atirnata-n pix. S-au straduit cu mine, iar primul articol l-am rescris de vreo trei ori, ca sa fie, cit de cit, in ton cu revista. Multumesc, Boe. Multumesc, Mihai. Eram deja locotenent-colonel si tocmai fusesem numit pe o functie in Statul-Major General. In jurul meu s-a stirnit un oarece freamat de indignare, niciodata recunoscut ca atare. Pina la urma, „durii“ cu grade mari, state vechi si carte mai putina s-au potolit si s-au consolat, pentru ca eu am recidivat si in alte publicatii. In acel mediu pur militar, mentalitatea generala era ca nu se puteau publica in presa civila decit texte aprobate. Eu nu am cerut vreodata aprobare pentru nici una dintre cartile sau articolele publicate.
Spui la un moment dat ca intrarea in armata a fost o oportunitate. Crezi ca astazi intrarea in armata ar mai putea fi o sansa?
Nu stiu daca mai este o oportunitate astazi, asa cum a fost in 1986, atunci cind am intrat eu in armata. Depinde de ce-si doreste si de ce are nevoie fiecare. Pina acum citiva ani, solda si pensia militara erau la fel de neclintit precum Muntii Carpati. Acum ele sint la discretia oricarui politruc populist de moda noua. Totusi cariera militara ramine una dintre cele mai sigure si onorabile poteci bugetare de urmat. In calcul mai trebuie luate si sansele oferite de misiunile in strainatate pentru cei cu surplus de adrenalina sau cu datorii facute pentru a-si cumpara o casa sau masina.
Ce face un jurnalist militar? Cit e jurnalism si cit propaganda?
Discutia este lunga. Totul tine de bunul-simt si de criteriile morale ale fiecaruia. Sigur ca un jurnalist militar nu poate scrie ceva de rau despre armata, un general sau ministru al Apararii. Intocmai precum un gazetar civil, care nu poate scrie impotriva propriului patron, ci doar, de cele mai multe ori, la ordinul acestuia. Dar daca te folosesti de disciplina prevazuta in regulamentele militare pentru a face exces de imagine si linguseala in beneficiul unui anumit personaj inalt din conducerea MApN sau sa ascunzi in mod constient gunoiul sub pres, pentru ca apoi sa bati pas de defilare, cu cintec inainte, pe sub Arcul de Triumf, atunci eu zic ca aceasta se numeste propaganda. Nici picat cu ceara nu ar recunoaste vreun ofiter de relatii publice (si nu numai din armata) ca face propaganda… Toti afirma ca ei fac doar relatii publice sau imagine armatei, servind astfel interesele tarii. Trist este ca multi sefi din armata, de diferite grade, se considera micii dumnezei ai subordonatilor lor si cred ca jurnalistii din presa militara sint obligati sa scrie numai de bine, festivismul, chiar si in forme moderate, fiind la ordinea zilei. Justificarea se prezinta sub forma unei prea mult proclamate neutralitati politice si obiectivitati deontologice a ziaristului militar si a ofiterului de relatii publice.
Ai avut vreodata senzatia, pe timpul in care lucrai ca jurnalist militar, ca vrei sa vorbesti despre anumite probleme, dar nu ai voie?
Da, evident ca am avut-o. Dar la fel de adevarat este ca si la mine, la fel ca si la colegii mei de breasla, functiona in plus si o anumita autocenzura. In plus, atunci cind faci parte dintr-un sistem (militar, politic, de breasla), fie nu poti vedea si judeca lucrurile in adevarata lor lumina, fie, din reflex, ai tendinta sa gasesti scuze si explicatii pentru aproape orice. Spre exemplu acum, la peste patru ani de la trecerea mea in rezerva, inteleg si percep multe aspecte si personaje din viata militara cu totul altfel decit atunci. Iar noua perspectiva nu este deloc festiva. Si nici optimista.
Cum a aparut cartea asta? Ai scris mai intii niste articole pentru „Ziarul de duminica“ si apoi te-ai gindit sa le aduni intr-un volum?
Cam asa ceva. De fapt, totul a plecat, exact acum un an de zile, de la o discutie foarte relaxata, la un pahar de vorba, cu bunul si vechiul meu prieten Daniel Nicolescu, despre ce as mai putea scrie in „Ziarul de duminica“ dupa incheierea serialului „La colt de strada“. Daniel mi-a sugerat atunci sa pun pe hirtie intimplarile mai haioase sau mai stranii traite de mine prin diferitele misiuni in teatrele de operatii militare. Nu-mi inchipuiam pe atunci ca acestea ar interesa pe cineva din afara universului militar, dar daca tot m-am apucat de scris, atunci mi-am zis hai sa o fac pe bune, cit mai sincer si mai cinstit fata de mine insumi. Fara barierele si cliseele de altadata, la care consimtisem nu o data. Astfel am inceput sa-mi recitesc vechile agende cu insemnari si mai ales am privit din nou, redescoperindu-le, fotografiile de demult. Incepind cu cele alb-negru de cind eram militar in termen redus. Si atunci am inceput sa-mi amintesc si sa scriu totul dintr-o suflare, cu o pasiune si o voluptate pe care le doresc oricarui scriitor. In zece luni am publicat nu doar serialul „Jurnal in bocanci“ in saptaminalul „Ziarul de duminica“ – Multumesc, Daniel! Multumesc, Stelian }urlea! –, dar si cartea la Editura Cartea Romaneasca – Multumesc, Madalina Ghiu! Pentru mine, ca fost ofiter, doar cu o diploma de inginer in buzunar si istoric autodidact, sa public la editura lui Marin Preda, cea mai prestigioasa editura de literatura romaneasca, este ceva la care nici nu puteam visa pe vremea cind semnam in „Playboy“ si eram un „jurnalist in bocanci“.
De unde expresia: jurnalist „in bocanci“, scriitor „in bocanci“?
Este doar o gaselnita care satirizeaza si eludeaza in acelasi timp un atribut vehiculat in armata, acela de „jurnalist militar“, „scriitor militar“, „presa militara“ etc. si cu care nu am fost niciodata de acord. Adica, ori esti jurnalist, scriitor, artist, ori nu esti. Punct. Ce-nseamna aia sa te ascunzi, sau sa te justifici, sau sa te falesti cu un astfel de atribut? Formula cu „bocancii“ vine atit din specificul nelipsit al acestui articol din uniforma militara actuala (inainte era cizma), dar si din opozitia cu pantofii, specifici lumii civile.
Cit de mare a fost socul la intilnirea dintre militarii romani si cei care faceau parte din NATO? Care au fost primele lucruri care te-au surprins cum ca ei au si voi nu?
Grija fata de om. Asta lipseste societatii romanesti, nu doar armatei romane, si in schimb defineste societatea occidentala, nu doar armatele NATO. In lumea occidentala, inainte de a trimite un om in misiune intr-un teatru de operatii (de obicei ostil) ii sint automat asigurate o mincare buna, o uniforma in care sa se simta bine (si mindru de ecusonul national), un loc curat in care sa poata dormi si un altul unde sa se poata spala ca lumea, o legatura telefonica cit mai lesnicioasa cu cei de acasa sau chiar un moment de relaxare (fizica si sufleteasca) dupa incordarea din actiunile din teren. Toate acestea si multe alte facilitati (serviciu de spalatorie haine si lenjerie, sala ultradotata de gimnastica, biblioteca si videoteca, punct medical superutilat) le-am intilnit in toate camp-urile NATO sau americane prin care am trecut (nu doar ca vizitator) in Albania, Kosovo, Bosnia, Afganistan. La noi este exact invers. Oficialii romani, civili sau militari, considera ca este mai mult decit suficient faptul ca-i arunca la plecarea intr-o misiune de sase luni soldatului (sergent sau colonel) citiva dolari sau euro pe zi (oricum sensibil mai putini decit primesc colegii sai din NATO) pentru care este invidiat si birfit de cei ramasi acasa. Grija reala, nu cea ostentativ declarata, fata de militarul roman trimis in strainatate, la fel ca si pentru cel din cazarma mioritica, lipseste din mentalul celor ce decid si hotarasc la Bucuresti. Au constatat acest lucru pe pielea lor nu doar cei ce au plecat in Albania in 1997 (operatiunea Alba), ci si celebrii „Scorpioni rosii“, oltenii din Banie, trimisi in iunie 2002 in tabara incandescenta din Kandahar-ul afgan. Dar despre toate acestea am scris tot ceea ce am stiut, in Memorii in bocanci.
Vad ca nu numai „la noi“ se pleaca in delegatii inutile, doar de dragul diurnei, si alte smecherii… „Ei“ ce minarii fac?
In esenta cam tot la fel ca si la noi. Dar fara sa exagereze, mai cu bun-simt si oarece discretie. Spre exemplu, pentru a scapa de impozit in luna respectiva, un general american ia dupa el in teatrul de operatii cel mult un subofiter, ca aghiotant, iar un ministru vine insotit doar de un consilier sau un general. La noi, seful cel mare este musai insotit de un intreg alai de tip oriental format, in functie de virful ierarhic al delegatiei, fie din colonei, fie din generali, de obicei cam burtosi si nevorbitori de limba engleza. Am povestit despre aceste secvente traite de mine in carte. Nu pentru ca „sa ma racoresc“, ci pentru ca astfel de situatii penibile sa nu se mai repete. Insist pe aceste aspecte deoarece mai mult decit acasa, acolo, in teatrele de operatii, printre militarii din alte armate, nu numai eu m-am simtit mult mai patriot, mai dornic sa fiu mindru ca sint roman si ca nu sint cu nimic mai prejos decit altii. Asa incit te doare cind vine o astfel de delegatie din tara si te face de ris.
De unde interesul pentru studiul propagandei?
In primavara lui 1999 urmam un curs de limba engleza la o scoala a armatei britanice de linga Londra. Pentru finalul cursului ni s-a cerut sa scriem un eseu pe o tema apropiata specialitatii noastre de acasa (eram 43 de ofiteri din tari est-europene). Pe vremea aceea eram redactor la emisiunea TV „Pro Patria“ si in mod firesc am ales sa scriu despre relatia dintre armata si presa in timp de razboi, dat fiind ca in acea perioada se intimpla si razboiul dintre NATO si Iugoslavia lui Milosevici. Din embrionul acelui eseu, am scris apoi despre propaganda Bruxelles-ului si Belgradului in timpul acelui razboi european din 1999 si asa a aparut in anul 2000 volumul 150 de ani de razboi mediatic. Restul cartilor mele despre propaganda au venit aproape de la sine, fiind din ce in ce mai exigent cu mine insumi in a scrie lucruri in general nestiute publicului romanesc despre propaganda in lume de-a lungul timpului. Faptul ca am lucrat sapte ani intr-o structura a Statului-Major General destinata operatiilor psihologice – PSYOPS – si informationale – INFO OPS – in mod evident m-a ajutat si m-a stimulat. Mi-am dat si un doctorat pe tema asta, unde am teoretizat problema.
Si daca tot sintem la capitolul propaganda… Lumea de azi e foarte preocupata de PR, imagine… Pina la urma, asta nu e tot un fel de propaganda, doar ca ii spunem altfel? Cum a ajuns propaganda sa fie din iubita, detestata?
Regimurile totalitare (comuniste, fasciste, naziste) au confiscat conceptul de propaganda si l-au utilizat in exces. De aici repulsia si oprobriul opiniei publice pentru acest cuvint. Pragmatici, englezii si americanii au recurs la eufemisme specializate pe domenii, afirmind ca, in opozitie cu comunistii sau nazistii, ei nu minteau, chiar daca nu spuneau intreg adevarul (ci doar cel convenabil). Astfel, Edward Bernays a lansat conceptul de relatii publice in sfera institutionala, militarii americani pe cel de razboi/operatii psihologice in practica militara, George Kennan a impus termenul de „razboi politic“, inspirindu-se din Executivul de Lupta Politica al britanicilor, iar Ronald Reagan a statuat practica „diplomatiei publice“. Apoi au aparut si alte eufemisme, mai rafinate, precum „comunicarea politica“ sau cea „strategica“, „managementul perceptiilor“… Dar asta este o alta poveste.