Inainte de a judeca scrisori de protest, propun sa plecam de la o serie de constatari. Tema cu „capitala culturala europeana“ pare sa ii fi prins pe sefii din administratia locala destul de tare. In premiera, ea a fost dublata de o serie de eforturi financiare concrete atit din partea Primariei, cit si a Consiliului Judetean. Iar organizarea la Iasi a Galei UNITER, in luna mai, a deschis o adevarata cutie a Pandorei: cursa inarmarii cu gale. Intre timp s-au mai consumat in acelasi loc (Sala Mare a Nationalului iesean) inca doua: Gala Operelor Nationale Romane si Gala Excelentei in Educatie. Atit de tare a placut oficialitatilor aceasta formula, incit la toamna, de Sf. Parascheva, traditionala Seara a Valorilor din sala Primariei se va muta tot la National. Probabil ca intr-un dosar de candidatura a Iasului pentru Capitala Culturala Europeana, organizarea unui numar impresionant de gale nu ar aduce puncte, insa pentru orgoliile locale ar putea actiona, la o adica, precum un panaceu.
O alta constatare importanta este ca, in premiera, Iasul a lansat in acelasi an doua evenimente culturale mari: Festivalul International al Educatiei, sustinut de Primarie, si Festivalul International de Literatura si Traducere, sustinut de Consiliul Judetean. Doua evenimente care, daca stai sa le aprofundezi programele si filosofia, pot fi cel mult complementare, dar in nici un caz in opozitie sau in competitie.
In fine, a treia si ultima precizare: in absenta unui real sector cultural independent la Iasi, doar institutiile clasice, finantate prin Ministerul Culturii sau autoritatile locale, par sa coaguleze resurse umane si materiale pentru a incerca marea cu degetul: construirea unui program artistic dinamic pentru Iasi. Din pacate, Iasul nu are o strategie in domeniu, un fir rosu care sa lege toate initiativele. Singura metoda prin care s-ar putea realiza o programare coerenta ar fi ca, in urma adoptarii unei astfel de strategii, finantarile, atit catre sectorul privat, cit si fata de cel „de stat“, sa fie acordate doar in baza unui astfel de proiect asumat de oras. Cine vrea sa faca „de toate“ sfirseste prin a nu face nimic, vezi esecul rasunator al programului „Iasi 600“.
As incadra in tot acest fundal care descrie – oricit de circotas ai fi – dezghetul Iasului cultural protestele recente ale unui sindicat din cadrul Operei Nationale Romane din Iasi. Caci sint doua: unul care se cheama, simplu, Sindicatul Operei si care inglobeaza citeva sute de persoane si unul intitulat al Artistilor Operei, care reuneste doar citeva zeci. Ceea ce reclama cei din urma este ca managerul Operei, Beatrice Rancea, ar da dovada de un caracter dictatorial si ar conduce discretionar institutia, in vreme ce presa n-ar vrea sa remarce adevaratele probleme ale institutiei deoarece e mult confetti de marketing & PR aruncat in fata sa.
Personal, consider destul de riscant si slab construit protestul „sindicatului cu artisti“, in razboi si cu managementul, si cu sindicatul simplu, fara „artisti“ in coada. Rancea este acuzata ca ar fi cistigat nu numai amicitia ministrului Culturii, dar mai ales pe aceea a primarului si a presedintelui CJ si ca in numele acesteia taie si spinzura. Din cite am retinut, „amicitia“ clamata a insemnat o colaborare institutionala pe o serie de proiecte ale Operei, de la spectacole la Gala Operelor. Mi-ar fi greu sa condamn faptul ca autoritatile au devenit constiente, poate pentru prima data, ca aceasta institutie exista.
Ideea de a scoate Opera in strada, de a folosi mijloacele contemporane de promovare si a produce spectacole in acord cu gustul publicului de azi poate sa nu fie pe placul tuturor, dar pe cel al contribuabilului pare sa fi fost daca ne raportam la numarul record de spectatori atins. Niciodata o schimbare nu vine fara rezistenta si fara polemica. Dar imi este tot mai clar ca, pentru o serie de personaje iesene (retrase de mult din viata culturala relevanta) se prabuseste o lume. Cadrul institutional cultural prafuit ramasese ultimul lor bastion, pe care, in citeva dintre cazuri, il vad acum pierdut.
Citiva dintre contestatarii anilor ’90, „alternativii“ (spuneti-le cum vreti), au trecut de prima tinerete si au ajuns in functii de decizie. Asa cum e si firesc, sint conectati la tehnologie, la mijloacele sofisticate ale marketingului cultural si la reteta internationala. Incompatibilitatea cu trecutul, vindut de unii drept glorios – pacat ca necunoscut sau pierdut in anonimat –, este una reala, iar nu virtuala. Este motivul pentru care probabil scrisorile deschise si incercarile de delatiune se vor inmulti exponential in urmatoarea perioada. Dar cutremur nu va fi, doar mici furtuni intr-un pahar cu apa.