Intr-o frumoasa zi de 13 – septembrie – Radu Vancu publica „In asteptarea Lunetistului“, o insemnare de blog dedicata scrisului nocturn, semnelor din timpul scrisului si tie: o declaratie de admiratie si de solidaritate. „Cine stie cite pisici negre i-or fi iesit si lui din monitor, si tot nu s-a lasat“, zicea Radu si continua amintind de bobitele de singe lasate de ghearele mitei pe degetele scriitorului. Tu, din cite inteleg, scrii de mina. Au curs „pisici negre“ din stiloul tau la scrierea Lunetistului, la celelalte carti? Insa, fiindca mie imi plac atit de mult pisicile, si as fi nespus de fericita ca atunci cind scriu sa mi se oploseasca in poala una, te-as intreba mai intii care sint lucrurile care te ajuta sa mergi mai departe cu scrisul. Abia apoi, care sint lighioanele care-ti pun piedici.
Scrisul nu difera de viata, asa ca, atunci cind scriu, ma ajuta sa merg mai departe tot ceea ce ma ajuta in mod constant: oamenii pe care ii iubesc si care ma iubesc, cafeaua si tigarile, cartile altor scriitori. Dar, tot ca in viata, atunci cind scrii, o biata musculita se poate transforma brusc in lighioana.
Vorbeai intr-un interviu despre indoieli – despre rafturile nesfirsite de carti, de carti foarte bune care risca sa ramina nedeschise in biblioteci inca ani multi de acum inainte, despre gindul asta inevitabil: cui ii mai trebuie altele, de ce sa mai scriem si noi, pentru cine? Nu pun nici o intrebare aici, ramin si eu la fereastra cu gura inchisa, precum Cristina din Lunetistul. Dar, nerabdatoare in mutenia mea, astept un raspuns.
Scriu pentru a scapa de citeva obsesii si, scriind, alimentez altele. Scriu pentru ca altfel tot ceea ce fac pare inutil. Si asta e tot un fel de lighioana. LighiIONA, imi imaginez ca ar zice Serban Foarta.
Cu ceva timp in urma, cind anuntai ca scrii la un alt roman, spuneai ca va trata tot iubirea si poezia, „caci altceva nu ma intereseaza, spre disperarea unora“. Disperarea? A cui si oare de ce?
A celor neiubiti, bineinteles, a celor supusi violent istoriei, a celor care nu inteleg si nu vor intelege niciodata ca scrisul chiar e un joc de-a viata si de-a moartea, si nu de-a premiile si succesul. Si a criticilor si cititorilor obtuzi, desigur. Fiecare reactie violenta impotriva cartilor mele ma amuza la culme, imi demonstreaza ca mi-am atins tinta.
A iesit Lunetistul asa cum ti-l imaginai la inceput, atunci? In ce masura se toarna cartea ta in forma si in povestea imaginate initial? Cit de mult te lasi purtat, pe traseul scrisului, de intimplare, de drumuri laterale ivite unul din altul, si cit de strict te tii de un eventual plan initial?
E sigur ca nu a iesit asa cum l-am imaginat la inceput, dar nici nu-mi doresc asta, la nici o carte. Pentru ca nu stiu, de fapt, cu adevarat, unde incepe si unde se termina o carte. E adevarat ca exista o prima pagina si o ultima pagina, dar ele se schimba de nenumarate ori, pina la forma finala. Incerc sa respect destul de strict planul initial, de exemplu, daca in planul initial ploaia se aude peste arborii din gradina, incerc sa nu schimb intensitatea ploii, dar pot schimba arborii, si daca-mi vine sa-i schimb, atunci ii schimb fara nici o remuscare. E si o modalitate de a pune presiune pe mine insumi, de a nu avea impresia constanta si periculoasa ca totul merge bine. Asadar, imi fac un plan initial doar pentru a putea incepe, dar stiu din capul locului ca acel plan se va schimba de multe ori. Nu astept nimic de la el decit sa fie un „modelo para armar“, cum zice Julio Cortázar.
Spui „…asta e: cind trebuie sa scrii, poti sa scrii oriunde, indiferent de conditii“. Spui ca scrii acolo unde altora zgomotul li se pare insuportabil, ca poti scrie in locuri care altora li s-ar parea complet nepoetice. Dar cit de mult conteaza locul mai larg dimprejur, cel in care ne plimbam ziua cu povestea, cel in care ne plimbam personajele imbiindu-le sa se miste, sa functioneze, sa mearga mai departe? Cit conteaza pentru tine, de pilda, orasul in care stai? Dar tara? Conteaza atunci, pe loc, sau abia dupa ani?
Cred ca am luat la timpul potrivit citeva decizii fundamentale pentru a-mi mentine libertatea de a scrie, de exemplu, decizia de a nu avea copii, de a incerca sa traiesc in locuinte temporare, asa ca orasul, tara in care stau conteaza mai putin pentru ca nu sint foarte dependent de ele. Din momentul in care mi-a fost limpede ca daca nu scriu totul se duce de ripa, am inceput sa iau decizii care sa-mi ofere libertatea de a scrie. Intotdeauna m-am straduit sa am cit mai putine obligatii sociale, civice. Nu ma intereseaza politica, nu ma uit la televizor decit la Formula 1 si la Champions League, nu citesc presa. Daca ceva nu-mi convine, daca simt ca ma sufoc, nimic nu ma opreste sa plec miine in Spania, sa zicem. Legaturile mele cu tara sint aproape nule, vreau sa cred ca valorile care conteaza pentru mine sint universale – iubirea si poezia; pe amindoua cred ca le pot gasi la fel de bine si in Slovenia, ca si in Romania. Traiesc intr-un oras in care, pe linga locuitorii vizibili, eu am adus o multime de locuitori invizibili, cei cu care ma inconjur cel mai adesea.
La extraordinar de frumoasa lansare a Lunetistuluide la Libraria Bastilia, in Bucuresti, domnul Radu Paraschivescu a vorbit despre o serie de coincidente, lucrusoare aparent marunte care i se intimpla cind traduce, cind scrie, chiar si cind prezinta o carte. Am tresarit: bineinteles ca eu credeam ca doar mie mi se intimpla sa vad, de exemplu, o manusa de lina albastra pe trotuar in toiul verii, cind traduc Copila de zapada. Sau coji de oua rosii intr-o seara de toamna, pe strada, dupa ce termin de tradus Ploaie de Paste de Nabokov. Ti se intimpla minuni din astea, cind ti se muta povestea traita intens, cu detalii concrete, in viata?
Mi s-a intimplat la Cartea tuturor intentiilor. Sint coincidente frumoase si inspaimintatoare, totodata. Frumoase pentru ca iti lasa senzatia ca esti pe drumul cel bun, si inspaimintatoare pentru ca ai impresia ca ai luat-o razna, ca creierul tau s-a intins peste realitate, ca smogul, si ca nu mai poti vedea decit ce iti permite el. Dar e perfect pentru scris, pentru ca atunci cind scrii, ai nevoie ca realitatea sa-ti fie obturata, deformata, astfel, realitatea din cartile tale va fi si ea deformatoare, adica va lasa loc unor perceptii excentrice.
De ce crezi ca nu poate scapa prozatorul roman de vesnica intrebare cu ce e realitate si ce e fictiune intr-o carte de… fictiune?
Cred ca in primul rind e de vina ingrozitoarea educatie scolara pe care o primim. Clasicii literaturii noastre ne sint prezentati la scoala cu foarte multe repere biografice despre care se spune ca au contat in scrierea operelor lor si ca se regasesc in ele. E suficient sa ne amintim de imbecilitatile invatate despre Mihai Eminescu si Liviu Rebreanu, de exemplu.
Apoi, s-ar putea sa mai functioneze si dorinta, legitima, de altfel, a cititorului de a se convinge ca exista sau nu o altfel de viata, mai aventuroasa ori mai fada, promisiunea unei vieti superioare la care el, cititorul, ar putea avea acces.
Mi se pare foarte indrazneata plasarea unei parti din actiunea cartii tale, Lunetistul – mai mult decit in cele precedente – in alte tari si, de fapt, in niste zone indepartate nu atit geografic, dar tematic de ce se intimpla acum pe la noi, precum si de ce se intimpla in literatura de la noi. Cum s-ar putea explica distanta, distantarea asta? Este un risc asumat, voit, cautat, chiar calculat, sau pur si simplu este povestea pe care ti-ai dorit sa o scrii?
Este pur si simplu povestea pe care mi-am dorit sa o spun. In toate cartile mele nu am vrut sa fac altceva decit literatura, nu ma intereseaza realitatile sociale, nici cele istorice, nici daca personajele mele sint credibile sau nu. Nu am nici un alt angajament in afara de literatura. Ma intereseaza precizia stilului, exactitatea in scris, nu corectitudinea politica sau angajarea sociala, ori reflectarea unei realitati acceptate ca atare. Ma intereseaza reflectarea realitatii din cartile mele. Ma intereseaza domeniul presimtirilor, cum zice Gellu Naum, nu domeniul realului. Bineinteles ca imi asum ceea ce fac. Fiecare scrie dupa cum il duce capul.
S-a spus deja despre romanul Lunetistul ca poate fi usor imaginat ca film. Sint de acord, exista scene si detalii acolo care aproape ca ar putea fi decupate ca atare, intr-un scenariu (uite, dincolo de paginile cu dialoguri, ma gindesc acum la un detaliu luat la intimplare: degetele de la picioarele Cristinei, chircite pe dalele incalzite de soare), insa la fel de mult mi se pare si foarte riscant pentru carte, sint zone intregi care as baga mina-n foc ca s-ar pierde, iar acestea poate ca sint chiar cele mai frumoase pagini sau paragrafe… ?i-ar placea sa vezi personajele Lunetistului insufletite de actori?
Stiu de la scenariul la Apropierea ca se pierde foarte mult din carte, dar se cistiga altceva. Literatura si cinematografia sint doua domenii extrem de diferite, fiecare lucreaza cu instrumente specifice, asadar ingraditoare. Inca sint la faza de asteptare a filmului dupa Apropierea, asa ca imi vine foarte greu sa ma gindesc la un film dupa Lunetistul. Ipotetic, sigur ca mi-ar placea, de ce nu? Dar, repet, filmul e cu totul altceva, asteptarile mele sint cu totul altele de la un film decit de la o carte. Eu am zis in carte ce aveam de zis, iar filmul nu trebuie sa reflecte neaparat ce am vrut eu sa spun in carte, ci sa fie o alta realitate deformatoare oferita noua de regizor si de scenarist.
Ai inceput sa traduci din placere, o placere inrudita desigur cu lectura. Reusesti, in continuare, sa alegi cartile pe care le traduci? Ce ti-ar placea sa traduci in perioada urmatoare?
Am avut norocul sa primesc pentru tradus carti foarte bune de la Editura Humanitas. Nu le-am ales eu, s-a intimplat, pur si simplu. In perioada urmatoare sper sa traduc o carte de Julio Cortázar pentru Editura Art, am avut deja o discutie de principiu cu doamna Laura Albulescu, apoi sper sa traduc doua carti pentru Editura Charmides, o antologie de poeme de Roberto Bolaño si o antologie de poezie andaluza, la care voi lucra in colaborare cu poetul si editorul spaniol Enrique Nogueras, el insusi traducator din romana in spaniola.
Cum functioneaza in cazul tau coabitarea scriitorului cu traducatorul? Reusesti sa scrii ceva in perioadele in care traduci? Traducerea cartilor in care crezi, la care tii, te ajuta mai apoi la scris? Ai nevoie de perioade lungi de „devirusare“ apoi, de indepartare de la stilul si muzica altuia?
Cind scriu proza, nu mai fac aproape nimic altceva. Dorm pe apucate, maninc si mai putin, fumez si beau cafea fara sa-mi dau seama, citesc mult mai putin, iar de tradus, nici vorba. Incerc sa nu-mi ocup mintea si zilele cu altceva in afara scrisului. Traducerile ma ajuta enorm la scris, ma fac mult mai atent, imi aleg cuvintele cu mult mai multa grija. Ceea ce ma deranjeaza foarte tare la literatura contemporana, si nu ma refer doar la literatura romana, dar cu atit mai mult la cea romana, e ca pare scrisa de niste indivizi pe jumatate imbecili, daca nu intrutotul. Exista tone de carti scrise intr-un limbaj de primate pentru societatea de primate in care traim. Carti plictisitoare si fara stil. Cartile plictisitoare sint ca filmele de la Hollywood: au prea multa actiune si sint prost scrise, sau sint o colectie de glumite scolaresti.
Totusi, pledezi de cite ori ai ocazia pentru literatura romana contemporana. Te-am auzit de multe ori indemnind cititorii sa ia carti romanesti, fiindca nu vor regreta. Este un gest care conteaza. Daca ar fi sa le recomanzi tu singur Lunetistul cititorilor, cum ai formula aceasta recomandare?
Raspunsul meu de mai sus ar putea parea in contratimp cu intrebarea ta. Dar nu e deloc asa. Chiar cred ca exista citiva autori romani contemporani foarte buni, trei, patru prozatori (dar nu mai multi) si citiva poeti (mult mai multi mult mai buni decit prozatorii nostri). Daca ar fi sa o recomand, as spune asa: Lunetistul, o carte care iti scapa viata.
As fi vrut sa te intreb la final ceva legat de fotbal, dar, in ciuda a ce se spune, nu toata lumea se pricepe la asta. Insa n-as vrea sa incheiem interviul fara sa imi spui ceva despre fotbal. Te rog, adreseaza-ti tu o nazbitie de intrebare, da-ti tu un raspuns.
Ma intereseaza Premiere League, asa ca voi spune ca mi-ar placea ca anul acesta Arsenal Londra sa cistige campionatul Angliei. Iar pe doi sa fie Tottenham Hotspur, echipa lui Chiriches.
Marin Malaicu-Hondrari s-a nascut la 29 ianuarie 1971, in Sangeorz-Bai. A publicat Zborul femeii pe deasupra barbatului (poeme, Eikon, 2004, Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj), Cartea tuturor intentiilor (roman, Vinea, 2006; editia a II-a, Cartea Romaneasca, 2008), Apropierea (roman, Cartea Romaneasca, 2010) si La doua zile distanta (poeme, Charmides, Bistrita, 2011, premiul revistelor „Poesis International“ si „Transilvania“). A scris in colaborare cu regizorul Tudor Giurgiu scenariul dupa romanul Apropierea.
FOTO: KARINA CIURUS