De câte ori încep să ascult un disc nou al trupelor metaliste preferate, am senzaţia stranie că fac amor pe linia ferată, conştient de riscul bulversării la ciocnirea cu locomotiva unui tren accelerat.
Primele acorduri ale piesei-titlu, scoase parcă prin magie de Marco Coti Zelati din claviatura sintetizatoarelor, s-au pliat instantaneu pe negura unei stări depresive ce mă bântuia de câteva zile.
Am ascultat prima dată The Beatles, Abbey Road, împreună cu domnul Constanda Leonard, zis și scris Kuki, un profesor proaspăt repartizat la școala din Morteni, în 1969.
Toamna și-a revărsat peste urechile mele ciulite o bogăție de discuri din arsenalul metalelor ușoare, grele și foarte grele.
Se vorbește în variate ocazii despre contribuția rockului la demantelarea diferitelor dictaturi, subliniat a celor comuniste.
Nu știu de ce, de unde și cum am căpătat o fascinație aproape bolnavă pentru Deșertul Arabiei și cel nord-african. Acolo n-am ajuns vreodată, însă nu cred să fi scăpat vreun documentar, vreun film artistic, vreo știre provenită din acele pustietăți.
Sincer să fiu, ca bărbat fără prea multe prejudecăți ce mă cred, mărturisesc oarecum jenat că n-am avut niciodată fantezii erotice cu Madonna, diva generației optzeciste.
Ca un copil care primește o jucărie mult dorită, după ce renunțase la speranța că o va căpăta vreodată...
La sfârșitul documentarului Rolling Thunder Revue/ Re-vue – a Bob Dylan Story by Martin Scorsese (Netflix, 2019), întrebat ce s-a ales din acel turneu, protagonistul spune că nimic, doar cenușa.
„A vorbi despre Poet înseamnă a striga într-o peșteră goală.“
