Defazare e si fata de alte orase ale tarii, precum Clujul, Timisoara ori mai apropiatul geografic Piatra Neamt, unde Teatrul Pi Buni si Teatrul de joaca au ceva sezoane la activ. Dar cum e bine si mai tirziu decit niciodata, am zis sa salut in scris multiplicarea formulelor extrainstitutionale de creatie artistica. Dar si sa formulez citeva reactii constructiv-critice pentru doritorii de feedback.
Ce i-a impins pe aspirantii la succes spre spatiile mici, destul de inghesuite si cu mult fum din cluburi? Nevoia! Austeritatea si conditiile aferente impuse establishment-ului bugetar, materializate, printre altele, in blocarea angajarilor in trupele stabile, oricum limitate numeric, dar acum foarte greu, de fapt imposibil de accesat, i-au orientat pe studenti si absolventi spre formule alternative. Teatrul in baruri e, deocamdata, cea mai frecventata, desi exista si altele, exersate pe-aiurea, si inca multe care asteapta sa fie inventate.
Trambuline de lansare
Cine crede ca teatrul de club e o treaba simpla se insala amarnic si da dovada de ignoranta. Genul poate parea facil pentru ca adecvarea la ambient il face sa fie tributar divertismentului; dar de fapt e dificil, tot datorita ambientului. In primul rind, nu orice piesa se preteaza unei asemenea abordari. Conteaza subiectul: de dorit unul fierbinte, actual, extras direct din preocuparile si interesele celor asezati la mese, preferabil tratat cu umor, fara a elimina straturile de profunzime morala. Stilistic, adecvate sint replicile scurte, care sa ritmeze, cu o regie in slujba textului, a actorilor si publicului pe care trebuie sa-l relaxeze, dar, se presupune, si sa-l atraga spre consumul cultural. Nu e recomandabil ca reprezentatia sa dureze mai mult de o ora; numarul de personaje e mic, componenta scenografica, minimala. Perceput ca o formula draga mai ales artistilor la primii pasi in cariera, in teatrul de bar nu razbat cu adevarat decit actorii foarte buni. Distributiile mici, jucatul la un metru de public fac ca totul sa se vada, iar interpretii nu-si pot permite „trucuri“ ori mascaturi. Pentru cei cu potential, micile rampe improvizate de investitori destupati la minte ori preocupati sa-si sporeasca numarul de clienti pot deveni trambuline de lansare. Cum au fost, in Capitala, pentru Dorina Chiriac, Marius Manole, Lia Bugnar, Cosmin Seles, Isabela Neamtu. Desi asocierea e aproape involuntara, teatrul de club nu e deschis numai tinerilor. Imi amintesc cu mare placere de evolutiile lui Constantin Cojocaru si ale Rodicai Mandache de la Teatrul Luni de la Green Hours, etalonul teatrului de club autohton, ori ale Maiei Morgenstern, Cocai Bloos, Andreei Bibiri.
Teatru privat la Iasi?
Umbla vorba prin dulcele tirg ca urmeaza sa se deschida un teatru privat, undeva intr-o locatie centrala, un subsol. Ar fi primul – ceea ce a functionat meteoric si haotic sub numele Bonton era o lectie vie despre cum nu trebuie procedat –, nu-i va fi usor sa se impuna si sa reziste economic, dar il asteptam cu nerabdare. Poate intre timp legislatia autohtona se va orienta si catre independenti, spre aceia care nu-si gasesc locul in institutiile bugetare, catre indraznetii dornici sa se exprime in formate alternative. Si va urma exemplul altor tari, al Ungariei, de pilda, unde e obligatoriu ca minimum 10 la suta din bugetul destinat culturii sa ajunga la companiile private! Ori va garanta organizarea unor licitatii autentice pe proiecte teatrale punctuale, solide unde independentii sa concureze fair play cu teatrele de stat.
Refugiati in cafenele, tinerii artisti ieseni se bucura deocamdata de bunavointa unor patroni care spera sa-si majoreze incasarile si in acest fel. Doar ca pina la un underground, fringe ori neconventional, cum vrem sa-i zicem, convingator, care sa nu insemne doar o alta locatie decit scena traditionala, mai e ceva drum de parcurs. Spunind asta ma refer la coagularea unor tendinte estetice si nu numai la relocarea unor mizanscene care nu au reusit sa prinda programare intr-o institutie publica de spectacole.