Modern Primitive/ Passion and Warfare (2016, Sony). Este un pachet cu doua discuri, al caror numitor comun il reprezinta perioada cand compozitiile au fost scrise si (partial) inregistrate. Eleganta cartulie ce insoteste dublul CD contine toate datele necesare despre anii si imprejurarile in care Steve Vai a lucrat aceste – sa le spun – „opere“. Pun ghilimele deoarece termenul similar folosit in lumea muzicala este „lucrari“. In rock, doua opusuri celebre poarta acest titlu. Unul e bifat de trupa Queen – The Works (1984) –, celalalt, in doua volume, apartine trioului Emerson, Lake & Palmer – Works (1977). Nu pare deloc exagerata optiunea pentru titlu (curios e faptul ca tipii de la Queen au ales un cuvant folosit deja cu putini ani inainte). Ambele grupuri aveau o buna legatura cu muzica simfonica, din spuma careia s-au ridicat, fabuloase, atatea „afrodite“. Daca as urmari notorietatea de critic, probabil as evita, ca sa-mi pastrez credibilitatea, atributul „capodopera“ lipit unei realizari precum Passion and Warfare. Ma aventurez insa pe terenul minat al preferintelor personale proclamate drept clasament valoric si sustin ca albumul din 1990 al miraculosului chitarist e o referinta in genul sau.
Natura complexa a muzicianului rock Steve Vai s-a manifestat din plin in acei fulminanti ani 1980. Primii patru, petrecuti la umbra tutelara a lui Frank Zappa, au fost decisivi atat pentru cariera ulterioara de super-instrumentist, cat si pentru viziunea proprie asupra muzicii, vazuta ca fenomen cultural, nu ca distractie. De atunci, Steve poarta, ca o stampila eterna, cuvintele scrise de Zappa pe coperta unui disc in care „little italian virtuoso“ executa „impossible guitar parts“. In fapt, ceea ce Vai reusea inca de la varsta colegiului era sa trateze partitura chitarii din piesele rock la fel ca pe-a viorii din concertele clasice, acordandu-i importanta si atentia cuvenite. Nu-i vorba, chitaristii solo abundau pe scene, alcatuind regimente de „eroi“ care chinuiau instrumentele pana le faceau tandari in focul spectacolului, urmand exemplul lui Jimi Hendrix, cel mai celebru amant al Stratocasterei (apropo: nu retin vreun tip care si-a distrus Gibson-ul; toti aveau ce-aveau cu Fender-ul!). Existau si „esteti“ care, cunoscand foarte bine subtilitatile grifului, explorau necontenit capacitatile instrumentului, elaborand scripturi luxuriante. Insusi Zappa era unul dintre acestia, caruia nu-i lipsea picatura de geniu necesara sa puncteze partiturile, conferindu-le straluciri stelare. Si totusi, de la Steve Vai a inceput cu adevarat perioada in care chitara a depasit statutul de „iubita perversa“, devenind „culta“, fara sa-si piarda lubricitatea excesiva. (Exista un erotism pur cerebral, mai sagace si mai durabil decat acela instinctual, supus tribulatiilor carnale.) Succesul sclipitor, specific curentului hairy-metal predominant in a doua jumatate a deceniului, nu l-a tentat pe Steve Vai, desi a avut parte de portii consistente. Drept care, punandu-si ideile pe hartie si notele de pe portative pe benzi Ampex, a dat aceasta bijuterie, republicata acum in editie aniversara.
Cuprinsul include patru piese drept bonus, nici una „versiune alternativa“. Ar fi putin, daca judecam dupa standardul tirajelor aniversare. Completarile augumenteaza al doilea disc, numit Modern Primitive si rasfatat cu o coperta in maniera gravurilor ce infatisau popoare socotite primitive pana acum vreun secol. Ca un adevarat „ingrijitor si redactor de carte“, Steve Vai detaliaza suficient de clar si expresiv contextul scrierii, transcrierii, inregistrarii si (re)masterizarii fiecarei piese, fapt capabil sa ofere degustatorilor placeri deosebite. Rafinamentul sesizabil de specialisti nu acopera impresia banala, pe care orice ascultator de buna-credinta o percepe fara greutate: aici ni se ofera o muzica de foarte buna calitate!
Asta e, deloc filosofica, si intentia lui Steve Vai.