E proza scurta, dar asta mai mult ca titlu oficial, pentru ca povestirile sunt de fapt interconectate, au cumva legatura una cu alta, sunt lipite aproape tot timpul, uneori de ceva ce va urma sau alteori dimpotriva, de ceva ce a fost. Practic, cartea se poate citi foarte bine ca un roman. Dar la fel de bine se poate citi ca un volum de povestiri. Insa recomandarea mea pentru cititori ar fi sa le parcurga in ordinea in care sunt asezate in volum.
Cronologic, fata de celelalte carti ale tale, aceasta este cea mai recenta scriitura? Cu asta te-ai ocupat sau ai avut avut alte preocupari, la nivel literar?
Nu neaparat ultima, nu. Este putin mai altfel in cazul de fata. Practic, primele povestiri au fost scrise cam in acelasi timp in care imi incepeam primul roman, Defekt, aparut in 2011. Atunci am inceput sa cochetez cu ideea care, pana la urma, s-a concretizat in acest volum de povestiri. Bineinteles, la momentul respectiv nu stiam care va fi rezultatul propriu-zis, dar, daca nu ma insala memoria, primele povestiri le-am scris cam pe atunci. Dupa aceea mi-am vazut de treaba cu romanele, revenind periodic asupra povestirilor, pana cand am terminat volumul, in 2016.
Mircea Cartarescu te asaza pe undeva pe langa Cezar Paul-Badescu ca scriitura. E o comparatie care te onoreaza sau te enerveaza?
Nu are cum si de ce sa ma enerveze. Il cunosc personal pe Cezar si mi-a placut dintotdeauna cum scrie. Iar pana la urma, asta este parerea lui Mircea Cartarescu si nu inseamna ca trebuie ca toata lumea sa adere la ea. Nici macar autorul.
Cezar Paul-Badescu, daca tot vorbeam despre el, a cunoscut ecranizarea cartii sale, Luminita, mon amour, dupa un deceniu de la aparitie – Ana, mon amourin varianta cinematografica, semnata de Calin Peter Netzer. Iti face cu ochiul ideea asta, de a-ti vedea un roman ecranizat? Sau pur si simplu nu te gandesti la asta?
Mi-a mai spus cineva, un critic care vedea ecranizata O fereastra intunecata, care s-ar preta foarte bine la o transpunere de acest fel. Nu stiu ce sa spun. Dar, ca sa-ti raspund la intrebare, da, mi-ar placea ca la un moment dat o carte de-a mea sa se transforme, sa fie adaptata pentru marele ecran, dar eu propriu-zis nu am facut nici un demers in aceasta directie. In ceea ce priveste O fereastra intunecata, daca s-ar adapta pentru cinema, dupa parerea mea, bugetul ar trebui sa fie destul de mare. Poate o iau americanii. Daca se intampla asa ceva, trebuie sa spun ca in momentul acela ma opresc din scris si ma retrag pe o insula mai mult sau mai putin pustie.
Cum iti alegi personajele? E o intrebare foarte banala, dar eu, care nu am cochetat decat cu poezia in clasa a IV-a (si apoi am ars ce mi-a iesit), m-am intrebat intotdeauna cum fac scriitorii ca sa contureze un personaj care sa fie verosimil. Aceasta mi s-a parut cel mai greu: daca as creiona profilul unui personaj, acesta nu ar parea credibil.
Legat de ultimul volum, aici nu a fost greu, pentru ca personajul sunt eu. Mai bine spus, este vorba despre o versiune fictionalizata a mea, alaturi de versiuni mai mult sau mai putin fictionalizate ale parintilor mei. Prin urmare, aici nu a fost foarte dificil.
Cat despre celelalte personaje, din celelelalte carti pe care le-am semnat, nu stiu ce sa spun. Nu m-a preocupat niciodata cu adevarat verosimilitatea unui personaj, convingerea publicului.
Stii ca mai este o problema de care sunt atinsi scriitorii: imediat dupa ce le apare o carte, se starnesc scandaluri in familie, cu cei apropiati, oameni care se recunosc in paginile de acum publice, incep discutii de genul „N-ai cum sa fii tu“, cunoscuti care iti citesc cartea si-si spun ca despre ei ai scris…
Nu si in acest caz, despre Misterul masinutelor chinezesti ar putea spune asta doar tatal meu si, in situatia de fata, ar fi mai mult sau mai putin adevarat. Alte personaje in ultimul volum nu prea exista, totul se invarte in jurul copilariei protagonistului, care este, cum spuneam, o versiune alterata, distorsionata a mea. Personaje nu prea sunt acolo.
Imi inchipui totusi ca iti asumi un oarecare risc. Apropo de Mircea Cartarescu, el spunea undeva ca a facut odata greseala sa pastreze numele real al unei rude intr-o scriere, cu care a avut ulterior o discutie mai aprinsa. Dar, pana la urma, lucrurile astea conteaza prea putin, pentru ca, odata ce faci aceasta miscare de translatie dinspre real spre fictional, totul se transforma acolo, totul este prelucrat. Inteleg pe de alta parte si doza de suspiciune a anumitor persoane, dar consider ca aceasta se trage mai mult dintr-o necunoastere a tehnicilor literare si a alchimiei actului scriiturii.