Prima banuiala cade asupra chestiunii comerciale: „uite ca si astia incep sa traga de bani“. A doua suspiciune vizeaza latura creativa: tipii n-au ce mai aduce nou si, decat sa se autopastiseze, scot inedite, stiind ca fanii adora asemenea bunatati. In fine, a treia ipoteza decurge dintr-o viziune estetica asupra fenomenului rock: grupul care procedeaza astfel a ajuns intr-un stadiu de clasicizare primara. E cazul germanilor de la Rammstein.
In 2015, editarea pe vinil a tuturor discurilor ii facea fericiti pe cei care si-au permis circa 250 de euro, cat costa setul spartan ambalat. A urmat In Amerika, un dublu DVD/Blu-Ray, cu show-ul fulminant de la Madison Square Garden, 2010. Bonus: incursiunea inedita in istoria trupei, cu secvente decupate din realitatea Germaniei divizate de Zidul ce a marcat nu doar destinul tragic al unui popor, ci chiar pe al umanitatii europene a secolului XX. Si acum, o alta nestemata in colectie: Rammstein: Paris (2017, Universal). Trebuie sa recunosc fara ezitare ca este cel mai bine lucrat film pe care o formatie de calibrul Rammstein putea sa-l primeasca. Meritul apartine regizorului suedez Jonas Åkerlund, supervizat cumva (prin asociere) de Ridley Scott, nume ce garanteaza pelicule deosebite. Insa – si asta e musai de precizat – daca vizual nu i se poate reprosa nimic, despre sunet cred ca e mixat fara inspiratie. Desi fluxul audio bifeaza cele doua standarde HiFi – 2.0 LPCM si 5.1 DTS-HD, rezolutie 24bits/48kHz –, impresia de ascultator loveste incredula pragul dezolarii: sunetul e lipsit de relief. Vocea se pierde in ambianta, in loc sa percuteze pe canalul central, chitarile par niste efecte de sintetizator, clapele imbraca totul intr-o mantie izinita. Doar tobele ies in evidenta, insa si ele fara grasimea necesara unei auditii consistente. Ca sa ma verific, am scos din raft DVD-ul din 1999, Live aus Berlin. Acolo, sunetul surround, desi comprimat Dolby la 448kbs, este atat de bine distribuit in spatiu incat am trait rasfatul pruncului incurajat de ciripitul pasarilor sa cedeze somnului. Si mi-am amintit, cu nostalgie, de concertul Rammstein din 2013, pe tapsanul Romexpo. O multime de fani renuntasera sa intre in tarcul rezervat platitorilor (care oricum nu vedeau mare lucru din ce se petrecea pe scena), si-si cheltuiau cu folos banii pe bere, tolaniti comod pe iarba in fata pavilionului rotund, unde PA-ul batea impecabil.
Amanuntele astea tehnico-sunetiste nu diminueaza catusi de putin meritul filmului. Cele doua concerte din 6 si 7 martie 2012, din Palatul Omnisports, Paris-Bercy, s-au filmat in HD cu 30 de camere. Imensul material video rezultat a fost prelucrat minutios de-a lungul a patru ani, montat in stil videoclip, cu adaosuri de efect si cu ambitia de a reda ce-i mai bun din atmosfera salii de spectacol. Izbanda tasneste din ecran, indiferent ca vezi filmul intr-o sala de cinema sau pe display-ul unui telefon destept. Toate conceptele grafice, marca Rammstein, sunt prezente, intens si straniu colorate. Nu lipsesc flacarile, nici sangele, nici ventilatoarele tip buncar, nici artificiile, nici hainele culese parca din vreo ghena. Urmarita de sus, masa de spectatori in miscare aduce cu lava unui vulcan in fierbere. Titlurile pieselor, fiecare cu alte caractere, vin sustinute de zgomote, ca in flash-urile internetice. Nu stii ce sa elogiezi mai intai: efortul post-productie sau hotararea unei trupe care nu si-a spus ultimul cuvant? Finalul e ca-n filmele adorate de publicul select: Fruhling in Paris. Edith Piaf ar cadea pe spate auzind asta…