În Redutabilul/ Le Redoutable, Michel Hazanavicius atacă un monument al cinematografiei mondiale, Jean-Luc Godard, printr-un biopic ireverențios care prelucrează semi-parodic și epidermic motive din filmele acestuia. Filmul adaptează romanul autobiografic Un an après, în care Anne Wiazemsky narează povestea de iubire și scurtul mariaj cu Jean-Luc Godard, începute după ce i-a fost protagonistă în La Chinoise și încheiate în 1969, când Godard și-a descoperit cea mai bună versiune a lui însuși. Rolurile principale sunt interpretate de Louis Garrel și Stacy Martin (care fusese lansată de Lars von Trier în Nymphomaniac).
Redutabilul a avut premiera mondială în 2017, în competiția Festivalului de la Cannes, și se află în prezent în sălile din România, unde este distribuit de Independența Film. Am realizat interviul de mai jos anul trecut la Cannes, unde filmul a avut o primire mixtă, unii critici salutând umorul lui post(post)modern, alții – mai ales fanii lui Godard – arătându-și nemulțumirea față de miștoul pe care Hazanavicius îl aplică idolului lor.
Vă e frică să vă întâlniți cu Jean-Luc Godard după acest film?
De ce mi-ar fi? Ar 87 de ani, să fim serioși! (Râde.) Nu. I-am trimis o scrisoare cu confirmare de primire în prima zi de pregătire și, când am primit răspuns, m-am lăudat în fața celor de la poștă și în fața echipei că am autograf de la Godard. De fapt, mi-ar plăcea să-l cunosc personal.
Deci nu v-ați cunoscut până acum?
Nu.
De ce ați dorit să faceți un film despre el?
Am citit mai întâi cartea lui Anne Wiazemsky și m-a atras această frumoasă poveste de dragoste în care era implicat unul dintre cei mai mari cineaști ai lumii. În același timp, mi s-a părut că despărțirea lor avea ceva nobil și alegoric. Se despart pentru că el vrea să se schimbe. Pentru a ajunge la acel Jean-Luc Godard pe care îl dorește, trebuie să îl ucidă simbolic pe Jean-Luc Godard care e. Omorându-l, omoară în același timp și bărbatul pe care Anne îl iubește și cu care s-a măritat.
De fapt, cu toții cred că facem asta atunci când ne despărțim – ne despărțim pentru că unul dintre noi se schimbă, iar celuilalt nu-i place această schimbare. Poate spunem că îmbătrânim, dar poate fi orice fel de schimbare. Cu toții trecem prin asta, dar gestul mi se pare alegoric pentru Jean-Luc Godard care, pentru a accede la următorul nivel al lui însuși și pentru a ajunge marele Jean-Luc Godard, trebuie să-l distrugă pe omul și artistul care fusese până atunci.
Pentru că filmul vorbește despre o criză artistică, nu îl percepeți și ca o terapie, dat fiind că filmul dumneavoastră precedent, The Search/ Căutarea, nu a fost un succes? Poate fi Redutabilul propriul dumneavoastră La Chinoise?
Da, m-a ajutat să fac Redutabilul și m-am și jucat cu chestia asta. Am simțit asta chiar din momentul în care am citit cărțile, am simțit că e loc unde pot veni cu niște gânduri foarte intime. Nu mă pot compara cu omul ăsta, dar știu ce a simțit când a făcut un film despre care crede că e bun și e revoluționar, dar care nu e bine primit. Nu e vorba de public, ci mai mult despre cum ne percep ceilalți. Dar nu m-am gândit la un autoportret. În primul rând, e o foarte frumoasă poveste de dragoste hrănită dintr-un gen de comedie care mie îmi place foarte mult. Ca o comedie italiană – cu motivații tragice și evenimente tragice. De asemenea, am găsit suficient spațiu și pentru a construi vizual.
Care a fost punctul de plecare în a extrage comedia din contextul tragic?
Am găsit comedia în carte. Când i-am scris lui Anne Wiazemsky pentru a-i cere drepturile, inițial a refuzat sub pretextul că această carte e imposibil de adaptat, dar când i-am spus: „Păcat, pentru că e foarte amuzantă“, a devenit interesată, a acceptat să ne întâlnim și, până la urmă, mi-a vândut drepturile tocmai pentru că sesizasem latura amuzantă a cărții.
Și apoi v-ați distrat jucându-vă cu filmele lui și cu așteptările publicului.
Da, filmele lui de început sunt foarte inteligente și amuzante și trădează o libertate pe care, de altfel, nu și-a pierdut-o niciodată. Mi-a plăcut foarte mult să mă joc cu aceste motive din filmele lui, respectându-le caracterul, dar punându-le într-o structură clasică. Filmele lui au păstrat o prospețime rar întâlnită azi, poate în Franța și în Scandinavia mai există astfel de cineaști. Unul dintre ei ar fi Antonin Peretjatko, care a făcut La fille du 14 juillet sau La loi de la jungle, și care e un mare admirator al lui Godard.
În film sunt multe referințe pe care doar cunoscătorii filmelor lui Godard le pot înțelege. Vă e teamă că cei care nu intră în această categorie nu vor aprecia filmul?
Dacă în aceeași întrebare înlocuiți cuvântul „Godard“ cu „film mut“ sau „film alb-negru“, veți avea același răspuns ca cel pe care l-am dat pentru The Artist. Mă străduiesc să respect toate categoriile de public și să nu fac filme pentru un anumit segment. Am primit acest gen de întrebare și când am făcut The Artist și am răspuns: „Nu știu dacă oamenilor le va plăcea filmul, dar cred că s-ar putea, chiar dacă nu sunt familiarizați cu filmul mut sau alb-negru“. Cred că poți avea o experiență chiar mai incitantă dacă nu ești la curent cu filmele lui Godard. Poate vei crede despre mine că sunt un geniu (neștiind că n-am făcut decât să-i folosesc ideile), dar vei descoperi alt mod de a spune o poveste. Nu trebuie să știi ce e al meu și ce e al lui Godard. În plus, povestea e simplă și are multe situații amuzante.
În Redutabilul există acea trimitere la Festivalul de la Cannes, pe care Godard îl oprește în intensul an 1968. Aveați o bănuială că și filmul dumneavoastră urma să fie luat la Cannes?
Nu cred că merge așa. Trebuie să ai mai întâi o poveste pe care să simți nevoia s-o spui. Pe urmă trebuie să scrii un scenariu, apoi să găsești banii, să faci pregătirea, să filmezi și pe urmă eventual să trimiți filmul la Cannes. Deci treaba cu Cannes intervine abia la final. Nu îmi propun când încep filmările să merg la Cannes. Mi se pare oricum ironic să fiu acceptat la Cannes cu un film despre Godard în care e vorba și despre momentul 1968, când el a venit și a reușit să oprească festivalul, dar și pentru că Marine Le Pen era la ușa Palatului Elysée când filmul a fost selecționat la Cannes. M-a amuzat atunci să fac un teaser în care un personaj spune: „Te duci la Cannes, cu toată nebunia asta?! Numai dobitocii se duc acum la Cannes“. Iar la final era logoul Competiției Oficiale de la Cannes.
Multă lume e cucerită de gagul cu ochelarii. De câte ori merge la o demonstrație, Godard îi sparge și, cu fiecare pereche nouă, descoperă o nouă latură a lui. E adevăr sau ficțiune?
Nu, chiar așa s-a întâmplat, dar trebuie să recunosc că e un gag de efect. Mi se pare interesant gestul venind de la cineva care e atât de vizionar. Îi sparge, în carte, doar de două ori, dar, când am vorbit cu Anne și i-am spus că aș dori să repet gagul de mai multe ori, mi-a spus că de fapt și Godard și-a spart ochelarii de multe ori, dar că n-a pomenit asta prea mult ca să nu devină redundant.
Godard e totuși un tip greu de prins, nu?
E greu de definit. Este orice, dar și opusul.