Mihaela Perciun s-a născut la Pripiceni-Răzeși, raionul Rezina, Republica Moldova. A absolvit Facultatea de Biologie a Universității de Stat din Moldova în 1980. A activat în domeniul pedagogic și în cel științific. A debutat cu O fabulă pentru rege (proză scurtă, 2003; Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Moldova, 2003), căruia i-au urmat Printre vagoane (roman, 2005), Printre bărbați (roman, 2010), Băltoaca (proză scurtă, 2012; Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova), Mama s-a măritat (proză scurtă, 2014) și Bustul lui Stalin (teatru, 2016; Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova). A primit Premiul I, secțiunea proză, „AGB“, România, 2010, iar piesa de teatru Mitică-i omul nostru a fost premiată în cadrul UNITEM, 2009. A scris în reviste și antologii din România, Franța, Cehia și SUA. Cea de-a șaptea carte i-a apărut anul acesta, la Editura Polirom, în colecția „Ego. Proză“, cu titlul Cenușă rece. A avut lansarea la București, la Târgul Internațional Gaudeamus – Carte de Învățătură, duminică, 26 noiembrie. Noul roman și Gaudeamus 2017 au fost, de altfel, pretextul pentru dialogul de față.
Dintre sutele de cărți lansate la Gaudeamusul de anul trecut, vă recomand cu bucurie Cenușă rece, unul dintre cele mai faine romane din literatura română contemporană pe care le-am descoperit în ultimele luni. Pe alocuri, cartea Mihaelei Perciun mi-a amintit de Kinderland-ul Lilianei Corobca și de Fetița care se juca de-a Dumnezeu a lui Dan Lungu, fără îndoială grație temei-umbrelă abordate: copiii abandonați de părinții plecați la muncă în străinătate. Numai că autoarea basarabeană nu alege același unghi ca scriitorii menționați mai devreme, și nici stilul în care tratează subiectul nu se aseamănă – ceea ce e excelent. Am apreciat în romanul acesta oralitatea, elementele de autenticitate, modul în care curge narațiunea – de la final la început și viceversa –, decupajul narativ, descrierile succinte și bine plasate, vocile narative (cu precădere cea a adolescentei protagoniste). Mi-a plăcut faptul că în prim-plan sunt trei generații de femei, fiecare într-o luptă permanentă cu realitatea în care se întâmplă să trăiască, m-au fascinat cutumele și ritualurile legate de înmormântări pe care le-am găsit în prima parte a cărții (unele ușor recognoscibile, altele complet noi pentru mine), m-a ținut în paginile volumului ritmul alert. Ceea ce, firește, vă doresc și dumneavoastră, după ce citiți acest interviu cu scriitoarea Mihaela Perciun.
Ai debutat târziu, după 45 de ani, o situație atipică. Ce te-a reținut? Consideri că acesta este un avantaj sau, dimpotrivă, un dezavantaj?
Contează că am debutat. Târziu – pentru că nu am putut să scriu despre partid sau puterea sovietică. M-au reținut și timpurile vitrege prin care am trecut, care au schimbat până și denumirea statelor. Primul manuscris a așteptat mai bine de doisprezece ani. Dar nimic nu este întâmplător, iar tot ce se face – spre bine se face.
Cărțile tale au obținut mai multe premii, în special din partea Uniunii Scriitorilor din Moldova. Sunt premiile o măsură a valorii? În ce relație te afli cu „autoritatea“ literară?
Odată ce premiile sunt acordate de un juriu care apreciază după anumite criterii, cred că la bază stau totuși cele valorice. Dacă „autoritate“ înseamnă USM – relațiile sunt reciproc amiabil-distante.
Care e cea mai mare satisfacție pe care ți-a adus-o scrisul?
Când reușesc să pun punctul de final, chiar dacă sunt conștientă că voi reveni, că mai am de lucru la text, simt o eliberare și o satisfacție greu de exprimat în cuvinte. Și încă ceva – nu știu dacă scriu pentru satisfacție. Scriu pentru că simt că trebuie să scriu. Nu îmi impun să stau la masa de scris dacă simt că nu am ce spune, dacă nu a venit momentul.
Cum te apropii de poveștile pe care le scrii?
Mai degrabă ele se apropie de mine, ele nu mă lasă, mă tentează cu istoriile neîmplinite sau cu finalul clar conturat deja.
Cenușă rece este cea de-a șaptea carte și, totodată, prima publicată în România, la Editura Polirom. Cum te raportezi la ea acum, la câteva luni de la apariție?
Apariția romanului Cenușă rece la Editura Polirom este un succes indiscutabil, un vis împlinit, de care încerc să mă detașez. Ca să pot merge mai departe. Sunt conștientă că este un roman închegat. Poate că aș mai avea câte ceva de nuanțat în personajele lui, dar vitalitatea lor nu este afectată, sunt veridice, autentice.
Faptul că a fost publicat în bine-cunoscuta colecție „Ego. Proză“ a ajutat la vizibilitatea romanului?
Indiscutabil, da. „Ego. Proză“ este o colecție prestigioasă, iar Editura Polirom are o rețea de promovare foarte bine pusă la punct, care m-a scos în lume, din anonimat. Chiar dacă mai este până la o adevărată popularitate a romanului, nu cunosc o altă editură care ar face atât de mult pentru scriitorii autohtoni, să nu mai vorbim despre cei din Basarabia, care din start sunt într-un dezavantaj vădit.
De ce ai ales ca prima parte a cărții să dea și titlul volumului?
Inițial am pornit cu acest titlul. El a dat naștere primei părți, și nu invers, cum ar putea părea. Acest titlu fermenta în capul meu de foarte mult timp. S-au scris multe despre copiii abandonați de părinții plecați peste hotare. Eu am abordat această temă un pic mai altfel, dintr-o altă perspectivă, una care probabil șochează cititorul. Realitatea de multe ori este și mai șocantă, și mai dură.
Și de ce adolescenta care deschide romanul rămâne nenumită? Este vocea cea mai puternică din carte, în opinia mea.
O fi ea vocea cea mai puternică, dar nimeni n-o ia în considerație. Nimeni nu i se adresează. Dacă cineva din anturajul acelui sat ar fi încercat să i se adreseze pe nume, evident, aș fi numit-o cumva. Glumesc, desigur. Nu știu de ce nu are nume.
Cum ai construit volumul, ce documentare s-a impus, este Cenușă rece roman sau un volum de proză scurtă, așa cum am tot citit pe ici, pe colo?
Este un roman din trei părți care se complementează, iar temporal este axat sugestiv pe cifra trei: trei zile la înmormântare, treizeci de ani de viață, trei ore de întâlnire a celor trei personaje. Viața m-a impus să trec prin astfel de procesiuni. În mare parte aceste obiceiuri hilare le-am trăit. Fiind plecată din sat de pe la 14 ani, am apelat și la babele atotcunoscătoare. Spre exemplu, despre cei nouă colăcei o colegă de clasă, Maria, mi-a dat detalii exhaustive. Chiar dacă am adus în prim- plan multe din cutumele și tradițiile de înmormântare ale satului, mi-au mai scăpat câteva.
Am spus-o și într-o cronică apărută tot aici, în paginile „Suplimentului de cultură“, punctul forte al scriiturii tale mi se pare oralitatea – care aduce una dintre cele mai faine trăsături, autenticitatea. Din punctul tău de vedere, ce aduce nou proza ta?
Cred ca întâi de toate o altă lume, care, vrem noi sau nu, totuși se deosebește de cea de dincolo de Prut, o altă mentalitate, o altă percepție a realității. Cei 200 ani trăiți sub cizma cotropitorului și-au lăsat amprenta, se fac resimțiți, nu pot fi ignorați. Din păcate.
Pe de o parte, mi se pare excelent faptul că acoperi o zonă mai slab reprezentată în literatura română contemporană: cea a marginalilor. Cum ai ajuns la paleta aceasta de personaje?
Niciodată nu am scris dedicații „scumpilor conducători comuniști“ decât doar ironizându-i. Pe timpul sovieticilor am fost preocupată și de războiul din Afghanistan, despre care am scris indescifrabil o nuvelă/ roman, iar personajul principal era un bondar care, zburând de la un cadavru la altul, fotografia scenele atroce. Mai nou, m-am transpus într-un sac plin cu deșeuri, abandonat aiurea de proprietarul său. Lumea marginalilor este mult mai interesantă.
Pe de altă parte, și în Cenușă rece, dar și în cărțile anterioare, introduci în scene numeroase remarci cu privire la societatea românească de dincolo și dincoace de Prut, mai ales prin intermediul politicii, al afacerilor și combinațiilor dubioase etc. Așadar, sunt curioasă, care crezi că e misiunea literaturii? Trebuie ea să sancționeze, să arate (discret) cu degetul, să stârnească dezbateri?
Literatura trebuie să-ți amintească și reamintească. Ființa umană este condiționată să uite. Am încercat să le revigorez memoria celor care mai tânjesc după timpurile sovieticilor, să le amintesc de cozile interminabile, de lipsa alimentelor elementare, a altor mărfuri indispensabile, pe când nomenclaturiștii aveau magazinele lor speciale. Și nu doar. Literatura trebuie să-ți pună întrebări, nu neapărat să-ți sugereze răspunsul. Simplul exercițiu al întrebărilor e uneori suficient pentru perseverare.
Nu mă pot abține, având în vedere că, din nou, nu numai în Cenușă rece, pui personajele feminine sub lupă – de exemplu, în Cenușă rece bărbatul e în umbră, influențează destinele celor trei generații de femei ca un păpușar –, cum înțelegi feminismul? Transmit cărțile tale un mesaj feminist?
Din punct de vedere biologic, femeia are cu o pătrime de cromozom mai mult decât bărbatul. Asta e foarte mult. Nu am avut ca perspectivă feminismul propriu-zis, doar am relatat faptele care s-au derulat în preajma mea, în viața mea. Că au ieșit în prim-plan femeile – poate așa și este, poate acolo-i locul lor?
Extraordinar de bun primul capitol al cărții recente, cu toate cutumele legate de ritualul înmormântării. Te-ai gândit vreo clipă să-l dezvolți într-un roman de sine stătător? Dacă da, de ce nu ai făcut-o, până la urmă?
Când îl scriam m-am trezit la un moment dat cu „cineva bate la geam, și primește un răspuns fără echivoc: bunelul e înmormântat lângă bunica. Vă rog să plecați imediat“ sau cam așa ceva. Atunci mi-a venit ideea să dezvolt aparte viața lui Tudor, care odată cu schimbarea sistemului a derapat și a eșuat în goana lui nebună după bani-lungi, uitând pentru ani buni de Antonița lui. Iar când s-a trezit singur-cuc a regretat. 70 de pagini dedicate înmormântării mi se păreau prea multe, având și grija să nu plictisesc cititorul cu ritualurile desuete.
Cum arată peisajul prozei basarabene contemporane, din punctul tău de vedere? Ce îi lipsește, ce îi prisosește?
Proza basarabeană este într-o ascensiune, într-o developare continuă, chiar dacă statul artificial creat este într-o involuție sesizabilă. Sper că vor apărea noi romane valoroase, pe lângă cele existente deja.
Recomandă-ne cinci cărți pe care trebuie să le citim.
Sunt atâtea cărți bune și foarte bune încât e greu să recomanzi ceva. Uneori cred că ne găsește ea, cartea, dacă și noi o căutăm. În ultimii ani, cumpăr cartea fără a le frunzări, mă uit doar să fie proză. Fiecare carte are mesajul ei, pe care îl percepem prin prisma empatiei noastre. Chiar dacă nu am prea mult timp pentru lecturi, sunt cărți la care revin. Despre a doua lectură a romanului Cenușă rece mi-a vorbit maestrul Vladimir Beșleagă. El l-a redescoperit.
Ce ai aflat despre tine citind?
Că îmi place să citesc. Citesc „pe rupte“, adică rup din timpul pentru somn, pentru că am o slujbă solicitantă.