1.
Am văzut un film cu o stație spațială care putea să controleze starea vremii. Și m-am gândit că-i doar o problemă de timp să facă „ăștia“ așa ceva. Și pe urmă m-am gândit ce s-ar întâmpla în România dacă am avea o asemenea stație.
Ce scandal ar ieși vara între românii care vor vreme frumoasă ca să meargă în concediu și cei care vor să plouă ca să crească păpușoii. Ce iureș ar ieși pentru a pune mâna pe fulgere, ca să poți trăsni când, cum și pe cine vrei din senin. Fiecare ar încerca să se învârtească cumva – mai cu o mită, mai cu pilă la un neam sau o veche cunoștință din tinerețe – să aibă acces discreționar la starea vremii pentru ograda și interesele lui personale. Ce referendum cu bucluc ar fi ca să stabilim dacă rămânem pe patru anotimpuri sau pe unul singur – și care? – continuu. Ce măcel politic ar fi ar fi între partide, ca să se poată lăuda electoratului că ei și doar ei au dat vreme bună, ce încăierare, legi și ordonanțe și curți constituționale ca să se hotărască cine controlează vremea: Președintele, Parlamentul sau Justiția?
În fine, aproape că m-am speriat. Ferească Dumnezeu să inventăm noi așa ceva!
2.
Antena 3 se laudă cu mari audiențe. Mulți spun că are un impact năucitor asupra unei bune părți a celor care se uită la ei. Dar mie mi se pare că dovada cea mai evidentă a impotenței lor e știrea zilnică despre ce-a mai zis „profesorul Dan Voiculescu“. Oau de ani de zile, indiferent de agenda zilei. „Profesorul Voiculescu“
este expus ca Ceaușescu pe vremuri la canalul de știri care chipurile beneficiază de cea mai mare audiență pe segment. Cu impact zero asupra audienței. Mă rog, zero virgulă zero, zero, zero, unu…
Mă gândesc, hai, fraților, chiar nu suntem o nație de cretini, cum cred ăștia de la marele canal de știri. Dacă „profesorul Voiculescu“ iese la vot, beneficiind de cea mai bună expunere tv din ultimii 10 ani, ia bătaie și de la un șofer de tir, candidat independent. Da, lumea se uită la Antena 3, dar ca la circ, vede știrea cu „dom’ profesor“ ca pe cea cu un urs panda născut să moară în captivitatea grădinii lui zoologice.
3.
Uneori, când ies la țigară pe prispă, înhaț la întâmplare o carte din bibliotecă. Și regăsesc Legendele faunei la români, cu niște bijuterii de proze scurte, spuse de oameni simpli. Nu mă pot abține să vă repovestesc una:
Iureș între om și șoarece, că animalul dă iama în sacii cu grâu.
— Fratele meu, zice omul, eu înțeleg că nu te poți abține, ești și tu un suflet amărât pe pământ, ai nevoie să mănânci. Și nici măcar nu-mi aduci mare pagubă. Dar, bă, nu-mi roade sacul, că-mi mai trebuie și-altădată.
— Păi, cum facem ca s-o dăm la pace?
— Eu zic așa: las sacul dezlegat, tu intri, mănânci cât trebuie, dar nu-l mai rozi. Clar?
— Clar, nene, ca lumina zilei. Batem palma.
După vreo câteva zile, iar sacul ros. Omul se supără așa de tare că nici nu mai stă la cioace cu șoarecele. Merge direct la judecată în fața lui Dumnezeu.
— Bă, șoarece, acum nu știu cum să-ți spun – îi bate obrazul Dumnezeu –, dar e cam de neam prost ce faci. Ăsta te-a lăsat să trăiești cinstit, iar tu îi strici lucrul omului.
— Doamne, iartă-mă – zice șoarecele –, dar mie-mi place să trudesc pentru mâncarea mea, nu s-o primesc de-a gata, fără sudoarea frunții. Că, altfel, de ce mi-ai mai dat dinții ăștia frumos ascuțiți?