Anul trecut, în decembrie, când se împlinea veacul de Românie dodoloață, vorba Marelui Anonim de la Alba Iulia, la editura Arvin Press apărea o antologie cu texte despre muzică.
Titlul, reluat și pentru articolul de față, este împins în penumbră de supratitlu: Zece dintr-o sută. Numerele exprimă o realitate verificabilă: 10 ani de existență a site-ului Artasunetelor.ro, revistă virtuală, efervescentă, actualizată permanent, gazdă generoasă a diverselor opinii despre muzica rock, în principal, dar și cu bogate contribuții despre alte genuri.
Cum se întâmplă de aproape trei decenii în seculara noastră patrie, mica izbândă se datorează unei inițiative private, care nu beneficiază de sponsorizări oculte, nici de bani deturnați din bugetul alocat culturii de vreo primărie ori de un politician cocoțat vremelnic pe scaunul ordonatorului de credite. Și nici nu folosește resursele unei instituții oficiale, finanțate de guvern, pentru a-și lustrui trecătoarea-i statuie, ca într-un caz jenant de la televiziunea națională. Tot ce s-a realizat la revistă este rodul pasiunii pentru muzică, spectacol, artă. Nu-i ceva singular, se înțelege. Și alți pasionați de rock au înființat reviste, site-uri, magazine, cluburi particulare, ca să nu mai zic de organizatorii marilor concerte, firme cu patroni transnaționali versați în afacerile de gen. Cei zece ani de activitate ai Arteisunetelor nu sunt mulți, însă la nivelul industriei de profil de la noi înseamnă ceva. Și ce se scrie aici contează pentru destui interpreți și pentru unele case de discuri. Pentru că se vede fără efort: opiniile exprimate nu sunt convenționale, nici tendențioase, abstracte sau puerile, ca știrile de ziar însăilate de agramați, ignoranți și ghiftuiți de toată mâna.
Colecție de articole – unele apărute în publicația virtuală, altele acum date tiparului – Cartea sunetelor, în două volume, format de buzunar, 16×12, numără cca. 1320 de pagini de text dens (uneori prea dens tipărit), doldora de informații și de idei provocatoare. Sunt și multe fotografii, chiar inedite, precum ale Mariei Tănase din colecția regretatului muzicolog Viorel Cosma. Inițiativa realizării aparține lui Radu Lupașcu, omul-orchestră din spatele revistei, al cărui entuziasm e întrecut doar de buna sa credință că oamenii sunt toți cumsecade și muzicienii, fără excepție, niște intangibili. Lupașcu e însoțit la coordonarea cărții de profesorul Gabriel Petric, vechi student al lui Noica și prea puțin cunoscut chitarist, și de abilul publicitar, expert în curentele contraculturii secolului trecut, Ioan Big (cel care a inițiat la numita editură seria de Mitologii subiective, cu vreo 13 titluri scoase în 17 ani, rămase într-o fermecătoare penumbră, conformă cu statutul lor de nișă).
Cuprinsul, realmente, este uimitor, aproape neverosimil, când citim lista autorilor antologați. Istoricul literar clujean Ilie Rad reconstituie geneza imnurilor române; Florian Lungu (între)deschide Istoria jazzului în România, o lucrare în curs de apariție; Virgil Mihaiu scrie despre estetica jazzului; Johhny Bota rememorează episoade din istoria jazzului la Timișoara; Mimo Obradov, din același oraș, descrie spiritul radioului; Emil Răducanu, de la Iași, prezintă aproape exhaustiv rockul românesc de la casa de discuri Electrecord; Radu Nicolescu ține trează amintirea celui considerat „călăuza unei generații“, anume Cornel Chiriac; Gabriel Petric face un istoric al fabricii de instrumente muzicale de la Reghin, absolut fabuloasă; Ioan Big rememorează personalitatea Mariei Tănase, considerată a fi al doilea geniu muzical, după George Enescu, cunoscut de către cel care i-a fost colaborator devotat, Viorel Cosma. Liviu Antonesei scrie, special pentru această carte, poemul Eram tineri… A Rock Ballad, pe care îl prefațează, neașteptat, Sorin Antohi. Și n-am epuizat cuprinsul, desigur!
Dacă se întreabă cineva ce-i unește pe toți acești oameni, răspunsul îl află în cuvintele lui Alexander Bălănescu, fascinantul violonist român trăitor la Londra: „un simțământ visceral de afinitate“.
Un simțământ perfect exemplar, aș adăuga.
1 Trackback