1.
Unul dintre cele mai fascinante lucruri ale Iașiului din copilăria mea comunistă era un magazin de arme vânătorești și unelte de pescuit din centrul orașului, pe Ștefan cel Mare de azi, pe nume „Vânătorul și pescarul amator“.
Lasă că aveau în vitrină puști (una arăta precum îmi închipuiam eu carabina Henry din Winnetou) și undițe (cu băț chinezesc, cum numai în visele mele în care nu credeam îmi închipuiam că-mi voi permite vreodată). Dar printre acestea existau mai multe animale împăiate. Un mistreț, un iepure, o bufniță și niște rațe sălbatice, parcă. Aș fi putut să mă holbez ore întregi la ele. Dacă ar fi fost și un urs, cred că n-aș mai fi plecat acasă decât cu barbă. Erau din altă lume și-mi păreau așa vii în pielea lor umplută cu paie gălbui – logic, numindu-se împăiate, paie de grâu îmi închipuiam înăuntru –, mult mai vii decât tot ce ofereau străzile de odinioară ochilor mei de copil.
Și-a venit vremea acelei prime dăți când am ieșit singur cu sor-mea Otilia, care-i cu opt ani mai mică decât mine, în oraș. Și unde să duc eu copilul ca să-l impresionez, să-i arăt unul dintre cele mai fascinante lucruri din lumea pe care o cunoșteam?
Mă rog, ne-am plimbat, am văzut chestii, dar punctul culminant a fost tot magazinul de arme vânătorești și unelte de pescuit, cu animale împăiate în vitrină. Și sor-mea s-a uitat îndelung – cumva curioasă și contrariată, mi-a părut – și n-a zis nimic. Și-am plecat amândoi în tăcere și, trezindu-mă brusc băiat mare, am avut cale liberă pentru prima dată în viață la senzația de cât de stupidă e lumea în general și cât de penibil pot fi eu în particular.
Cum să duc o fetiță, pe sor-mea, să-i arăt niște lighioane împăiate într-o vitrină cu sticlă zoioasă și să m-aștept să fie impresionată? Nu-mi amintesc și nici nu cred să-i fi suflat ei ceva despre starea mea. Cert e că Otilia m-a apucat deodată de mână și mi-a spus nu cu vorbele astea, dar sigur și precis cu acest înțeles:
— Florin, lasă, hai nu fi supărat! Nu trebuie să-mi cumperi nimic, nu trebuie să-mi mai arăți nimic. Tare mult mi-au plăcut animalele alea împăiate!
2.
Tocmai am primit un mail de la o doamnă care îmi spune că-s vedetă într-un club de lectură din Austria, format din „about ten women/ aproape zece femei :)“ de peste 60 de ani. Și cică, la una dintre întâlnirile lor care au loc o dată la șase săptămâni, tocmai au discutat romanul meu Amorțire și că le-a plăcut mult. Și-mi trimite o listă lungă de întrebări din partea clubului… Și, dincolo de faptul că e o întâmplare faină, mi se pare cumva ironică, stranie: care erau șansele ca o situație și niște personaje inventate de mine cu mulți ani în urmă – corul/ clubul Senior din roman – să se existe cumva în realitate undeva în Austria? Și să mă contacteze online.
3.
La țigară pe prispa casei mele, activez locația mobilului ca să văd prognoza meteo. Și hop sare booking cu întrebarea „Călătoriți în Lunca Cetățuii?“. Și-mi prezintă vreo două oferte de cazare last minute de neratat, la numai 1-2 km de mine. Arunc o privire. 375, 294, 265 de lei camera.
La prețurile astea, cred că totuși stau acasă.
4.
Pe o ploaie cu găleata, mi-au atras atenția mai mult ca niciodată ștergătoarele mele de parbriz. Și mi-au amintit în ce lume absurdă am apucat să trăiesc, aia în care oamenii, după ce încuiau mașina, își luau frumos ștergătoarele de parbriz cu ei în casă.