Caisă, de Alexandru Mavrodineanu, a fost desemnat cel mai bun documentar românesc la ultimele ediții Astra Film Festival și Docuart și e nominalizat la categoria Cel mai bun documentar la Premiile Gopo 2019. Transilvania Film îl aduce în săli din 1 martie 2019. Cu o sinceritate atașantă, filmul urmărește un antrenor de box (Dumitru Dobre), care luptă pentru binele elevului său (Cristian Pălcuie, zis Caisă). Filmul evidențiază indiferența unei societăți față de talentele ei și nevoia de modele, dar e în esență un film despre relația complexă maestru-discipol.
Filmul a fost întâmpinat cu o extraordinară căldură la premiera din 21 februarie 2019. De ce crezi că prinde atât de bine la public?
Da, a fost o atmosferă memorabilă. Și a fost un public mixt de sportivi, oameni din industrie și corporatiști, deci era greu de anticipat o reacție. M-am simțit în al nouălea cer cinematografic, pentru prima dată la o așa intensitate. Cred că lucrurile s-au aliniat din mai multe puncte de vedere. În primul rând, povestea se învârte în jurul unui arhetip cu care conectăm în mod natural – maestrul abandonat de discipolul pe care l-a crescut. Acest lucru conferă poveștii un caracter universal, uman, desprins de îngrădiri regionale.
În al doilea rând, am încercat să pun evenimentele pe o structură care se întâlnește mai des în ficțiune și care, dacă e bine dozată, provoacă amplificarea emoțiilor. Nu în ultimul rând, maestrul Dobre și Caisă pur și simplu au carismă, iar publicul e dornic să afle ce li se va întâmpla în următoarea scenă.
Interesant că, deși filmul se numește Caisă, personajul principal e antrenorul. Când ți-ai dat seama că el trebuie să fie centrul de greutate?
În primii doi ani m-am concentrat pe elev. Pe vremea aceea credeam că fac un success story despre un copil defavorizat care prin munca și talentul lui reușește să întrerupă cursul implacabil al sorții prestabilite pentru copii ca el. Mă gândeam că poate va fi remarcat și că va primi o șansă. Această șansă nu urma să vină, deși a ieșit campion național de două ori consecutiv. La prima înfrângere i s-a tăiat și acea infimă indemnizație pe care o dobândise. A fost însă într-o zi crucială, după trei ani de la începutul filmărilor, când mi-am dat seama că, de fapt, personajul cu adevărat tragic e maestrul Dobre. Așa că a trebuit să regândesc tot filmul și să mă întorc la montaj.
Ești pasionat de box de mai multă vreme, ai mai făcut un scurtmetraj de ficțiune (Lecția de box) în care puneai în ecuație relația antrenor-elev cu cea de tată-fiu. Ce te atrage la această paralelă?
Cred că relația tată-fiu sau mentor-discipol mă atrage pentru că mi-a lipsit și, probabil, caut situații în film pe care poate mi le-aș fi dorit în copilărie. Pasiunea pentru box a venit abia după ce am făcut acel scurtmetraj și s-a amplificat după ce am început să-i cunosc mai bine pe maestrul Dobre și pe Caisă. Când am început să petrec mai mult timp cu ei și am descoperit câte eforturi depun pentru a reuși, m-am ambiționat și eu mai mult cu antrenamentul. Mi-a plăcut relația lor de la început. Era o mare încredere între ei și un pact tacit de loialitate reciprocă.
„Orice sportiv, la orice nivel ar ajunge, are nevoie de un antrenor la colț“, îi spune maestrul Dobre lui Caisă. E valabil și pentru cei care nu sunt sportivi?
Sunt convins că e valabil și în viață dar, chiar și în lipsa unei relații ideale cu un „antrenor“, fiecare dintre noi fură meserie de unde apucă. Evident că unii mai norocoși se nasc sub aripa unor mentori inspirați, capabili să dăruiască și să intuiască nevoile discipolului. Dar o mare parte dintre oameni cred că duc lipsă de așa ceva.
Te-ai luptat mult cu acest proiect până să intre Tudor Giurgiu coproducător și să reușești să-l termini.
Am pornit cu încredere și eram convins că povestea și personajele sunt puternice. Tocmai ieșisem dintr-o producție anevoioasă, dar dusă până la urmă la bun sfârșit. Am sperat că îmi va folosi pentru a finanța următorul proiect, dar m-am înșelat. Povestea se desfășura în timp ce încercam să o finanțez și, până la urmă, după câteva tentative eșuate, am fost aproape de abandon. Nu-mi venea să cred că nu vede nimeni frumusețea acestei povești și carisma personajelor. Am reușit acum doi ani să fac un first cut din resurse proprii și a fost suficient de bun încât să-l convingă pe Tudor Giurgiu să sprijine proiectul. A fost un val de puteri proaspete și un sprijin moral de care aveam nevoie, doar așa am reușit să termin.
Cum abordezi un documentar al cărui deznodământ nu-l cunoști? De pildă, într-un film de ficțiune am fi bănuit că Pălcuie va câștiga titlul național, dar aici nu știam. La ce te gândeai când filmai finala de la Craiova?
Cred că în orice documentar observațional deznodământul ideal e ca un far către care trebuie să înveți să navighezi. E un echilibru fin. Din experiența mea, cu cât intervii mai mult în acțiunea personajelor, cu atât devin mai crispate. De cealaltă parte, dacă nu induci subtil câte ceva, riști să te trezești după ani de zile cu hardurile pline, dar fără un film. Pe vremea aceea, la Craiova, nu avusesem încă revelația că maestrul e personajul principal și încă făceam un film despre elev. Îmi amintesc că am ratat câteva cadre esențiale din finală tocmai pentru că tensiunea îmi captase atenția și devenisem mai mult un spectator decât un regizor la muncă. Aveam o soluție și pentru cazul în care ar fi pierdut, dar bine că a câștigat; s-a dovedit un deznodământ cu atât mai puternic pentru povestea maestrului Dobre.
Fără a dezvălui finalul, cum crezi că va influența filmul viața acestui băiat talentat, deciziile lui?
Sunt cuprins de o vagă melancolie când mă gândesc că sunt slabe șanse ca filmul să-l ajute. În primul rând pentru că la vârsta de 18 ani pe care o are acum a ajuns deziluzionat. Nu știu să spun în ce proporție e din cauza absenței unei susțineri solide din partea autorităților sportive. Cert e că un băiat ca el ar fi fost sprijinit puternic într-un sistem sportiv sănătos.
Dar la premieră Caisă a spus pe scenă că s-a reîntors la box.
Da, într-un fel și după câțiva ani de pauză, ceea ce i-a întrerupt ascensiunea formidabilă și, implicit, tenacitatea morală – sau viceversa. Va fi greu pentru el să se mai întoarcă pe un val atât de mare, proporțional cu vârsta și cu rezultatele pe care ar trebui să le obțină pentru a fi din nou în centrul atenției. Dar, cine știe? Nu cred că steaua lui s-a stins.
Care e lecția pe care ai învățat-o făcând acest film?
Că n-ar fi fost posibil să rezist dacă nu eram depresiv în perioada aceea, în căutare de un refugiu, de o terapie. ☺ Lăsând gluma la o parte, la sfârșitul montajului mi-am jurat că nu voi mai filma niciodată atât de mult, oricât ar fi el de documentar observațional, și că e nevoie să selectez mai strict situațiile demne de a fi filmate. Dar îmi amintesc că același jurământ l-am făcut și după Omul-pasăre.
În ce stadiu ești cu lungmetrajul de debut?
În același stadiu în care a fost și Caisă. A picat de două ori la concursul CNC, o dată în mod tragic primul sub linie, sub debutul Șnițele înaripate, presupusul debut în regie al domnului actor Mălaimare. Îmi pare rău că sunt ironic, dar sunt convins că ceva nu funcționează cum trebuie în sistemul de evaluare a proiectelor.
Încerc să dezvolt și următorul meu documentar, care dezbate într-o formă puțin mai experimentală tema temelor, mama muzelor – suferința din dragoste. Acesta a fost refuzat o singură dată la concursul de proiecte organizat de CNC.