Claude Lelouch a sosit în 2008 în România să își promoveze filmul Roman de duzină/ Roman du garre, l-a plăcut pe Adrian Sârbu, iar un an mai târziu a turnat la Studiourile Mediapro Ces amours-là. Acum a revenit cu cel mai nou film al său, Les plus belles années d’une vie, care a deschis, în 18 octombrie 2019, a 10-a ediție a Festivalului Les Films de Cannes à Bucarest. Festivalul l-a omagiat prezentându-i și alte două filme, Un bărbat și o femeie/ Un homme et un femme și Alt bărbat, altă femeie/ Un autre homme, une autre chance.
Un bărbat și o femeie (1966) a fost distins cu Grand Prix la Cannes (pe atunci nu se dădea La Palme d’or) și a luat pe urmă Oscarurile pentru film străin și scenariu, precum și Globul de Aur pentru film străin. Primul mare succes al lui Lelouch după cinci lungmetraje a reverberat asupra carierei sale. În decursul anilor, el s-a reîntors la eroii acestui love-story, interpretați de Jean-Louis Trintignant și Anouk Aimée, pe care i-a readus împreună în 1986 în Un bărbat și o femeie, după 20 de ani/ Un homme et une femme, 20 ans déjà (care n-a fost un succes) sau a încercat o relansare cu Alt bărbat, altă femeie/ Un autre homme, une autre chance (1977, cu James Caan și Geneviève Bujold). În 2019, Lelouch a revenit în Selecția Oficială de la Cannes, în afara competiției, cu Les plus belles années d’une vie, în care eroii interpretați în 1966 de Trintignant (88 de ani) și Aimée (87) se regăsesc în zilele noastre și constată că iubirea lor a supraviețuit timpului.
În interviul de mai jos, Claude Lelouch (81 de ani) ne spune mai multe despre această inedită și lungă histoire d’amour care e relația lui cu cei doi actori și despre cum i-a convins să-și învingă reticența de a mai face film.
E al treilea interviu pe care îl fac cu cineastul francez. Când îi spun asta, el răspunde din curtoazie că mă ține minte, întărind prin faptul că are o bună memorie vizuală.
Acum 10 ani ați spus în interviul acordat SDC: „Sunt trist pentru că am 70 de ani și puțin timp la dispoziție pentru cât de multe proiecte am în cap“. Dar din 2009 până acum ați făcut șapte filme.
Mă apropii de finiș și pentru mine cinemaul e un drog. Am nevoie de el și voi avea nevoie să fac filme până în ultima secundă de viață. Lucrul care îmi dă poftă să mă trezesc în fiecare dimineață e curiozitatea, asta e bogăția mea. Iar mai nou am turnat un film pe telefonul mobil, La vertu des impondérables, care e gata și va avea premiera la începutul lui 2020. L-am filmat eu singur, folosind actori profesioniști, dar și amatori (elevii mei de la Atelierul de Cinema din Beaune).
M-am distrat ca un nebun, am avut senzația că descopăr un medicament. Această mică mașinărie m-a întinerit mai mult ca orice altceva. Oricum, pe măsură ce înaintez în vârstă, îmi pun tot mai puține întrebări.
Pentru că știți deja totul?
Nu, deoarece curiozitatea mea e din ce în ce mai mare. Lumea în care trăim, contradicțiile ei mă fascinează tot mai mult. Mă fascinează omul, cu fragilitatea lui, cu capacitatea lui de a face lucruri frumoase, dar și lucruri îngrozitoare. Cu cât înaintez mai mult în vârstă, cu atât mai puțin suport cuvântul „egalitate“. Când se încearcă egalizarea tuturor, lucrurile încep să meargă prost. Dacă ne-am dezvolta diferențele, am fi mai mult mai fericiți.
Suntem egali în fața morții și a lui Dumnezeu.
Da, dar nu suntem egali și în timpul vieții. Trăim într-o lume de inegalități, iar spectacolul e fantastic. Oamenii politici vor să reducă diferențele dintre noi (din motive economice), dar eu nu marșez pe ideea asta. Din cuvintele Libertate, Egalitate, Fraternitate eu aleg doar Libertatea și Fraternitatea.
Ce înseamnă libertatea?
Libertatea presupune multe constrângeri. Altfel spus, dacă vrei să fii un om liber, trebuie să fii cinstit. Trecerea timpului m-a învățat că onestitatea e al naibii de rentabilă. Dacă oamenii ar înțelege asta, n-ar mai exista hoți. Numai că cinstea se plătește pe termen lung, nu pe distanțe scurte. Dacă ești cinstit, ai dreptul de a intra în posesia acestui pașaport care se numește libertate.
În Les plus belles années d’une vie, fragmentul din scurtmetrajul C’était un rendez-vous (1977) pe care l-ați intercalat – cu dumneavoastră conducând cu 200 km/h printr-un Paris semi-adormit și cu vocea lui Jean-Louis Trintignant spunând azi propriile dumneavoastră cuvinte despre filmarea de atunci (că a fost o cursă nebunească etc.), mă face să cred că Les plus belles années d’une vie e, de fapt, un film despre dumneavoastră.
În filmele mele vorbesc despre lucruri pe care le cunosc. Îmi plac filmele lui Woody Allen și ale lui Chaplin și ale tuturor cineaștilor care vorbesc despre ei înșiși. Cinemaul de autor e cel care mă interesează.
Da, dar era ceva foarte subiectiv.
Această traversare a Parisului îmi seamănă. Viteza e atât de importantă, dat fiind că viața e atât scurtă! Trebuie să te grăbești. Viteza e parte a ritmului meu, e maniera mea de a vedea lucrurile, deci e firesc să pun în filme rezultatele observațiilor mele. Dar nu vorbesc despre mine în filme, ci despre observațiile mele. Am întâlnit toate personajele filmelor mele. Tot ceea ce eroii mei spun în filme am auzit într-o manieră mai puternică sau mai discretă în viața reală. Sunt un reporter al vieții, dar unul care face ficțiune folosind realitatea pe care o sintetizează, o comprimă. Mi-a luat 60 de ani să înțeleg cum să comprim în două ore viața unui bărbat de 60 de ani.
În tinerețe viteza era pentru un dumneavoastră un drog la fel de puternic ca cinemaul?
Da, am și acum nevoie de viteză. Acest scurtmetraj de opt minute îmi seamănă. Când l-am filmat, într-o duminică la 6 dimineața, dintr-o singură dublă, am avut noroc că poliția dormea. Eu sunt făcut pentru acțiune. Am făcut și am văzut multe în viață pentru că nu am avut niciodată vacanță. Niciodată. De câte ori am încercat, le-am stricat celorlalți cheful.
„Pentru mine nu e vorba de cinema, ci de viață“
Care e povestea lui Les plus belles années d’une vie? Îl plănuiați de mai mult timp?
Deloc. A venit în mod natural. Când am restaurat Un bărbat și o femeie, i-am invitat pe Jean-Louis și Anouk la o proiecție. Țin tot timpul legătura cu ei. Anouk e vecină cu mine în Montmartre și mă sună de mai multe ori pe zi. Suntem o familie care a rămas împreună timp de 60 de ani, cu suișurile și coborâșurile ei, ca orice familie.
Louis și Anouk nu mai văzuseră filmul de mult și în timpul proiecției m-am tot uitat la ei cum șușoteau, cum se țineau de mână, cum râdeau. Așa mi-am dat seama că trebuie să-i filmez din nou.
Complicitatea lor a rămas.
Da, mi-a plăcut această complicitate. O găseam frumoasă, pozitivă, până la a mă face să-mi spun: „Ce bine e să îmbătrânești!“. Așa că la sfârșitul proiecției le-am zis: „Ce ați spune dacă am face o încercare?“. Au zis da, pe urmă nu, pe urmă iar da, pe urmă iar nu. Jean-Louis mi-a spus că a terminat cu cinemaul, iar Anouk: „Cu tine aș turna, dar mi-e teamă. Oare mai suntem buni? Suntem în vârstă“. Așa că le-am zis: „Ne distrăm, filmăm o săptămână și, dacă unul dintre noi nu e de acord cu ce iese, nu scoatem filmul“.
Ați scris pe urmă un scenariu?
Da, am lucrat după metoda mea clasică: fără repetiții și cu 10 zile de filmări. De pildă, scena reîntâlnirii, care ține 19 minute, am filmat-o în 19 minute cu trei camere (una pe Jean-Louis, una pe Anouk, una pe amândoi), și cu mine suflându-le textul. Vreau ca actorii să trișeze cât mai puțin. Dacă vor învăța textul, îl vor interpreta și tot farmecul se va pierde. Pentru mine nu e vorba de cinema, ci de viață. Interviul nostru nu va avea o a doua dublă.
Sper că telefonul meu înregistrează. Jean-Louis Trintignant a crescut cu fiecare film și a ajuns extraordinar. Țin minte că în primul interviu ați spus că actorii foarte buni sunt de regulă nefericiți pentru că au nevoie de un personaj de care să se agațe. Este și cazul lui?
Da, tot timpul spune despre el că e un ratat, că și-a ratat viața. Artiștii nu sunt niciodată satisfăcuți, de aceea continuă întreaga viață să demonstreze că pot mai mult – vezi Charles Aznavour sau Jacques Brel. Artiștii nu sunt fericiți decât pe scenă sau când filmează, iar în viața cotidiană sunt disperați. Viața de zi cu zi e grea și complicată pentru ei. Oricum, viața e un amestec de vis și coșmar din care ne va trezi doar moartea.
Dar pe măsură ce avansăm în vârstă deprindem niște tehnici, devine mai ușor trăitul.
Toate vârstele au avantajele și dezavantajele lor, pe când bătrânețea nu are decât dezavantaje.
Se pare că nu e cazul dumneavoastră. Faceți sport, cum vă mențineți în formă?
Merg mult pe jos, fac filme, mă mișc tot timpul. Nu mă obosesc festivalurile, deoarece sunt capabil să dorm în orice condiții. Pot dormi în avion și chiar și pentru cinci minute când am doar cinci minute la dispoziție. Pot dormi și într-un palat, și într-o cămăruță. Mă adaptez ușor, am chestia asta de mic. Mă adaptez oamenilor. Când filmez, mă adaptez actorilor, tehnicienilor. Mă adaptez la rece, la cald. Îmi plac și marea, și muntele.
„Adevăratul Noul Val se petrece acum“
În felul acesta nu aveți dezamăgiri. Cum credeți că a evoluat cinemaul de la Un bărbat și o femeie până la Les plus belles années d’une vie?
Cinemaul ține de tehnologie. Apariția digitalului l-a schimbat cu totul. Adevăratul Noul Val se petrece acum. Viitorul va fi extraordinar pentru că, grație telefonului mobil, cinemaul ajunge în stradă. Tot mai mulți oameni fac film, iar competiția va permite apariția unor mari regizori. Nu oricine scrie e Victor Hugo. Nu oricine are un aparat de filmat e Orson Welles. Dar azi nu mai sunt limite. Până acum cinemaul era o artă foarte scumpă, iar azi am prieteni care fac filme cu două, trei mii de euro, ceea ce e formidabil. Dar avem nevoie de mari regizori care să aducă o viziune asupra lumii, un punct de vedere. Artiștii lasă urme mai adânci decât politicienii, iar cinemaul cred că e azi arta numărul 1, pentru că este arta cea mai completă.
Nu regretați că nu v-ați dus să lucrați în America cu Marlon Brando și Steve McQueen când ați fost invitat, după Un bărbat și o femeie?
Nu, pentru că mi-ar fi ucis cinemaul.
Nu vă puteați adapta?
Producătorii americani sunt adevărații patroni ai unui film. Când mi s-a propus acest film cu Brando și McQueen, mi-am dat seama că filmul trebuia să satisfacă și producătorii, și agenții, și că intram într-un film de comandă. Filmele americane sunt filme de marketing, destinate publicului. Azi, inteligența artificială decide ce serial trebuie făcut pentru Netflix.
Credeți că Ginger Rogers și Fred Astaire v-au decis destinul?
Părinții mei s-au întâlnit la un film cu Ginger Rogers și Fred Astaire în 1935-1936, iar mulți ani mai târziu Ginger și Fred mi-au înmânat Oscarul pentru Un bărbat și o femeie. O astfel de coincidență are rădăcini atât de adânci încât nici nu poate fi analizată. Filmele mele sunt mici miracole. Să faci un film e un miracol, deși nu știi niciodată cum se termină. Când am filmat acum cu Jean-Louis, în fiecare seară când îi spuneam noapte bună, el răspundea: „E foarte posibil să mor la noapte“. E foarte bolnav. Nu-mi era teamă, nu credeam că va muri. Știam că Marele Regizor e prezent.
Ce a spus Jean-Louis Trintignant când a văzut filmul?
A fost nebun de fericire, m-a sărutat… Mă bucur că acest film i-a adus bucurie. Oamenilor le e teamă, actorilor le e teamă. Mie mi-e mai puțin teamă ca celorlalți, dar tot mi-e teamă că la un moment dat se va spune: Stop!
Oricum, așa cum spuneți, vă doriți să ajungeți stagiar pe lângă Marele Regizor.
Când am o idee bună, nu știu de unde vine. Asta se întâmplă cu toți artiștii. Ideile sunt în aer și ni se plantează în cap unde încearcă să crească. Noi suntem receptori, antene și primim mesaje pe care trebuie să le decodificăm cu modestie.
Deci ne revedem peste 10 ani.
Perfect! Pe curând!
FOTO 1: Ionuț Rusu
1 Trackback