Cartea scrisă de Moni Stănilă, Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare, deschide colecția de Biografii romanțate inițiată de Editura Polirom. Autoarea, cunoscută mai ales ca poetă, reușește aici cu brio un pariu pe care-l consideră cu atât mai important cu cât în tinerețe a dorit ea însăși să devină artist plastic. În fața imensei figuri a lui Brâncuși, ea știe să cearnă cantitatea importantă de informații, pentru a se opri la esențial, și anume la sinteza unică pe care sculptorul român a reușit să o propună artei universale. Am dorit să știm mai multe lucruri despre geneza și provocările acestei cărți, într-o pasionantă discuție cu Moni Stănilă pe care v-o propunem mai jos.
Biografia despre Brâncuși scrisă de dumneavoastră deschide colecția inițiată de Editura Polirom. Cum vă simțiți ca deschizătoare de drum al unei astfel de serii și cum ați primit de la început această provocare?
N-aș putea spune că eu sunt cea care am deschis drumul, fiindcă am mers la braț cu Bogdan-Alexandru Stănescu și Dan Coman, doar că eu am reușit să trimit la tipar înaintea lor. Cred că singură mi-ar fi fost mai greu. Când Adrian Botez mi-a propus să scriu biografia lui Brâncuși, am spus da, fără să stau pe gânduri. Apoi mi-a spus cine sunt ceilalți doi colegi și am fost încântată să fac parte din același proiect editorial cu ei. Provocarea am primit-o cu mari emoții. Brâncuși e un subiect greu. Dar deosebit de frumos.
„Brâncuși nu poate fi refuzat“, scrieți dumneavoastră, reflectând oarecum felul în care vă poziționați față de acest mare artist. Ne puteți da mai multe amănunte despre relația pe care o aveți cu personalitatea și opera sa?
Brâncuși este un Eminescu al sculpturii în cultura noastră, în cultura universală e părintele sculpturii moderne. Nu toți îl înțeleg, dar toți îl cunosc. Eram la curent nu doar cu opera sa, ci și cu multe date biografice, nu îmi era necunoscut, nu era doar „marele“ Brâncuși. Și probabil tocmai fiindcă visam că devin artist plastic. Vis abandonat devreme, pentru că prietena mea din copilărie, sculptorul Ligia Seculici, se transferase deja la o școală de arte și am putut observa cât de repede avansa tehnic. Nu am suferit prea tare, eu scriam deja poezie. Doar că nu mi-aș fi imaginat că voi deveni poet, cum nu mi-am imaginat că aș accepta să scriu biografia lui Constantin Brâncuși.
Ce ne puteți spune despre partea documentară? Cum ați reușit să vă orientați în mulțimea lucrărilor dedicate artistului și operei sale?
A fost extrem de dificil. Nu am avut acces (sau timp) să văd toate cărțile despre Brâncuși, așa că în primul rând am revăzut albumele cu opera sa. Apoi m-am orientat spre biografii care l-au cunoscut direct, ulterior spre cei din zilele noastre. De un mare ajutor mi-a fost biografia domnului Alexandru Buican. Am citit de câteva ori corespondența și însemnările lui Brâncuși, pentru a încerca să mă apropii de vorba lui, de modul tranșant (și sucit) în care se exprima. Îmi era foarte drag din adolescență, după ce am aprofundat, l-am iubit de-a dreptul. De mare folos mi-au fost și articolele găsite pe internet.
De ce ați ales ca subtitlu această sintagmă legată de țestoasa care zboară? Ce sens are ea?
Dacă cineva caută cronologic sculpturile lui Brâncuși, va găsi următoarea informație: „Țestoasa zburătoare este ultima sa opera. Broasca pare că se desprinde de pământ și se ridică spre cer“. A realizat-o în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Un moment foarte greu în viața lui. Bătrân și bolnav, însingurat și rănit sufletește. Ajunsese să creadă că va veni și al treilea război, unul nesfârșit. În 1940 face o primă țestoasă. O simte greoaie în lupta ei pentru supraviețuire. „Zburătoarea“ în schimb învață desprinderea, nu mai e lipită de hrană, nu mai e lipită de pământ, ci e orientată spre cer. Spre veșnicie, dacă vreți. Fiind și ultima lucrare a sa, e evident că vorbim de o finalitate, una care a împlinit întreaga sa operă. Dacă Pasărea în văzduh nu mai era pasăre, ci zborul însuși, cum afirma sculptorul, țestoasa e cumva imaginea în oglindă a destinului lui Brâncuși, țestoasa își depășește limitele, natura, se orientează spre cer și zboară. Țestoasa e Brâncuși, care de-a lungul unei vieți a învățat să zboare.
A existat în cazul de față o dificultate a notorietății, altfel spus, cum ați reușit să treceți dincolo de imaginile și locurile comune pentru a capta, a sesiza profunzimea unui artist ca Brâncuși?
Cel mai dificil mi-a fost să stabilesc care povești pot fi adevărate. Foarte multe întâmplări din viața lui sunt povestite diferit: cum și-a rupt piciorul, de exemplu. A trebuit să urmăresc cu atenție diferite linii narative, alteori a trebuit să îmi asum cu curaj. Cred că nu greșesc dacă spun că el însuși a fost cel care a răspândit diferite variante despre o anumită întâmplare. Îi plăcea să se joace cu auditoriul. Îi plăcea să răstălmăcească, pentru că – cred astăzi – știa că aceste povești nu definesc omul în esența lui. Și mai cred că îi spunea fiecăruia ce bănuia că vrea să audă. Am ținut cont de aceste lucruri când m-am apucat de treabă.
A scrie o biografie sau un studiu este fără îndoială cu totul altceva decât a crea o biografie romanțată. Ce efort specific a impus pentru dumneavoastră un astfel de gen literar, mai ales atunci când personajul istoric trebuie să devină personaj de roman?
Pentru un studiu e nevoie de mult mai multă documentare, de ani întregi de stat prin biblioteci, de capacitate de sinteză. Deci e mai mult de lucru. Într-o biografie literară riscul e mai mare, e obligatoriu să și creezi. Nu orice. Nu oricum. Personajul și lumea lui trebuie să prindă viață. Dacă nu se întâmplă asta, personajul tău e mort în carte, iar tu ești mort ca scriitor.
Puneți în lumină în cartea dumneavoastră mai multe fațete ale omului și artistului Brâncuși. Pentru plăcerea de a le împărtăși cu cititorii, vă propun să ne oprim la câteva dintre ele. Prima dintre acestea este proverbiala ancestralitate a personalității sale într-un Paris cosmopolit de început de secol XX. Ce ne puteți spune despre acest țăran migrat din ținuturile gorjene în cartierul Montparnasse?
Că el a venit dintr-o familie de țărani, nu tocmai săraci, e o evidență. Însă uneori se atribuie prea multă influență primilor săi ani din viață. Să nu se uite că a părăsit satul pe când era încă un copil. De atunci s-a învârtit prin orașe mai mari sau mai mici. A fost băiat de prăvălie de la 12 ani (dacă îmi amintesc bine). Acum, pe de altă parte, importanța simțului sculptural și arhitectural e cea a satului în care a trăit primii ani. E o moștenire culturală incontestabilă. Dar filtrată de un mare artist, care avea lecturi și studii. Primii ani în sculptură, înainte de experiența colosală a Parisului și a artei de acolo, nu lăsa să se întrevadă ceea ce urma. Să ne uităm la lucrările lui de început. Nu regăsim coloanele caselor țărănești. Ce se întâmplă ulterior în Paris este o recreare a lumii interioare, una asumată, la care încep treptat să participe tot mai mulți artiști.
A doilea aspect este cel al lucidității artistice, vizionare, remarcată de un cerc restrâns, dar contestată de presă, inclusiv de cea din România. Este Brâncuși artistul conștient de geniul său, dincolo de opinii și de exegeze de tot felul?
Cred că parțial am răspuns mai sus. Brâncuși nu a fost un bun meșteșugar, ci a fost părintele sculpturii moderne. Iar faptul că din 1908 încolo începe să refuze sculpturile comandate, preferând să îndure foame, într-un moment în care prea puțini îl încurajau în noua sa direcție, ne spune un singur lucru: a fost conștient de puterea sa, a riscat pentru convingerile lui, era sigur că face bine ceea ce face. N-a fost o intuiție de meșteșugar. A fost, da, până la urmă a fost un vizionar. Și a știut că e pe drumul bun chiar și atunci când era contestat.
Legat de geniul neînțeles sau pe cale de a se afirma al lui Brâncuși, convocați în paginile dumneavoastră un întreg divan de artiști, de la Matisse la Duchamp și Léger, de la Arthur B. Davies și Walt Kuhn, la regretatul său prieten Apollinaire și alții. Ce ne puteți spune despre această lume a sculptorului?
Cred că am surprins-o prea puțin. Cred că ar ieși un film minunat dacă cineva ar avea timpul și resursele pentru o documentare serioasă. Un film intitulat Atelierul. Pentru că, așa cum am spus-o și în carte, atelierul lui era o lume. O lume și o operă de artă în sine. Însă la o biografie romanțată există o limită de spațiu, un termen mai restrâns de lucru. Nu știu în ce măsură am reușit să redau acel centru neconvențional al artiștilor de atunci, dar sper ca, atât cât e, să fie viu. E limpede că nu găinile pe jar îi atrăgeau pe artiști acolo, ci vulcanul Brâncuși. Îmi amintesc că în timpul documentării citisem undeva că Henry Miller fusese sfătuit să treacă pe la Brâncuși, iar scriitorul american ar fi spus că nu crede în profeți. Deci asta ne spune destule despre aura de legendă țesută în jurul persoanei lui Constantin Brâncuși.
O a treia imagine pe care o puneți în lumină este cea asemănătoare albatrosului lui Baudelaire, a unui artist ce se adaptează cu greu la rigorile lumii și se retrage în lumea sa.
E o observație foarte bună, însă, dacă artistul s-ar adapta lumii din jur, ar mai ajunge artist? Oare creația nu vine tocmai din această lume alternativă pe care fiecare o construiește după puteri? Eu zic că da. Fiecare artist e într-un fel sau altul un inadaptat, chiar și atunci când pare extrem de volubil și prezent, și pe cât de inadaptat e, pe atât de uriașă e lumea sa. Însă trebuie să recunosc că la Brâncuși această nevoie a fost mult mai pronunțată. A mers până acolo încât și-a construit singur mobilierul din atelier. Și-a ascuns patul, ceea ce spune multe despre ochiul ascetic cu care își privea lumea. Revenind la atelier, acolo a supus pentru prima dată arhitectura sculpturii. Acolo a înțeles importanța proporțiilor și a spațiului. Cred că fără lumea sa, cea din atelier, Ansamblul de la Târgu-Jiu nu ar fi existat, nu în forma pe care o avem acum. Poate atunci s-ar fi mulțumit doar cu Coloana infinitului, așa cum vorbise inițial cu Liga Femeilor din Gorj, care a avut curajul prin Arethia Tătărescu să ducă la bun sfârșit acest plan. Pentru că inițiative de a-i da lui Brâncuși să execute monumente publice au mai fost, dar, când au văzut schițele, s-a renunțat. Cum a fost în cazul monumentului dedicat lui Spiru Haret. L-au chemat pe Brâncuși, dar au vrut un bust clasic, cum e cel al generalului Carol Davila, dar Brâncuși nu mai era studentul bucureștean din 1903. Era acel Brâncuși care a rămas în cultura universală, nu mai voia să facă reproduceri. Și iată, bucuria femeilor de azi, Liga Femeilor din Gorj a spus da pentru Coloană, da pentru Masă, da pentru Poartă. Și mulțumită lor avem astăzi în România Ansamblul Monumental de la Târgu-Jiu.
Dintr-o biografie romanțată nu puteau lipsi femeile. Ce loc ocupă iubitele în viața lui Brâncuși?
Asta trebuie să o spună el! Glumesc, desigur. E un spațiu larg. Dacă aș fi intrat în detalii, n-aș fi ajuns și la opera sa. Nu mi-ar fi ajuns spațiul. Dar și dacă mi-ar fi ajuns, nu cred că aș fi vorbit mai mult decât am făcut-o despre femeile din viața lui. Am simțit grija lui de a-și ascunde relațiile intime. Tot ce știm, știm de la alții sau din scrisori, nu de la el. Am vrut să respect această cumsecădenie a lui, de a nu povesti despre femeile cu care era. Mi-a părut rău să dezamăgesc publicul nostru, care a căzut în capcanele mass-media, dar a trebuit să scriu că nu Maria Tănase a fost marea lui iubire. Sigur, vorbesc despre Brâncuși, nu despre sentimentele Mariei Tănase. S-au văzut de puține ori. Iar el la bătrânețe recunoaște unor confidente că inima lui a rămas la Vera Moore. Ea a fost Veronica lui, iar el a fost Eminul ei.
Generația tânără are astăzi acces la informații și nu mai este supusă îndoctrinării de nici un fel. Ce simbolizează astăzi Brâncuși pentru această generație după părerea dumneavoastră? Sau cum trebuie ea să-l privească?
Nu mai există, poate, îndoctrinare, dar există clișee, iar Wikipedia, cum spunea un mare profesor de al meu, e pentru copiat, nu pentru învățat. Cred că în ziua de azi lumea se mulțumește cu o informație sumară, trunchiată și, de multe ori, falsificată. Cel mai mare fake news pe domeniul cultural a fost chiar așa-numitul testament al lui Brâncuși, unul în care am crezut și eu ani de zile. Realitatea e alta. Brâncuși nu și-a manifestat, mai ales după venirea comuniștilor, dorința de a-și lăsa opera statului român. Cu atât mai mult cu cât în 1949 s-a încercat demolarea Coloanei, iar el știa. Ingratul proces verbal al Academiei române, în care Brâncuși era numit decadent și fără valoare, era de la o ședință despre arta în comunism, nu despre pretinsa cerere a lui Brâncuși. Deci nu e ușor cu informarea, nu atâta vreme cât o parte din presă ne spune alte povești. De exemplu, mulți „știu“ despre acest testament sau despre idila cu Maria Tănase, dar mai puțini cunosc procesul dintre Brâncuși și Statele Unite ale Americii, proces care a însemnat o mare victorie în artă. Fără acest proces, ar fi devenit din ce în ce mai greu să se realizeze o expoziție internațională. Impozitarea lucrărilor n-ar fi folosit deloc artiș-tilor. Și mai puțini știu despre Templul Meditației pe care trebuia să îl ridice în India, deși se păstrează schițe ale lui. Deci cred, o spun cu riscul de a părea prea puțin modestă, că pentru tinerii de astăzi a pornit Adrian Botez, cu editura Polirom, acest proiect al biografiilor romanțate, proiect care poate direcționa cititorii spre muzica lui Enescu, spre receptarea marilor valori ca oameni, nu ca statui moștenite la orele de liceu, spre pofta de a citi mai mult, de a căuta singur, de a dori să îl prinzi cu „tema nefăcută” pe scriitorul care a scris o anumită biografie romanțată. Mai pe scurt, o colecție care poate trimite cititorii la personalitățile pe care le-au trecut cu vederea până acum. Eu m-aș bucura să știu că cei care au citit această carte vor vrea să afle dacă am avut dreptate.