Actualitate  -  Constantin Pistea  -  

Junichiro Tanizaki este unul dintre cei mai importanți scriitori ai literaturii japo­neze moderne și probabil cel mai popular romancier japonez după Natsume Soseki. A scris roman și proză scurtă, dar și eseu, poezie sau dramă, multe dintre cărțile sale fiind ecranizate.

Tanizaki s-a născut la 24 iulie 1886 într-o familie care deținea o afacere (neprofitabilă) în domeniul tipăriturilor. Copilăria și-a petrecut-o în centrul metropolei Tokyo, iar pasiunea pentru literatură i s-a afirmat repede și puternic, mai ales că a fost încurajat în acest sens: unul dintre profesorii din primii ani de școală, care i-a citit corect profilul, orientându-l către lecturi din lite­ratura clasică japoneză și chineză. În timp ce părinții săi au renunțat la prima afacere și au trecut la alta, cu orez de astă dată, dar la fel de lipsită de succes, el a urmat cu seriozitate cursurile școlare și a fost susținut financiar chiar și din afara familiei pentru a avansa către liceu. Avea 17 ani când a ajuns coordonatorul revistei literare a școlii și s-a dovedit un elev exemplar. Și-a urmat firesc drumul către universitate – a mers la cea imperială de la Tokyo, unde a dorit să studieze (ce altceva decât) literatură japoneză – doar că nu a mai reușit să-și plătească taxele și a ales să se dedice scrisului.

Citind despre viața sa, afli multe lucruri interesante, dar punându-le în paralel cu unele dintre cărțile sale, câteva detalii biografice capătă ceva mai multă im­portanță. O să punctez trei astfel de detalii, iar primul ar fi faptul că mama lui Junichiro Tanizaki era o femeie foarte frumoasă. Este foarte posibil ca relația sa cu ma­ma să fie reflectată în operele sale, mai ales dacă ne gândim la im­portanța pe care Tanizaki a dat-o personajelor feminine: ele sunt fie zeițe, fie demoni; în orice caz, chiar dacă une­ori par în umbră, femeile sunt cele care conduc totul și sunt ținte ale obsesiei masculine.

Ajuns aici, e cazul să subliniez încă un detaliu important din viața lui Tanizaki: a fost căsătorit de trei ori. Prima căsnicie a durat vreo 15 ani, dar s-a complicat când soția lui s-a îndrăgostit de unul dintre prietenii săi, iar el a început o relație cu cumnata sa. A doua căsnicie a fost ceva mai scurtă (cu o femeie tânără) și s-a încheiat când Tanizaki s-a îndrăgostit de soția unui comerciant bogat, care avea să fie cea de-a treia sa parteneră oficială (și care i-a inspirat printre altele unul dintre romanele pe care le veți regăsi în rândurile de mai jos, Istoria secretă a seniorului din Musashi).

Un alt detaliu interesant este că Tanizaki – care a transpus în limba japoneză modernă cartea considerată primul roman din lume, Povestea lui Genji – a avut mai multe perioade, în care scrisul său s-a orientat fie către atmosfera anilor 1920-1930 din Tokyo și Osaka, fie către trecutul feudal al Japoniei. Însă, spre orice și-ar fi concentrat interesul, Tanizaki (mort în urma unui infarct miocardic la 30 iulie 1965) a dat dovada unui talent uriaș de povestitor, scrierile sale având calitatea de a rămâne multă vreme în memoria cititorilor. De ce, vedem în continuare, prin intermediul a trei romane publicate de Editura Polirom.

În spatele unui bătrân ciudat stă o femeie puternică

Una dintre scrierile târzii ale lui Junichiro Tanizaki a fost romanul Jurnalul unui bătrân nebun, publicat la Editura Polirom în anul 2016, în traducerea din limba japoneză și note de Magda Ciubăncan.

Ajuns în al șaptelea deceniu de viață, Utsugi, afectat de câteva probleme de sănătate specifice vârstei, trăiește plăcerea și drama pasiunii mai puțin obișnuite pentru nora sa, Satsuko. Fostă dansatoare, Satsuko îl încurajează, profitând de slăbiciunea sa fie pentru a-și cumpăra bijuterii extrem de scumpe, fie pentru a-și facilita o altă relație extraconjugală.

„Știu și eu prea bine că sunt un bătrân urât și plin de riduri. Seara, când mă uit în oglindă după ce-mi scot proteza, văd o fa­ță stranie. Nu mai am nici un din­te nici sus, nici jos. Nici gingii aproape că nu mai am. Dacă închid gura, buzele mi se prind una de alta, iar deasupra lor nasul îmi atârnă până la bărbie. Nu-mi vine să cred că asta e fața mea. Nici la o maimuță nu vezi o figură atât de urâtă, darămite la un om!“

Utsugi este un bătrân surprinzător de corect cu sine. Are autoironie, se autocaracterizează cu precizie – „chiar dacă sunt sentimental și simțitor până la lacrimi, adevărata mea fire este perversă și nesimțitoare“ – și reu­șește chiar să fie amuzant în jurnalul său, pe care îl scrie ca să-i treacă timpul mai ușor. Nici mă­car nu mai vede bine, drept pentru care nu se mai încumetă să citească, însă jurnalului îi dedică multe din clipele în care nu este acaparat de costisitoare îngrijiri medicale. Surprinzător – și amuzant în același timp – este faptul că nici pe Satsuko nu o mai vede prea bine. De altfel, fru­mu­sețea nurorii sale o surprinde nu­mai prin fulgurante descrieri ale picioarelor ori ale culorii pielii.

Totuși, de ce Satsuko? Poate pentru că ea corespunde profilului de femeie pe care și l-a dorit dintotdeauna: o femeie dură, care să-i pedepsească micile derapaje și care să-l țină sub control. Soția lui nu se potrivește deloc acestui tipar, este mai degrabă îngăduitoare și ingenuă, dacă nu chiar ușor de manipulat. Utsugi, deși la apusul vieții, este cel care hotă­răște deplin asupra resurselor financiare ale familiei și, în ciuda problemelor de sănătate, are ultimul cuvânt în toate.

Sunt aici detalii ce țin de statutul social și familial în Japonia vremurilor surprinse de acest roman (publicat în 1962, cu trei ani înainte de decesul scriitorului), vremuri în care mersul la teatru – în special la kabuki, unul dintre cele trei mari stiluri de teatru japonez – era o obișnuință, alternată cu – ciudat – ieșitul la meciuri de box, o adevărată pasiune pentru Satsuko, care descrie cu multe amănunte trăsăturile unor sportivi sau faze de meci.

Jurnalul lui Utsugi, care une­ori se pierde în detalii neimportante, iar alteori este fie amuzant, fie respingător prin prisma ciudă­țeniilor sexuale care se petrec în­tre bătrân și nora sa, are un ritm care place, deși te lasă cu un gust amar, mai ales că spre final Utsugi povestește cum își caută locul de veci și se gândește la cum va arăta piatra sa funerară. Iar apoi, dincolo de intimitatea acestor pagini când șocante, când distractive, scriitorul japonez a decis să amplaseze câteva însemnări care-i aparțin asistentei medicale ce-l însoțește permanent pe bătrân, un extras din fișa clinică a unui doctor și câteva din notele unei fiice. Toate aceste adăugiri din final funcționează ca o contrapondere, atât prin tonul rece folosit, cât și prin conținutul lor, care limpezesc în mare măsură evoluția stării fizice și mai ales psihice a bătrânului.

Pe alocuri trist și nostalgic, textul te câștigă și într-un fel ajungi să ții la Utsugi cu nebunia lui. Bătrânul pare chiar simpatic, deși uneori dacă ai da la o parte în­velișul artistic al ficțiunii, ai avea tot dreptul să te consideri oripilat de derapajele sexuale ale prota­goniștilor.

Adevărata putere este nu atunci când conduci, ci când manipulezi

În Istoria secretă a seniorului din Musashi (Editura Polirom, 2019, traducere din limba japoneză și note de Magdalena Ciubăncan), coborâm împreună cu Junichiro Tanizaki în Japonia secolului al XVI-lea, pentru povestea unui no­bil, urmărit, ca multe dintre personajele scriitorului japonez, de o obsesie cu conotație sexuală.

Terukatsu se formează ca războinic departe de propria familie și descoperă tainele armelor și cruzimea luptei într-un mod care-l va urmări toată viața.

Romanul, care a fost publicat inițial în foileton între 1931 și 1932, descrie un moment definitoriu din copilăria lui Terukatsu: el vede cum câteva femei curăță capetele tăiate ale inamicilor și o analizează în mod special pe una dintre ele, care este marcată de lipsa nasului de pe capul pe care-l curăță. Imaginea îl cucerește pe Terukatsu, care trăiește o reve­lație: se îndrăgostește și, pentru a fi împreună cu tânăra respectivă, se vede chiar sub forma unui cap despărțit de trup. Inocența copilăriei se evaporează și Terukatsu intră abrupt într-o nouă etapă a vieții sale, una plină de cruzime și de fapte șocante, pe care Junichiro Tanizaki o descrie cu măiestrie, impunând ritmului alert al evenimentelor povestite accente fine de umor și ironie.

Ca și în alte titluri ale acestui scriitor, figura mai puternică și mai crudă este femeia, deși bărbatul este, de cele mai multe ori, ucigașul. Femeia, și aici, dar și în alte părți la Tanizaki, este manipulatoare, diabolică și deține controlul asupra situației într-un mod imperceptibil de către bărbat. „Orice femeie are o înclinație perversă, pentru brutalitate“, scrie Tanizaki în Istoria secretă a seniorului din Musashi, și întărește: „Așa cum știu cititorii, în cărțile de istorie ale țării noastre, mai ales după instaurarea regimului militar din perioada Kamakura, se vorbește pe larg despre faptele și vorbele eroilor, dar se spune foarte puțin despre personalitatea femeilor care le-au dat viață și care, stând mereu în umbra lor, probabil că i-au manipulat fără încetare“.

Iar „scopul acestei povești nu este să-l zugrăvească pe Terukatsu ca mare războinic“. Unul dintre scopurile lui Tanizaki a fost sublinierea rolului ma­jor al femeii în societatea japone­ză din perioadă. Chiar dacă în aparență femeile erau supuse și oarecum în umbră, capacitatea lor de a gestiona planuri de lungă durată și de a țese istorii după propriul interes le face mai importante decât eroii însângerați ai acelor vremuri. Adevărata putere aici nu este cea de a ucide și de a supune prin forță dușmanul, ci de a-i conduce pe cei din jur după bunul plac personal.

Terukatsu, cel care ulterior ajunge „seniorul din Musashi“ este creionat pe baza unor așa-zise scrieri istorice ori manuscrise atribuite inclusiv unor martori ai faptelor descrise. Chestiunea aceasta, alături de ideea de a explica în note de subsol elemente specifice Japoniei secolului al XVI-lea conferă o atmosferă de roman istoric bazat pe realitate, care comută adeseori în legendă, când naratorul evidențiază cum se bat cap în cap diversele surse ale poveștii sale. În astfel de momente, nimic nu mai este sigur, iar ficțiunea, construită pe elemente aparent certe și dovedite, este cu atât mai acaparantă cu cât documentele pe care se bazează sunt mai contradictorii.

Și acest roman este greu de uitat. Capetele tăiate ale războinicilor, dintre care unele sunt lăsate fără nas, ciuntirea urechilor și a buzelor, sângele combinat cu obsesiile sexuale ale protagoniștilor, setea de putere, luptele dintre clanuri fac din această carte una memorabilă. Iar istoria seniorului din Musashi rămâne secretă (și) din cauză că așa-zisele documen­te pe baza cărora a fost reconstituită se contrazic. Este însă frumos să-ți imaginezi cum s-a petrecut totul, chiar dacă imaginația se joacă pe un câmp atât de sumbru.

Crima ca un act natural și normal

Ce poate face dragostea dintr-un bărbat onest și un slujitor credincios? Junichiro Tanizaki sugerează în Moartea lui O-Tsuya (Edi­tura Polirom, 2017, traducere din limba japoneză și note de Magdalena Ciubăncan) că dragostea te poa­te transforma foarte ușor într-un criminal, așa cum se întâmplă cu Shinsuke, ucenic în prăvălia unui cămătar. Shinsuke se îndră­gos­tește de singura fiică a proprietarului, alături de care fuge pentru a-și împlini, crede el, iubirea.

Treptat, îți dai seama de cine face jocurile (și) în acest cuplu. Fiica proprietarului, O-Tsuya, este cea care-l împinge de la spate pe Shinsuke, un bărbat mai degrabă ezitant și cu simțul răspunderii față de familia care i-a acordat încredere atâta vreme. Când vine vorba dacă să fugă sau nu, ea este cea care pune piciorul în prag: „Dacă nu te-nvoiești, eu o să mor! O să mor!“. „Atunci n-avem de ales”, zice Shinsuke, care cedează pentru prima dată și o va tot face pe parcursul acestei istorii, ce îl poartă ca pe un martor lipsit de reacție, în ciuda tuturor faptelor abominabile pe care ajunge să le facă.

Shinsuke este dus de val, dar în același timp are portretul unui ins care analizează fiecare pas. „Ce mașinărie iscusită și neobiș­nuită e lucrul acesta pe care-l numim om“, zice el la un moment dat, parcă mirându-se de câte poate face omul ori de cât de departe poate el să ajungă cu faptele sale.

Cum fuga alături de O-Tsuya îl împinge și către prima sa crimă, Shinsuke se arată uimit de cât de simplu și de firesc poate fi un astfel de moment: „De ce-l omorâse? De ce ajunseseră la un asemenea sfârșit cumplit? Nici el nu înțe­legea. Nu se putea gândi decât că, dacă nu l-ar fi ucis, el n-ar mai fi avut nici o cale de scăpare și, pe de altă parte, că totul se petrecuse ca într-un vis. Pe lângă tulburarea sufletească pe care-o suferise, avea și mai multe răni adânci, dar vigoarea parcă îi rămăsese neatinsă, și se minuna singur de ușurința cu care poți să ucizi un om“.

Crima este ca acasă în acest roman, apare unde și când este nevoie de ea, ca un act natural și normal, ca o rezolvare de moment ori ca o barieră ridicată. Interesant că și aici tot personajul masculin este cel care face crima, cel care execută actul final, însă de multe ori, ca și în alte romane ale lui Tanizaki, femeia deține responsabilitatea morală a crimelor. Un moment inedit în cartea aceasta se petrece atunci când O-Tsuya distruge chipul unui mort pentru a nu fi recunoscut de cei care l-ar fi găsit și ia inițiativa îngropării cadavrului. O-Tsuya nu ucide, dar mijlocește, sprijină și îndrumă din umbră câteva crime pe care Shinsuke nu și le poate explica, deși le comite ca un criminal feroce.

Cuplul fuge și, totuși, nu se împlinește. Destinul său amin­tește de cuplurile din Istoria secretă a seniorului din Musashi și Jurnalul unui bătrân nebun, cu mențiunea că în cea din urmă este vorba de un cuplu numai în mintea „bătrânului nebun“. Spre deosebire de romanele amintite, aici am regăsit mai puțin erotism și mai mult sânge. De altfel, sângele ține cuplul unit, iar crima joacă rolul de accelerație în poveste: „În acest cuplu zămislit în crime sângeroase, dacă nu exista un imbold mânjit de sânge, toată plăcerea dintre ei dispărea“.

Galerie foto