Matei Călinescu este celebru pentru studiul său, Cinci fețe ale modernității. Geamănul lui Ion Vianu, între cei doi născându-se o prietenie pe cât de unică, pe atât de exemplară. Modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism este subtitlul celebrului studiu călinescian. Printr-o extrapolare ad-hoc, putem caracteriza evoluția prieteniei dintre cei doi și a celor doi cu anturajul comun prin transformarea celor cinci concepte în stadii ale unei evoluții intelectuale rarisimă. Amor intellectualis!
Tinerii aceia, despre care povestește Ion Vianu, sunt reprezentanții unui modernism greu de acceptat de către o societate cum e cea românească în perioada interbelică, dar mai cu seamă în cea de după al Doilea Război Mondial.
Tineri și mai puțin furioși, dar căutători fervenți ai cauzelor și esențelor evenimentelor și întâmplărilor, proceselor vieții, aceiași tineri trec drept avangardiști în ochii unora, curajul și dramul de nebunie fiindu-le apanaj și scut în fața prostiei și atacului furibund al proaspăt convertiților la un regim politic ce se va dovedi fatal pentru mulți dintre cei care le-au fost modele. Decadența nu i-a ocolit, numai că, așa cum și-au asumat-o, ea devine parte dintr-un manifest social mai amplu, după cum și kitschul capătă tenta aceea de protest extrem, un protest asumat ad integrum.
Un reper foarte important: modelul
Despre postmodernism vor apuca să dezbată prea puțini dintre ei, Ion Vianu scriind Amor intellectualis cu gândul mai ales la cei trecuți în lumea umbrelor, repere în formarea lor academică, dar și umană. Evocarea devine formă de protest, dar și manifest pentru neuitare; până la urmă, dincolo de paginile scrise, oamenii aleg să trăiască într-un anumit fel. Pentru Ion Vianu și Geamănul său, a scrie a devenit parte din destin.
Pe Tudor Vianu l-am cunoscut mai bine în facultate, cursul lui de estetică fiind parte din bibliografia de bază pentru cursul omonim. Țin minte că mi se părea ciudat să-l studiez ca estetician, pentru că tot timpul liceului am crezut că e (doar) critic literar. Am mai pierdut o prejudecată pe drum cu această ocazie, dar și acum cursul de estetică mi se pare a fi unul dintre cele mai greu de organizat și de susținut. Estetica este un domeniu pe cât de vast și frumos, pe atât de esențial, căci preocuparea pentru frumos este una dintre trăsăturile care ne deosebește esențial de animale.
Șocul cultural provocat de prelegerile de estetică este urmat de un efect de undă, care adeseori aduce a arc peste timp: nimic din ceea ce numim generic cultură nu e produs întâmplător, ci expresie a ceea ce suntem, în fond. Citind Amor intellectualis îmi dau seama că tinerilor de astăzi le lipsește un reper foarte important: modelul.
Așa trebuiau să se întâmple toate
Pentru tânărul Ion Vianu n-a fost greu să-și găsească modele, la el problema deriva din nevoia de selecție: s-a născut într-o lume în care fiecare adult era, în felul său, un model. Evocarea tatălui și a prietenilor acestuia, perindarea prin poveste a tuturor celorlalți – nume mari pentru cultura românească – aduce o notă de firesc, transformă un univers ideatic (și ideal) în ceva posibil, posibilitatea ținând de talentul narativ al scriitorului. Or Ion Vianu chiar știe să povestească, amestecă în diverse proporții subiectivismul cu detașarea intelectualului sincer sau a cercetătorului detașat, rece. Ion Vianu este un introspect cum puțini mai avem în universul literar românesc; îl ajută studiile, dar și moștenirea culturală.
Pentru el, prietenii și toți intelectualii din cercurile din ce în ce mai strâmte din anii ’50 sunt material de studiu, dar în același timp sunt mai vii decât s-ar crede la prima vedere. Îl fascinează diferitele feluri de adaptare la noile realități și stricteți impuse de un regim politic aberant, iar de aici și până la ordonarea amintirilor într-o formă de jurnal literar atipic mai este doar un pas.
Edgar Papu, Ion Negoițescu și, bineînțeles, Matei Călinescu, cărora li se adaugă Tudor și Elena Vianu și alți membri ai familiei; toți aceștia se perindă prin poveste într-un fel aparte.
Citind Amor intellectualis ai o stranie senzație că așa trebuiau să se întâmple toate, nimic despre fatalism, totul despre ei, despre cei care au ieșit din menghina timpului, fie și pentru a se vorbi despre ei. Ion Vianu face parte din poveste, devine umbra fiecăruia dintre prietenii și cunoscuții lui, se perindă prin fiecare destin în parte și împrumută de la fiecare calități și slăbiciuni care mai de care mai umane.
Structuri ierarhizate valoric
Pentru I.V., omul nu trebuie, nici pe departe, să fie perfect. Doar să fie. Or această calitate chiar nu-i la îndemâna oricui. Rar mi-a fost dat să citesc diagnoze de timp și viață culturală mai lipsite de prejudecată ca cele ale lui Ion Vianu. Și cu toate acestea, este șfichiuitor! Este briliant în felul cum își construiește argumentația, pledoaria pentru o lume mai bună, mai frumoasă (estetic vorbind). Cu o limpezime a gândului și o lejeritate a vorbirii pe care le vrei mai des ieșite în cale, Ion Vianu nu face altceva decât să te introducă într-un univers despre care știai că există, dar despre care nu puteai spune prea multe, pentru că ți-a fost refuzată intrarea (de mult prea multe ori, aș îndrăzni să spun).
Când a apărut prima ediție a cărții, Vianu era trecut de 70 de ani, deci toate întâmplările, amintirile și evenimentele vieții îi erau deja așezate în structuri ierarhizate valoric. Toate aveau deja o semnificație, dar mă îndoiesc că scriind volumul această structură a rămas identică. Pe lângă demersul evident, acela de a-și scrie memoriile sub o formă mai puțin cultivată la noi – ghicim și nevoia de repoziționare pe linia destinului. Uitatul peste umăr la cele ce-au fost este provocat și de pierderea unor tovarăși de viață, dar și de o nevoie de a subția stratul de sediment; nu tot ceea ce s-a întâmplat merită a fi reținut și transmis mai departe.
E interesant de recitit Amor intellectualis în mai multe momente, la distanțe variabile de timp. În mod cert ne vom raporta altfel la cele povestite, oamenii vor pierde calități și vor câștiga în umanitate.
Mai avem multe de aflat despre cei care au fost
Întâmplarea face ca acum să-l fi recitit după o serie destul de consistentă de memorii, jurnale și mărturii despre primele decade de după al Doilea Război Mondial. Am avut șansa ca în ultimii doi ani să citesc o excelentă istorie a criticii de teatru din România, Teatrul în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism, excelentul studiu în trei volume al Mirunei Runcan.
În același timp am recitit memoriile lui Serge Moscovici și încă multe alte mărturii despre pogromul românesc sau despre grozăviile din închisorile comuniste, romane dedicate supraviețuirii unor orori greu de cuprins cu mintea. Am recitit în multe momente Bunul simț ca paradox, am recomandat multora eseul lui Alexandru Paleologu, la fel și cărțile Martei Petreu (Domni și doamne sau Blaga, între legionari și comuniști).
Adunând toate aceste cărți la un loc, mi-am dat seama, mai mult ca niciodată, că obiectivitatea se câștigă greu, iar unora dintre noi nu ne este la îndemână nicicum. Mai avem multe de aflat despre cei care au fost și, mai ales, despre cele ce s-au petrecut în prima jumătate a secolului XX.
Eseul literar cucerește prin profunzimea ascunsă
„Ce este singurătatea? Eram înconjurat de prieteni. Obiceiurile erau orientale… puteai veni în vizită oricând, pe neașteptate. Am primit prieteni și la miezul nopții; nu era nimic urgent, nu veneau să-mi anunțe vreo veste proastă sau să-mi ceară ajutor. Veneau «la un pahar de vorbă», o oră-două, uneori când se crăpa de ziuă. Și rămânea timp pentru tot, inclusiv pentru învățat, citit. Cu toate astea, mă simțeam singur. Singur, singulus. Care își apare lui însuși unic. Straniu (singulier): străin. Omul singur este închis în sine. Străin altora, își este lui însuși străin. Aveam impresia că puteam vorbi orice cu amicii mei. Dar comunicarea noastră era intelectuală în primul rând: ideile sunt reci, discuția fierbinte. Și destăinuirile intime sunt reci, între doi bărbați care se privesc drept în ochi. Nu știm (dar inconștientul meu «știa») că singur încetezi să fii doar când te amesteci cu celălalt. Este un soi de topire, de fuziune. Substanța ta se amestecă cu a celuilalt, ceva nou ia naștere. Atunci dispare singurătatea, condiția de a fi unul“ (Cea mai frumoasă meserie, în Amor intellectualis).
Cercurile literare și intelectuale evocate în Amor intellectualis capătă o altă valoare, una profund estetică, în celălalt volum, recent retipărit la Editura Polirom, Frumusețea va mântui lumea și alte eseuri.
Este momentul să pledez pentru eseu ca specie literară; cei care scriu eseu sunt de departe unii dintre cei mai curajoși oameni, iar despre verticalitatea lor este cazul să vorbim separat. Eseiștii au tăria să se țină departe de tentația figurilor de stil și să construiască argumente de o frumusețe intrinsecă demnă de cele mai bune romane. Eseul literar cucerește prin profunzimea ascunsă în detalii despre care n-aveai habar, dar scoase la lumină de scriitori precum Ion Vianu.
Cuvântul scris nu este decât expresia unei evoluții
Intersecții ca forme de cunoaștere, așa aș defini eseurile lui Ion Vianu. Intelectual de mare ținută, care s-a ținut departe de orice tentație, dar mai cu seamă de ideea de grup sau cerc literar, Vianu reușește să readucă în prim-plan idei și argumente de mult abandonate de confrați. Apărut pentru prima dată în 2015 și reeditat anul acesta – excelentă ideea de a deschide seria de autor Ion Vianu cu două volume pe cât de diferite ca structură, pe atât de revelatoare la nivel de conținut –, Frumusețea va mântui lumea și alte eseuri are darul de a te scoate de sub mirajul imperativului de moment dictat de o pandemie scăpată de sub control.
Nu e nimic desuet în a citi astăzi, acum și aici despre Craii de Curtea Veche și Mateiu Caragiale, despre Berdiaev, D.D. Drăghicescu, Emil Cioran și Mircea Vulcanescu. Eseuri care intră în alcătuirea unui cerc al memoriei, în centrul acestuia fiind relația tată-fiu, una gândită pe mai multe paliere și structurată literar în multe forme.
Reluarea ideilor cu privire la această relație fundamentală în diverse forme estetice confirmă ceea ce știam deja: Ion Vianu este un om al profunzimilor, un intelectual de mare clasă, un scriitor căruia nu-i este deloc indiferentă influența asupra celorlalți. Pentru el, cuvântul scris nu este decât expresia unei evoluții, semn al pragului atins. Și, cum relația lui cu propriul tată a fost destul de ofertantă din punctul de vedere al evoluției în timp, aproape că nu ne mai miră adâncimea reflecțiilor regăsite în eseuri precum Despre îmbătrânire și bătrânețe, Matei Călinescu: măștile autobiografiei sau Un sceptic nemângâiat.
Ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de origini
„Nu există o răspundere colectivă morală, spune Jaspers. Fiecare răspunde pentru faptele sale. Există în schimb un inconfort colectiv de natură politică apăsând conștiința comunității. Fiecare își poate reproșa că nu a protestat. Îndepărtarea în timp, care a jucat un rol atât de mare în istoria noastră, tulbură apele fără să permită o clasare a faptelor (comunismul este adesea perceput ca desfășurat în două etape distincte, a terorii și a supravegherii generalizate, prima mai malefică decât a doua)“ (din Memoria: monument, judecată, magistra vitae…).
Poate că nu întâmplător mi-a fost dat să (re)citesc în anul de grație 2021 cele două volume scrise de Ion Vianu. Ultimii ani n-au fost deloc prietenoși cu noi, evenimentele și viteza lor de succesiune ne-au ținut departe de orice încercare de înțelegere, de acordare de sens. Ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de origini, ne refuzăm înrădăcinarea și nu acordăm nici o șansă celor care vin după noi de a avea parte de modele. E o tristețe profundă în toate acestea, dar iată că vine Ion Vianu și ne arată că încă nu e totul pierdut.
N-am găsit ușor calea spre cele două volume, nu mi-a fost la îndemână ieșirea din timpul prezent, n-am găsit deloc ușor cheia pentru o nouă decodare de sens. Dar când am reușit, m-am bucurat ca un copil de bomboanele primite pe ascuns de la bunici. Mai mult ca sigur, va mai urma cel puțin o recitire, căci, nu-i așa, multiplicarea de sens vine odată cu timpul.